emil's qigong blog
27 apr. 2014 Lasă un comentariu
Ziua Mondiala a Qigong si T’ai Chi
09 feb. 2014 3 comentarii
in meloterapie
Liu Zi Jue
„Cele Şase Sunete Vindecătoare” este o practică antică de păstrare a sănătăţii. Esenţa practicii constă în vocalizarea a şase sunete diferite în momentul expiraţiei: SI, CHUI, XU, HE, HU, XI.
| Sunet | Organ | Element |
| SI | Plămâni | Metal |
| CHUI | Rinichi | Apă |
| XU | Ficat | Lemn |
| HE | Inimă | Foc |
| HU | Splina | Pământ |
| XI | Triplul încălzitor |
În cartea Esenţele atingerii longevităţii, Leng Qian descrie cele şase sunete vindecătoare:
Practicând XU primăvara redă strălucirea ochilor şi susţine ficatul
Practicând HE toamna reduce focul inimii
Practicând SI iarna stabilizează şi umezeşte plămânii
Practicând CHUI linişteşte rinichii
Practicând XI curăţă căldura şi agitaţia din Triplul Încălzitor
Practicând HU întăreşte splina în toate cele patru anotimpuri
Pronunţarea lor în tăcere
Depăşeşte orice elixir al imortalităţii.
Cele Şase Sunete Vindecătoare se bazează pe teoriile medicinii tradiţionale chineze legate de yin şi yang, cele cinci elemente, ciclurile de generare şi restrângere, unitatea dintre om şi natură. Cele Şase Sunete Vindecătoare asociază secvenţa celor patru anotimpuri cu proprietăţile celor cinci organe energetice (ficat, inimă, splină, plămâni şi rinichi). Practica utilizează forma gurii pentru a pronunţa cele cinci tonuri muzicale (Jiao, Zhi, Gong, Shang şi Yu) şi le asociază cu mişcările respiraţiei, minţii şi trupului. Qi-ul terestru urcă şi Qi-uil celest coboară, vechiul este expirat şi noul este inspirat. Aceste qi-uri ale naturii se unesc cu qi-ul postnatal de apărare şi de hrănire şi activează adevărata sursă (Zhen Yuan), îmbunătăţesc circulaţia qi-ului şi sângelui prin organele interne eliminând staza şi stagnarea, elimină toxinele, reglează absenţa sau epuizarea qi-ului, reconstruieşte şi reîntinereşte, îmbunătăţeşte sănătatea mentală şi fizică şi permite atingerea longevităţii. De asemenea cele Şase Sunete Vindecătoare pot trata boli determinate de difuncţia organelor interne.
Metoda de practică
Vocalizarea sunetelor este precedată de adoptarea acestei poziţii. Practica se realizează când suntem într-o stare caracterizată de “relaxat, calm, natural” şi când qi-ul şi sângele circulă liber. Stăm cu tălpile picioarelor depărtate la o lăţime de umeri, cu capul şi ceafa drepte cu Bai Hui îndreptat în sus. Ne concentrăm pe abdomenul inferior, cu gura uşor închisă şi limba în cerul gurii (vârful limbii apasă uşor în interiorul gurii, pe gingia superioară, puţin deasupra incisivilor centrali). Umerii şi coatele sunt relaxaţi, braţele atârnă natural în lateral. Pieptul este uşor retras în interior, spatele este drept (cu curbura naturală în formă de S), şalele sunt relaxate, genunchii sunt uşor îndoiţi şi relaxaţi. Mintea este limpede, respiraţia este naturală şi calmă. Nu ne forţăm şi nu depunem efort. Ne bucurăm de starea liniştită a minţii vide, fără gânduri, de inima liniştită, fără emoţii, de poziţia verticală şi de corpul relaxat.
Sunetul XU calmează qi-ul ficatului
Poziţia gurii: Buzele sunt strânse cu o uşoară tensiune orizontală (vedeţi în a doua figură legătura gurii cu prima ramură din meridianul ficatului). Vârful limbii este îndreptată în faţă şi uşor curbată înapoi, cu cele două laterale ale limbii uşor curbate spre centru. Cu dinţii uşor depărtaţi se expiră. (Pentru români este mult mai uşor pentru că practic se pronunţă sunetul Şşşşşşî! Încercaţi să pronunţaţi şî expirat şi să conştientizaţi cum este dispusă limba, dinţii şi buzele în gură.)
Mişcarea corpului: Mâinile din lateral sunt aduse în faţă, la nivelul abdomenului inferior. Cu dosul mâinilor îndreptate una spre alta, se ridică mâinile pe axa centrală a corpului şi se inspiră natural. Când mâinile sunt deasupra capului, acestea sunt depărtate în lateral precum o pasăre îşi deschide aripile (palmele se deschid în sus şi spre exterior), se expiră şi se pronunţă şî. Pe expiraţie ochii sunt larg deschişi. Mâinile se relaxează şi sunt aduse înapoi la nivelul capului cu palmele în jos şi se inspiră natural. Mâinile sunt coborâte cu palma în jos pe axa centrală trecând pe lângă faţă, piep, abdomen şi se expiră natural. Rămânem pentru puţin timp în repaus după care repetăm ciclul. Acest ciclu de respiraţie şi mişcare a corpului se repetă de şase ori.
Traiectoria qi-ului: Pe expiraţie se apasă uşor cu degetul mare solul. Mintea ghidează qi-ul ficatului care urcă de la degetul mare al piciorului, de la Da Dun (LV1), Tai Chong (LV3) şi Zhong Du (LV6) trecând prin partea interioară gambei, a genunchiului şi a coapsei, înconjură organele genitale, ajunge la abdomenul inferior, traversează ambele părţi ale stomacului şi se uneşte cu ficatul şi bila. De aici urcă penetrând diafragma şi se răspândeşte în regiunea hipocondriacă.
O ramură urcă prin spatele gâtului spre craniu conectându-se cu ochiul şi creierul şi se uneşte cu canalul guvernor în creier în punctul numit Palatul noroios (GV20). Ce-a de-a doua ramură, care pleacă din ficat, urcă spre plămân după ce trece prin diafragmă. Apoi trece prin punctele Zhong Fu (LU1) şi Yun Men (LU2) şi continuă de-a lungul interiorului braţului sfârşind în punctul Shao Shang (LU11) în partea interioară a degetului mare de la mână.
După ce se practică o perioadă mai lungă de timp, se simte qi-ul în ochi. Unele persoane cu probleme pot resimţi durere, lăcrimare sau o o amorţire în zona ochilor sau o tensiune la punctul Shao Shang (LU11). Treptat ochii îşi recapătă strălucirea şi vederea se îmbunătăţeşte.
Precizare: Expiră printre dinţi şi apoi respiră natural, trecând progresiv la respiraţia abdominală. Împinge abdomenul în timpul inspiraţiei, în timp ce diafragma coboară şi aerul coboară în abdomen. Relaxează întregul corp şi linişteşte mintea. În timpul expiraţiei cu pronunţarea XU se poate contracta sfincterul anal, perineul, abdomenul şi muşchii coapselor odată cu ridicarea diafragmei şi schimbarea punctului de susţinere a greutăţii pe călcâie. Odată cu pronunţarea XU, qi-ul terestru este condus în sus dinspre punctul-izvor Da Dun (degetul mare de la picior) când degetele mari apasă uşor solul. La sfârşitul expirării, pieptul şi abdomenul sunt goale.
Scop: Sunetul XU poate vindeca boli ale ochilor şi poate îmbunătăţi simptomele hiperactivităţii focului ficatului şi vacuităţii ficatului, hepatomegalia, apetitul slab, indigestia, uscăciunea ochilor şi vertigo.
Modul de utilizare a exerciţiului
Exerciţiul se poate utiliza pentru a menţine starea de sănătate sau pentru vindecare. În primul caz se utilizează ciclul de generare a celor cinci elemente, în al doilea caz ciclul de restrângere.
Ciclul de generare ne spune să pronunţăm sunetele în următoarea ordine: Xū (Lemn) → Hē (Foc) → Hū (Pământ) → Sī (Metal) → Chuī (Apă) → Xī (Lemn – Triplul Încălzitor). Dacă aveţi doar puţin timp la dispoziţie, puteţi practica doar sunetul asociat anotimpului prezent. De exemplu dacă este iarnă practicaţi sunetul Chui pentru a întări rinichii. Ultimul sunet Xi poate fi practicat tot timpul anului pentru a întări Triplul Încălzitor.
Ciclul de restrângere este Hē (Foc) → Hū (Pământ) → Sī (Metal) → Chuī (Apă) → Xī (Lemn – Triplul Încălzitor)→ Xū (Lemn) . Restricţionarea unui element poate determina întărirea altui element. De exemplu dacă qi-ul plămânilor este slăbit (vid), se poate pronunţa HE. Focul restrânge Metalul şi slăbirea elementului care restrânge Metalul conduce la întărirea Metalului, în acest caz la întărirea qi-ului plămânilor.
Dacă un organ necesită o atenţie specială, practicaţi sunetul corespunzător organului respectiv, cu precizarea că organul energetic din Medicina chineză nu corespunde pe de-a întregul cu organul din medicina occidentală.
În versiunea iniţială, antică, „Cele Şase sunete vindecătoare” era o tehnică pură de respiraţie, care nu includea mişcări ale corpului. Ulterior au fost adăugate mişcările pentru a facilita curgerea qi-ului şi a permite eliminarea mai bună a Bing Qi-ului, energiei patogene. Mişcările apar prima dată în Dinastia Ming (1386 – 1644) în tratatele lui Hu Wenhuan şi Gao Lian.
Începătorii trebuie să pronunţe cu glas tare sunetele pentru a preveni blocarea respiraţiei şi pentru a-i obişnui cu curgerea qi-ului prin corp la pronunţarea fiecărui sunet. Odată cu familiarizarea cu fiecare tip de vibraţie asociat fiecărui sunet, faptul că acest sunet este audibil sau nu devine mai puţin important. Important nu este sunetul în sine, ci modul în care este produs şi în special tipul de activitate mentală care pune în mişcare un anumit flux de qi.
06 feb. 2014 Lasă un comentariu
Fie ca anul nou chinezesc, al calului de lemn, sa va aduca multe bucurii, impliniri, pace, lumina, armonie si tot ceea ce va este de folos pentru a va contiua calatoria prin misterele vietii si spre divinitatea launtrica.
Sa pasim cu incredere in Anul Calului de Lemn, bucurandu-ne din plin de tot ceea ce vom intalni.
La multi ani!
Marti si Joi 18:00 – 20:00 – practica generala
Marti 20:00 – 21:00 – Yi Jin Jing
Joi 20:00 – 21:00 – Brocard in 8 sectiuni
Traineri: Zsuzsa Pap & Oana Branga
Liceul de Coregrafie
Marti si Joi 18:30 -20:00 – practica generala
Traineri: Attila si Monica Poka
Cu stima,
Oana Branga
Presedinte – Asociatia de Qigong Cluj
M-au anuntat de la Liceul Unitarian ca in perioada 3-9 februarie se vor efectua reparatii in zonei salii de gimnastica, si nu vom avea acces la sala.
Ne vedem in 11 februarie la practica de qigong!
cu urari de bine,
Zsuzsa Pap
05 feb. 2014 Un comentariu
in zhuang
1. Poziţie
– Se depărtează picioarele la o distanţă puţin mai mare decât o lăţime de umeri, tălpile sunt aproape paralele. Ne sprijinim pe întreaga talpă a piciorului. Vârfurile sunt puţin flectate spre interior, ca şi cum tălpile ar fi pe circumferinţa unui cerc orizontal imaginar (primul cerc).
– Braţele se ridică înainte, la nivelul pieptului, în poziţie orizontală şi formează un semicerc (al doilea cerc). Braţele se menţin natural, umerii şi coatele sunt relaxaţi. Palmele sunt îndreptate unele spre altele ca şi cum ar ţine o minge în faţa pieptului. Degetele mari şi arătătoarele formează un cerc (al treilea cerc).
– Se îndoaie genunchii (cam la 130 de grade pentru poziţia medie) fără a depăşi vârfurile picioarelor.
– Spatele este drept (cu curbura naturală de S a coloanei). Pieptul este adus puţin spre interior.
– Capul este menţinut vertical. Gura este închisă. Privirea este fixă şi aţintită înainte, spre un punct la nivelul ochilor.
2. Respiraţie
Respiraţia este liniştită, fină, regulată şi profundă. Respiraţia este naturală şi uşoară.
3. Activitate mentală şi 4.traseul qi-ului
Simţi existenţa a trei cercuri de energie :
-unul la nivelul degetelor mari şi arătătoare
-unul de-a lungul braţelor şi ieşind prin Lao Gong (în mijlocul palmelor)
-unul la nivelul picioarelor, trecând prin vârfurile uşor apropiate
5.Scopul
Echilibrarea energiilor yin-yang.
23 ian. 2014 Lasă un comentariu
Conform zodiacului chinezesc, anul 2014 stă sub semnul Calului de lemn. Alţi ani cai: 1906, 1918, 1930, 1942, 1954, 1966, 1978, 1990, 2002, 2014. Anul cal 2014 începe pe 31 ianuarie și durează până pe 18 februarie 2015. Anul se preconizează a fi anul victoriilor fulgerătoare, al deciziilor luate rapid, fără amânare, dar şi al aventurilor neaşteptate şi al iubirilor pasionale.
21 dec. 2013 Lasă un comentariu
in budism
Qigong-ul budist şi practica zen sau chan
(continuare)
Acesta este motivul pentru care se pune atât de mult accent pe transmisie, şi cine pe cine a învăţat. De fiecare dată când a apărut o şcoală, Maestrul ei le-a spus discipolilor săi de la cine a primit transmisia. Întotdeauna a existat o pregătire foarte riguroasă în care Maestrul îi verifica pe învăţăcei în ce măsură înţelegeau învăţătura transmisă. Maestrul şi învăţăceii săi care formau o şcoală erau văzuţi întotdeauna ca un întreg. Asta ne istoriseşte şi povestioara următoare, despre o floare şi cinci petale.
Într-o zi Bodhidharma îşi chemă discipolii şi le spuse:
– Zilele îmi sunt numărate şi trebuie să mă întorc. Spuneţi-mi la plecare ceva, să văd că mi-aţi înţeles învăţătura.
Un discipol, Daofu spuse:
– După câte înţeleg, Calea nu e legată de cuvinte, dar nici nu e diferită de ele.
Bodhidharma i se adresă:
– Tu ai primit pielea învăţăturii mele.
Călugărul Zongchi spuse:
– Eu înţeleg că este la fel ca străfulgerarea pe care a avut-o Ananda. Văzută o dată, nu mai este văzută din nou.
Bodhidharma îi spuse:
– Tu ai primit carnea mea.
Un discipol Daoyu spuse:
– Cele patru elemente sunt goale şi cele cinci limitări sunt fără existenţă reală. Sunt conştient că nu este doar o singură dharma de înţeles.
Bodhidharma îi spuse:
– Tu ai primit oasele mele.
În final, fără să spună nimic, Huike se închină şi rămase nemişcat pe locul său.
Bodhidharma îi spuse:
– Tu ai primit măduva mea.
Şi Bodhidharma recită poemul următor:
Am venit în această ţară
Pentru a-i salva pe cei ignoranţi transmiţându-le Dharma.
O floare se va deschide cu cinci petale
Şi fructul se va coace de la sine.
Deşi, aparent, Bodhidharma, stabileşte o ierarhie a înţelegerii, poemul ne arată că această înţelegere este limitată, învăţăceii trebuie să vadă dincolo de punctul de vedere limitat, personal, să înţeleagă că fac parte dintr-o unică şcoală, că există un scop mai înalt care le va conduce în continuare viaţa.
Într-o şcoală sunt oameni foarte diferiţi, cum sunt şi în viaţă. Pentru că nu suntem conştienţi de unicitatea personală, suntem invidioşi pe alţi, într-o încercare inutilă de a le copia calităţile sau meritele. Dacă ne-am vedea dintr-un punct de vedere, în care toţi formăm un întreg, nu ne-am mai împiedica de aceste lucruri. Sau pe alţii îi dispreţuim pentru că le vedem numai defectele. Dar fiecare îşi are rolul său în Univers. Deoarece nu putem înţelege rostul oamenilor din jur şi locul nostru printre ceilalţi, ne împiedicăm unii de alţii într-o stare de confuzie. Omenirea este ca un bebeluş care nu este în stare să-şi coordoneze mişcările. Am putea vedea evoluţia omenirii ca o încercare, tot mai plină de succes, a bebeluşului, care devine tot mai îndemânatic în a se descurca în acest Univers. Bebeluşul devine conştient de trupul său şi îşi armonizează mişcările.
Mâna unui om are cinci degete, deşi sunt atât de diferite, ce neîndemânatică devine mâna prin pierderea chiar şi a unui deget! Dar când corpul îşi pierde o mână?! O vedem ca o mutilare a armoniei. Dar când cineva se automutilează voluntar, din proprie voinţă? Ce înţelegem din asta? Dar chiar asta a făcut Huike.
Călugărul Huike a venit de departe sperând să înveţe de la Bodhidharma. Dar acesta stătea toată ziua cu faţa la un perete din Shaolin şi nu-i acorda nicio atenţie. Era întuneric şi a început să ningă. Huike cugetă:
– Cei din vechime care căutau Calea îşi zdrobeau oasele până la măduvă, îşi astâmpărau foamea cu sângele propriu, îşi aşterneau părul pentru a răzbi pe drumul înglodat pentru a ajunge la maestru…ce e mica mea suferinţă în comparaţie cu a lor?
Aşa că stătu drept şi în ziua următoare zăpada îl acoperi până la genunchi. În sfârşit lui Bodhidharma i s-a făcut milă de el şi îl întrebă:
– Ce cauţi?
Huike suspină şi îl rugă pe Maestru:
-Te rog, ai milă, deschide poarta nectarului care poate elibera fiinţele conştiente!
Maestrul spuse:
– Calea supremă, profundă a lui Buddha nu este accesibilă decât după eoni nenumăraţi de efort, de realizare a imposibilului, de a suporta insuportabilul. Cum ar putea un om ca tine, cu puţină virtute şi înţelepciune, plin de aroganţă, să spere să o înţeleagă? Îţi pierzi doar timpul.
Auzind această dojană, Huike îşi scoase sabia şi îşi tăie mâna stângă.
Bodhidharma văzu că Huike are capacitatea de a primi şi transmite Dharma şi îi spuse:
– Treziţii din vechime la rândul lor nu au acordat importanţă corpului pentru a căuta adevărul. Ai ceva potenţial.
Huike întrebă:
– Aş putea primi pecetea Dharmei transmisă de cei treziţi?
Maestrul îi spuse:
– Pecetea Dharmei nu poate fi obţinută de la alţii.
Huike spuse:
– Mintea mea nu este în pace.
Maestrul îi răspunse:
– Adu-mi mintea ta şi o voi linişti.
După o lungă tăcere, Huike spuse:
– Nu-mi pot găsi mintea nicăieri.
Bodhidharma spuse:
– Deja ţi-am liniştit mintea.
Bodhidarma cu Huike, Sesshū Tōyō, sec. XV
Sigur că acest pasaj ne arată hotărârea neclintită a lui Huike de a primi învăţătura şi faptul că era pregătit s-o primească şi cu siguranţă de-a lungul timpului a fost dat ca exemplu. De asemenea ne arată cât de mult preţuia această învăţătură şi era gata să renunţe la orice pentru a o dobândi. Dar…Să gândim cu bunul simţ comun. Ni se pare normal să te automutilezi pentru a primi ceva de care nu ai nici cea mai vagă idee? Ce legătură poate exista între o învăţătură minunată, menită să salveze fiinţele conştiente şi ideea masochistă de automutilare? Ce părere avem despre atitudinea ambivalentă a lui Bodhidharma care îi acceptă automutilarea ca pe o atitudine „corectă” pe care o aveau şi înţelepţii din vechime şi pe de altă parte chiar el este cel care le-a oferit călugărilor de la Shaolin tehnici pentru a fi sănătoşi şi a-şi îngriji trupul şi mintea. Dacă ştia de la bun început că nu-i poate oferi învăţătura după cum îi şi spune după automutilare, de ce i-a mai permis să se automutileze? A fost nevoie să se automutileze Bodhidharma ca să ajungă la înţelegerea supremă? De ce numai Huike urmează calea acestui „eroism gratuit”?
Toate aceste momente „ilogice”, adevărate koanuri Zen, menite să oprească mintea, au rezultatul scontat, mintea lui Huike se linişteşte şi adevărul i se revelează. Dar scuză acest scop suprem mijloacele prin care se ajunge la el?
Printre căutătorii adevărului există această părere că este nevoie de efort şi că pentru a dobândi acel ceva este nevoie de o pierdere. Ei sunt gata să renunţe la un mod alimentar obişnuit, îşi pot impune cea mai sofisticată şi aridă dietă, sunt gata să ţină mai multe zile post, sunt gata să stea cu picioarele în forme contorsionate de lotus în zazen, vor şi până la urmă reuşesc să stea în Zhuang ore întregi, sau sunt gata să se abţină de la sex ani întregi devenind o bombă cu ceas întârziat pentru că nu-şi pot controla energiile creative. Sunt necesare toate acestea sau sunt doar o lipsă de înţelegere din partea practicanţilor? Sau toate acestea sunt „pierderi” acceptabile pentru minte ca orice altă atitudine ascetică în măsura în care nu se renunţă la însăşi mintea confuză, atât timp cât nu se renunţă la anumite prejudecăţi legate de o practică spirituală şi mintea rămâne neschimbată.
De ce caută oamenii o practică spirituală? Răspunsul va părea cinic, dar din păcate este în mare măsură adevărat. Pentru că, în cunoştinţă de cauză sau nu, se automutilează. Mulţi vin pentru că sunt bolnavi. De ce sunt bolnavi? Pentru că fără să vrea, gândurile pe care le-au tot rumegat ei i-au îmbolnăvit. Chiar dacă nu într-o formă atât de „spectaculoasă” cum a făcut-o Huike, mintea lor confuză a fost la fel de violentă şi trupul lor a fost mutilat. Mulţi nu au boli fizice, dar au diferite tulburări psihice, care, atunci când nu sunt specifice, se încadrează în categoria generică de stres. Oamenii au un sentiment de neîmplinire, uneori mai vag, alteori mai limpede, care răzbate dincolo de stabilitatea de care încearcă să se agheţe, adică de condiţia precară existenţială în care se află şi paradoxal se feresc să privească în ei găsindu-şi tot felul de probleme la care caută soluţii, pe care le numesc griji zilnice. Numai când eşti într-o astfel de confuzie mentală poţi să-ţi faci rău ţie şi celor din jurul tău. Când tu eşti tulburat nu ai cum să răspândeşti în jurul tău bucurie şi este evident că relaţiile tale cu ceilalţi sunt sau inexistente sau sunt nesatisfăcătoare. Şi nu găsim nicăieri o persoană în care să avem încredere şi căreia să-i povestim tot ce avem pe suflet, care să ne înţeleagă angoasa, dilema în care ne aflăm, toţi cei din jur sunt foarte grăbiţi şi nu au timp să te asculte.
În acest moment, oamenii realizează că s-ar putea ca, chiar mintea lor să fie cauza problemei şi că trebuie s-o disciplineze, dar nu ştiu cum. De aceea recurg la tot felul de metode după ureche, despre care au auzit de la alţii, care nu conduc în cele din urmă la niciun rezultat. La fel cum suntem obişnuiţi să luăm tot felul de medicamente, vom urma şi diferite metode de antrenament, dar fără să avem o idee prea clară ce vrem să facem cu ele. În momentul în care oamenii găsesc o şcoală încearcă să afle ce oferă aceasta. Dar întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună, ar fi bine să fie următoarea: dar tu, căutătorule, de fapt, ce vrei? Pentru că atunci când întrebi ce îţi oferă o şcoală este ca şi cum întrebi pe cineva să-ţi spună direcţia în care trebuie să mergi, iar el se uită ciudat la tine şi spune: dar, în definitiv, unde vrei să ajungi, ca să-ţi pot spune încotro s-o apuci.
Dazu Huike pictură sec.X
Huike, la fel ca şi noi, îi imita pe alţii, despre care i s-a părut lui că sunt înţelepţi. Poate că erau, dar ceea ce a reţinut el era complet greşit. El avea o mare determinare în a merge înainte, doar că mergea într-o direcţie greşită, şi este foarte probabil că disperarea din sufletul său era atât de mare încât, foarte probabil, în curând s-ar fi sinucis. Pentru a fi îndreptat în direcţia „corectă” el trebuia oprit. Toate tehnicile unei şcoli sunt în primă instanţă „tehnici de oprire”. Până ce omul nu se opreşte din mersul său nu se poate face nimic. Şi cu cât o tehnică pare mai dificil de făcut pentru o persoană cu atât este mai bine să fie practicată de către ea. De obicei în aceste istorioare Zen ni se povesteşte stadiul final, când se produce acea oprire, dar este necesar să se subînţeleagă că înainte în viaţă sau prin alte practici care nu sunt menţionate s-a realizat această încetinire a mersului căutătorului. Toate obstacolele întâlnite în viaţă i-au încetinit mişcarea pentru a reuşi acestă oprire a minţii. De aceea este absurd să ne imaginăm că există doar iluminări bruşte.
A existat pentru o lungă perioadă de timp o controversă între şcolile Chan referitoare la modul în care se obţine iluminarea: brusc sau gradat. Este clar că această oprire a minţii se face brusc, dar este ajutată de încetiniri treptate, care nu sunt percepute ca opriri pentru că mintea încă mai are elan să meargă în direcţia propusă, încă nu percepe zădărnicia efortului său. Ea încă nu se vede ca şi motor sau ca şi cauză a confuziei create. Toate încetinirile treptate determină o oprire parţială a minţii şi pot „trezi” pe cineva dacă acel cineva este alert şi înţelege despre ce este vorba. Dar de obicei nu este cazul. De aceea se consideră că simpla contemplare, dhyana, chan sau samadhi nu reuşesc „trezirea”. Ele sunt instrumente foarte utile pentru încetinire, dar misterul acestei „întoarceri spre interior a privirii” în momentul opririi este deplin. Oprirea se poate produce, dar până ce nu se produce acest nou mers pe direcţia „corectă”, naturală, persoana nu devine conştientă de noua calitate, de înţelepciunea care irupe în ea din interior. Starea qigong este o stare de oprire a minţii când confuzia minţii obişnuite dispare şi suntem deschişi să receptăm noul. Este o deschidere care ne poate prinde pregătiţi sau nu pentru acea întâlnire cu Necunoscutul.
De aceea mă întorc înapoi la a spune că tehnicile zen sau qigong sunt de fapt foarte bune şi foarte utile, dar sunt doar instrumente, dacă le aplicăm greşit ne duc pe un drum greşit, dacă le aplicăm bine ajungem pe drumul natural, pe Cale. Dar o minte confuză le va aplica greşit, după ureche, aici este problema. Probabil că de-abia acum veţi realiza de ce este atât important un Maestru veritabil, pentru că acesta ştie clar unde să pună degetul pe rană. Huike a încercat să găsească singur calea corectă, a încercat să-i imite pe înţelepţi, dar şi-a dat seama de zădărnicia eforturilor sale greşite şi de aceea a acceptat să se supună unei persoane complet străine, pe care o vedea prima dată şi s-o accepte ca Maestrul său. Asta îi spune şi Bodhidharma că putea continua pe acel drum greşit eoni întregi de efort zadarnic. În momentul în care se deschide cu tot sufletul în faţa unui necunoscut, Huike este cel mai vulnerabil şi dependent de Maestrul său la modul total. Bodhidharma realizează ruptura definitivă de tot ce este exterior sau de tot ceea ce poate fi imitat, inclusiv legat de persoana sa proprie, în momentul în care îi arată că el nu-i poate oferi ceea ce caută şi că trebuie să se întoarcă spre interior. Oprirea era realizată, dar cum spuneam, Huike putea să profite de această deschidere totală sau să rămână opac, să nu înţeleagă momentul, aşa cum s-a întâmplat cu împăratul Wu.
07 nov. 2013 2 comentarii
Deşi mulţi copii probabil ştiu că Naruto este un serial cu multe episoade despre copii-ninja, ei poate că nu ştiu că aceste filme au început cu o revistă foarte populară în Japonia de benzi desenate.
Iar ceea ce vedem în copilărie ni se întipăreşte foarte bine în minte şi chiar dacă atunci când mai creştem putem spune că au fost nişte copilării, rămâne acea aromă nedefinită, specială, nostalgică. Îmi amintesc cum şi eu răsfoiam benzi animate franceze cu Pif. Şi un motan insomniac vine la el să-i ceară sfaturi ce poate să facă. Şi Pif îi spune să numere oiţe, să le lase să treacă prin poarta stânei şi să le numere. Motanul aproape aţipit ajunsese deja la 998, 999, când…în loc de oiţă, apare un berbecel şi…îl loveşte cu coarnele şi motanul se trezeşte.
Între anii 1980-1999 China a fost pur şi simplu străbătută de un val de entuziasm pentru qigong şi poate fi numită, pe bună dreptate, începutul erei qigong-ului. În această perioadă foarte scurtă, dar specială, majoritatea chinezilor au aflat ce este qigong-ul şi milioane de chinezi l-au şi practicat. Oameni din toate categoriile sociale: ţărani, muncitori, intelectuali, oameni simpli sau înalţi demnitari guvernamentali, femei şi bărbaţi, bătrâni şi tineri au cunoscut această nouă ştiinţă a vieţii, nouă pentru ei, transmisă cu grijă de la maestru la discipol în temple timp de mii de ani.
O cauză exterioară a fost proiectarea filmului Templul Shaolin în 1982 în toate cinema-urile chinezeşti. Toţi doreau să-l vadă, era o modă la fel ca cea mai recentă cu filmul Avatar sau mai veche cu Titanicul. În scurt timp templul Shaolin, un templu budist, a devenit celebru şi admirat de toate lumea. Vârstnicii au început să-şi reamintească legendele şi poveştile despre oameni care practicaseră artele marţiale, iar cei tineri îi ascultau şi erau în dubiu dacă să-i creadă sau nu. În acest fel, chinezii aflau de Bodhidarma sau Da Mo, şi de anumite tehnici aduse de el din India.
Multe persoane au devenit pelerini, au început să viziteze şi să studieze la templul Shaolin, iar unele au dorit chiar şi să se călugărească. În şcoli, tinerii şi copiii imitau diferite figuri învăţate din filmele de arte marţiale sau de gongfu (cu înţelesul de măiestrie) cu strigăte şi ţipete specifice. Şi la noi au fost foarte populare filmele cu Bruce Lee, Jackie Chan şi alţii.
Totuşi, budismul deşi era considerat o religie naţională, a fost importat din India. În schimb, taoismul era considerat mai aproape de inima poporului, fiind o creaţie chinezească proprie, indigenă. Ca o contrapondere la gongfu-ul Shaolin a apărut wugong (wu – marţial, gong – îndemânare) Wudang, muntele Wudang fiind un loc sacru al taoismului. Mişcările sunt încete şi delicate precum curgerea apei, dar loviturile sunt mai puternice şi mai apte să inspire veneraţia. Taiji sau Taichi este cel mai cunoscut reprezentant al wugong-ului taoist. Acesta întăreşte sănătatea, dar poate fi folosit şi în luptă.
Dar înainte de filme, sau odată cu ele, au fost introduse în China din Hong Kong, Taiwan şi Japonia, nuvelele şi benzile desenate despre supereroi şi supermen. Cum îi faci pe copii să citească? Oferindu-le cărţi care să-i pasioneze, care să le ofere o intrigă şi personaje cu care doresc să se identifice. Aceste nuvele xiaoshuo ( shuo – povestire, xiao – mică) despre cavaleri rătăcitori wuxia (wu-marţial, xia – cavaler), un fel de haiduci de-ai noştri, care făceau dreptate au aprins imaginaţia tinerilor. Oricine avea o îndemânare în artele marţiale putea deveni un erou cu capacităţi speciale care impunea justiţia.
Aceasta s-a întâmplat pentru că exista un gol mare în educaţie. Vârstnicii nu mai erau respectaţi şi nici concepţiile lor tradiţionale. Tinerii căutau ceva nou, neperimat, ceva care să le ofere o direcţie spre care să aspire. Acest gol avea să fie umplut de aceste nuvele wuxia străine. Aceste nuvele wuxia erau împrumutate de la unul la celălalt, erau copiate noaptea înainte de culcare. După primul volum urmau altele şi copiii învăţau să citească şi absorbeau ca un burete noţiuni noi despre manevrarea qi-ului. Aceste nuvele au stimulat extraordinar imaginaţia şi au creat o deschidere pentru acceptarea existenţei capacităţilor speciale şi a altor lumi, a spiritelor. Pentru unii, personajele erau atracţia principală deoarece aveau atât de multe calităţi dorite. Dar alţii au fost atraşi de acele tehnici misterioase, de îndemânarea marţială wugong. Wugong-ul era folosit de versiunea chineză a supermen-ului, cavalerul wuxia, pentru a restabili ordinea şi dreptatea. Iar cum wugong era arma principală, cei care credeau că aşa ceva există, au fost inspiraţi să-l caute în lumea reală, să înveţe să-l practice, consumând o grămadă de timp şi energie pentru asta.
Dar ne poate învăţa ceva Naruto, un serial în care ninja se luptă în fiecare episod şi există foarte multă violenţă şi scene de arte marţiale în aceste desene animate?
Naruto, un copil foarte neastâmpărat, pus pe şotii şi încălcarea tuturor regulilor comunităţii. Un copil care crează numai probleme, un rebel, un încurcă-lume, un copil care nu poate fi controlat, nici îndrumat, nici educat.
Cum poate fi educat un asemenea copil? Care este cauza pentru care este aşa?
Dacă ar fi el copilul nostru ce ne-am face cu el?
El trăieşte într-o mică comunitate, Konoha, satul Frunză, condus de cel mai puternic şi înţelept ninja local, un Hokage. Dealul din spate este sculpat cu potretele celor patru Hokage precedenţi care şi-au dat viaţa pentru comunitate. Seamănă cu dealul sculptat ce îi conţine pe preşedinţii americani.
Naruto s-a găsit să le picteze feţele şi aceştia arată acum ca nişte rokeri şi punkişti. Evident că asta a făcut-o în timpul orelor de clasă. Pentru că nu este prea interesat de ceea ce se întâmplă la oră, pentru că deja şi-a picat două examinări. Deşi nu este vorba de o şcoală obişnuită cu lecţii obişnuite. Ci în stilul lui Harry Potter, unde acesta se ducea la o şcoală de magie, aici avem versiunea orientală, o şcoală de ninja care te învaţă să controlezi qi-ul. Prima probă la şcoală este un jutsu de transformare. Dacă credem că oamenii sunt atât de diferiţi, atunci această probă ne arată că este o aparenţă. Putem lua orice aparenţă, să semănăm cu profesorul sau cu…altcineva, cum face Naruto.
Naruto este pus să cureţe feţele pictate, dar Iruka, profesorul său, doreşte să afle motivul care l-a determinat să facă asta. De ce copiii şi tinerii de la noi fac lucruri atât de nebuneşti, de absurde, de iraţionale? Vor să iasă în evidenţă, să atragă atenţia, să fie remarcaţi, să facă ceva deosebit? Dar de ce? Naruto este orfan, nu a cunoscut niciodată dragostea părintească. Nu a ştiut cum să iubească, nu ştie să respecte o autoritate. Câţi copii de la noi, deşi au părinţi, de fapt aceştia nu sunt prezenţi. Unii sunt plecaţi în străinătate să lucreze, alţii deşi sunt în ţară nu vin decât seara târziu acasă. Fiind lăsaţi la voia întâmplării nu ştiu cum să se comporte, pe cine şi ce să respecte, nu au un sistem de valori clar şi nu deosebesc ce e bine şi ce e rău.
Un profesor adevărat îţi câştigă inima şi respectul. Iruka putea să-l treacă pe Naruto la examenul de absolvire. Toţii colegii săi reuşesc să se cloneze în alte trei clone (în qigong se cheamă corpuri yin, pentru că nu au o realitate materială, sunt ca nişte fantome, în film sunt ca nişte baloane de săpun care se sparg la atingere), doar Naruto realizează o singură clonă debilă, inutilă. Iruka, din milă pentru situaţia sa de orfan, putea să-l treacă. Dar n-o face, pentru că are încredere că poate mai mult. Îl respectă ca elev. Deşi este o experienţă dureroasă să nu fie trecut, Naruto creşte în interior. Se clădeşte un sistem de valori, se pune fundaţia. Tehnicile sunt o problemă secundară. Dacă moralitatea are de suferit, Naruto poate deveni un pericol public, dacă este foarte îndemânatic tehnic şi nu ştie ce e bine.
Naruto este urât de toată lumea, dar nu ştie de ce. Noi în ce general suntem plăcuţi de anumite persoane, dar altele nu ne plac şi nu ştim de ce. Naruto descoperă că în interiorul său este o forţă a naturii, o vulpe cu nouă cozi, o sursă de energie aproape inepuizabilă, dar necontrolabilă. Ar trebui să ne gândim că acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Nu suntem plăcuţi pentru că nu ne-am rafinat acea energie brută, distructivă dacă nu este controlată. Oamenii simt că le putem face rău şi le este teamă. Ne putem face rău şi nouă înşine, pentru că nu ştim consecinţele acţiunilor noastre. Controlul acestei energii ne poate schimba şi ne poate schimba în bine relaţiile cu cei din jur. Naruto doreşte să fie acceptat şi respectat de cei din comunitate. Controlul energiei presupune şi schimbarea din interior a persoanei şi are ca efect în cele din urmă schimbarea relaţiei cu ceilalţi.
Naruto nu este singurul care doreşte să devină Hokage, deşi nu ştie ce presupune asta, el vede doar că toţi îl respectă pe acest ninja în vârstă. Konohamaru doreşte acelaşi lucru, el este nepotul Hokage-ului, un copil răsfăţat, obişnuit ca toţi să-i facă pe plac. Nepotismul este în floare chiar şi în acest mic sătuc. Un microunivers social, un pământ în miniatură. Konohamaru este pus la punct de Naruto şi această lecţie morală este mai valoroasă decât orice tehnică de ninjutsu pe care o poate învăţa de la profesorul său, care-l priveşte, ca toţi ceilalţi, pe Naruto de sus. Konohamaru îl acceptă pe Naruto ca profesorul său pentru că este primul care îl vede aşa cum este şi nu ca nepotul Hokage-ului. Este o suferinţă să fii nepotul cuiva şi Naruto îl vindecă şi îi arată calea cea bună.
Un ninjutsu sau o tehnică, ni se explică, se obţine prin unirea energiei corporale cu cea spirituală şi intrarea într-o postură. Aceasta înseamnă manipularea qi-ului. Dar în afară de poziţie, respiraţie, gândire şi traseul energetic mai avem scopul. Scopul este foarte important. Să nu înveţi o tehnică doar pentru tine, ci pentru beneficiul celorlalţi, a comunităţii. Cultivarea caracterului este esenţială în punerea fundaţiei. Chiar şi pentru un copil atât de mic ca şi Konohamaru. Naruto îi arată că nu există o cale regală sau o scurtătură, ci doar calea perseverenţei şi curajului de a creşte, pas cu pas. Treptat renunţăm să ieşim în evidenţă cu orice preţ, doar ca să fim remarcaţi de alţii, şi facem ceea ce trebuie făcut, în linişte şi fără a ne aştepta la recompense. Doar pentru că ne simţim bine să facem lucrurile ca lumea.
Naruto face greşeli, se corectează, continuă, este el însuşi, este veritabil, nu este nicio clipă fals, nu încearcă să fie altcineva. Este natural. Datorită lui Iruka şi a celorlalţi ca el a găsit o cale a inimii şi continuă pe ea şi creşte. Este un ninja-surpriză, găseşte soluţii inedite de a ieşi din impas, este un izvor de bună-dispoziţie pentru cei care privesc. Îi pune pe toţi în impas şi în încurcătură şi îi face să-şi regândească concepţiile.
07 nov. 2013 Un comentariu
În tabără, la prelegerile despre educaţia familiei am aflat că ar fi cazul ca să existe o ierarhie clară, acceptată de comun acord de toată familia, cine decide, ce atribuţii şi responsabilităţi are fiecare membru. Un fel de companie mai mică, în care fiecare se străduieşte pentru bunul mers al întregii companii. Dar la fel cum corpul pentru a acţiona are nevoie de cap, trunchi şi membre, tot aşa familia tradiţională are trei generaţii: bunici, părinţi şi copii. Dacă nu dorim să păţim ca şi vulpea care şi-a dat coada afară din vizuină pentru că i se părea că aceasta nu o ajută, ci se agaţă de tufişuri în timp ce fugea urmărită de ogari, tot aşa trebuie să existe o coordonare şi o ierarhie între diferitele părţi ale familiei. Nici prin cap nu ne-ar trece să nu ascultăm ce ne spune capul, dar unde nu-i cap, vai de picioare (sau de coadă). Dacă copiii nu-şi respectă părinţii şi asta trebuie să-i învăţăm noi, părinţii, pe copii, atunci va fi vai de ei pentru că n-am reuşit să-i educăm cum trebuie.
Un alt aspect care mi se pare remarcabil este cum teoria celor cinci elemente este folosită în domenii atât de diverse precum terapia sau relaţiile sociale. Pentru că relaţia de tip bunici-părinţi-copii este o relaţie care se stabileşte între oricare trei elemente consecutive dintre cele cinci elemente, să luăm relaţia Apă-Lemn-Foc. De exemplu Apa generează Lemn şi acesta generează Foc la fel cum bunici i-au creat pe părinţi şi aceştia pe copii. Dar Apa stinge sau limitează Focul la fel cum copiii trebuie să asculte de autoritatea capilor familiei tradiţionale, de bunici. În terapie relaţia Apă-Lemn-Foc apare ca relaţia Rinichi-Ficat-Inimă.
Cum am ajuns să mă duc în tabăra de la Sovata? La supermarket mă întâlnesc cu o colegă de la qigong şi îmi spune foarte încântată că se duce în tabără şi că ştiu eu ce bine este! Anul trecut mi s-a întâmplat la fel, aproape de trecerea de pietoni m-am întâlnit cu o altă colegă, dar după ce fusese deja în tabără şi eram curios să-mi mai spună noutăţi. Dar este adevărat că este foarte greu de descris de ce te simţi atât de bine la cursuri şi în tabără, pe lângă întâlnirea cu colegii de practică sau cu persoane care cu o zi înainte îţi erau străine şi după aceea rămâi în relaţii cordiale şi eşti încântat să te reîntâlneşti cu ele. Sigur că este vorba de Maestrul Lin Kai Ting şi de câmpul de qi pe care îl emite, dar aşa sună foarte plat şi nu redau deloc efervescenţa care se ridică din adâncul sufletului când deschizi o sticlă de şampanie bună. Poţi să participi la cel mai fastuos bal, dacă în adâncul sufletului nu te simţi bine, culorile şi sunetele petrecerii se estompează şi tu rămâi singur şi te suporţi cu greu. Dacă însă se întâmplă să se liniştească mintea şi să fie limpede ca un cristal, cele mai mărunte lucruri sunt o bucurie şi o revelaţie. Îmi amintesc de o caricatură în care el şi ea erau arătaţi în trei ipostaze: în prima scenă, în perioada romantică ei mergeau pe o bicicletă, strâns îmbrăţişaţi, în a doua, după căsătorie, ei merg cu o maşină mică şi deşi sunt mai depărtaţi unul de celălalt, dar încă îşi mai aruncă ocheade, în a treia, deja înstăriţi, merg cu o limuzină şi amândoi privesc ţepeni, fără să mai comunice, drept în faţă. Tot aşa, când pierdem legătura cu interiorul, cel mai luxos exterior nu poate umple golul creat.
Cu siguranţă că dincolo de impresiile personale ale fiecăruia, avem cu toţii acest lucru în comun, acest secret pe care deşi dorim să-l împărtăşim tuturor, spunem de fiecare dată celor care nu au mai fost, trebuie neapărat să te duci şi tu şi să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă. Discutam cu cineva, îmi spunea că are o prietenă bună la qigong, a tot întrebat-o amănunte cum şi ce este cu qigong-ul ăsta, dar era o anumită barieră invizibilă, parcă nici cum nu reuşea să înţeleagă despre ce este vorba, deşi prietena îi spunea totul. Până la urmă s-a decis să meargă în tabără şi mi-a spus că într-adevăr cu totul altfel percepe şi înţelege toate fenomenele legate de qi. Cumva te imersezi în această atmosferă, interacţionezi numai cu persoane interesate de asta, trăieşti pentru nouă zile într-o lume complet diferită, ca şi cum ai ajunge pe o insulă pustie luxuriantă unde redescoperi viaţa originară.
Trebuie să se înţeleagă că nu este vorba de ceva abstract, de un paradis închipuit, ci se întâmplă într-un loc foarte concret, o staţiune foarte activă, Sovata, cu multă lume, multă forfotă ca într-un oraş mare, chiar am avut la început o anumită reţinere pentru atâta aglomeraţie, dorind să mă destind, să mă relaxez. În alte staţiuni din cauza crizei, multe hoteluri sunt închise. Deşi sunt vizitate în week-end, în restul zilelor este destul de linişte. În Sovata erau pensiuni la tot pasul, majoritatea camerelor erau ocupate, deşi erau peste tot plăcuţe cu Camere de închiriat, Csoba Szaba şi Zimmer Frei. La început copiii când au văzut plăcuţele credeau că pensiunea aparţine lui Csoba, apoi când au văzut că tot mai multe pensiuni sunt ale lui şi-au spus că acesta sigur este omul cel mai bogat din staţiune. Iar Zimmer Frei era un fel de asistent al său.
Înainte de a ajunge în Sovata, ne-am oprit în Eremitu. Am avut noroc şi cu transportul. Am venit cu o prietenă, curioasă să studieze de departe deocamdată fenomenul qigong (nu a venit în tabără, dar a fost prin preajmă), în vizită la mătuşa ei. Deja în momentul în care am părăsit drumul principal dinspre Târgu Mureş spre Reghin şi am luat-o pe drumul secundar, am simţit cu toţii că parcă intrăm într-o altă lume. Era linişte, nu mai erau maşini, era o natură specială. Probabil că ni se transmiteau şi senzaţiile prietenei noastre, pentru că pe acolo a copilărit şi parcă vedeam totul cu alţi ochi. Pe drum a fost foarte cald, eram ameţiţi de căldură şi ne-am oprit în curtea mătuşii sub un nuc secular. Era o linişte care-ţi ţiuia în urechi şi în suflet. Treptat s-a ridicat o stare adâncă de bine, era prima meditaţie, de câteva ore, încă înainte să ajungem în tabără. Am stat la umbră şi când am plecat eram atât de transpuşi în altă lume astfel că atunci când am ajuns în Sovata nici cum nu ne puteam reveni, eram parcă îmbătaţi de starea asta de bine. Am reuşit foarte rapid să găsim pensiunea la care ne-am cazat şi deja urcam pe jos şi îl cunoşteam pe Csoba şi Zimmer asistentul său.
Am văzut de la distanţă lacul Ursu şi deja eram jos în holul de la hotelul Danubius. Scările foarte multe pe care te urcai erau ca treptele de la mausoleuri. Nu ştiu de ce mi-a venit spontan să intru la Spa, am văzut bazinul şi îmi tot roteam privirile, fără să văd mare lucru. Afară era cam cald şi încă eram ameţit şi transpus de meditaţie. Deja eram într-o „stare de plutire”, totul era OK, putea să se întâmple orice, eram cu ai mei, eram cazaţi la Sovata, eram în tabără, restul nu mai conta. Dar eram un pic agitat, unde e acea mare de practicanţi qigong, trebuie să fie pe aici prin preajmă, dar nu-i văd. Apropo de Spa-ul de la Danubius, are o mulţime de bazine, cu apă dulce, apă sărată, jacuzzi, saună uscată şi umedă, familia mea le-a luat pe rând, într-o vizită, duminica. Aş fi preferat să fie luni, când a plouat, dar asta este. Prin urmare, în preţul de cazare intră şi această facilitate de a merge la Spa şi intrări gratuite la lacul Ursu.
Am urcat cu liftul, am urmat lanţul birocratic. Era o masă la care era coadă şi evident că acolo trebuia să stau. Nu mai aveam răbdare aşa că m-am plimbat pe la toate mesele fără oameni de la care eram trimis la unica masă unde era coadă. Până la urmă mi-a venit ideea să-mi arunc privirea pe o hârtie lipită pe stâlpul cu masa aglomerată şi acolo era o schemă care îţi explica clar lanţul birocratic, trebuie să treci întâi pe la această masă, să plăteşti, apoi la vizita medicală, apoi pe la celelalte mese cu ecusoanele etc. Mi-am dat seama că românul este un oportunist, totdeauna caută o portiţă de scăpare, o scurtătură dacă e posibil, doar să nu urmeze calea obişnuită, legală. Oricum nu erau multe persoane în faţa mea, doar 2-3, dar cum spuneam, era ideea aceea: de ce să stau aici, la coadă, când dincolo, la celelalte mese nu este nimeni? Vizita medicală s-a terminat rapid, aveam fişa medicală completată de medicul de familie, mi s-a luat doar tensiunea, era ceva mai mare decât în fişă, era normal, era cald, şi cu 5 minute înainte urcasem treptele mausoleului. Mai târziu aveam să descopăr că din spatele hotelului se putea intra lejer direct din maşină, recepţia fiind la acelaşi nivel cu parcarea. Pentru cei cu probleme locomotorii cazarea şi participarea la programul taberei nu este deloc o problemă.
Destul de rapid am primit dacă nu ecusonul mult râvnit (pentru că nu mi-am făcut o rezervare din timp), cel puţin un ecuson temporar cu care să pot participa la exerciţiile de dimineaţă şi meditaţiile de la amiază şi de seară din primele zile. Până am aşteptat ecusonul m-am plimbat pe la standurile dintr-o cameră vecină unde aveam să aflu mai târziu că era Clubul Qilingong. Erau diferite lucruri: tricouri, pantaloni, reviste, CD-uri cu tehnicile energetice, CD-uri cu muzică, pietre semipreţioase, lănţişoare şi cercei, obiecte chinezeşti, reviste în limba chineză şi de prezentare a obiectivelor turistice din China etc.
În fiecare seară, Vlad Muntean organiza de la 20.30 în sala de proiecţie filme tematice artistice pe ecran mare, iar la ceainăria cu ceai informaţional se proiectau pe un ecran mic documentare. A fost o expoziţie de fotografii făcute în China, o ceremonie tradiţională a ceaiului în stil chinezesc, o prezentare a jocului mahjong, o prezentare a doamnei lector de limba chineză. Această iniţiativă cu Clubul Qilingong Vlad Muntean doreşte să o continue şi în Bucureşti, inclusiv cursurile de limbă chineză. Şi la Cluj există un centru chinez cultural foarte activ, Confucius, în cadrul Univ. Babeş-Bolyai, care are o colaborare fructuoasă cu Filiala de qigong din Cluj. Doritorii pot să participe la cursurile de limbă chineză sau la alte evenimente culturale.
A mai fost un concurs de tras cu arcul, organizat nu de un arcaş, ci de Puşcaşu. La banchet un alt practicant ne-a încântat, cu o voce deosebită, cu cântecele lui Luis Armstrong, iar Alecu, cu nelipsitul umor cu momente comice. Au mai fost câţiva artişti plastici, în acest an nu au fost expoziţii, dar în anii trecuţi au fost !!. M-am întâlnit cu Tic, personajul preferat din Cireşarii lui Constantin Chiriţă, jucat de Alexandru Boroş, care este şi el practicant de qigong. A fost o întoarcere nostalgică în timp, la filmul alb-negru din 1972. Am scris pe blog de dna Renate Müller-Nica, actriţă în Sibiu. Chiar înainte de tabără mi-a scris actriţa Anca Vlădescu, care dorea înfiinţarea unui centru Qilingong şi la Mangalia. În tabără mai multe persoane, după câteva zile, când au simţit efectele practice, întrebau cum se pot înfiinţa centre şi în oraşele mai mici.
A venit ca de obicei măicuţa Georgiana, cu vorbe bune pentru toţi. Am pomenit-o la artişti pentru că a vrut să-mi precizeze că e cazată alături de alţi artişti, care pun mult suflet în munca lor. Persoanele care interacţionează mult cu alte persoane simt cel mai rapid că practica qigong le înlesneşte deschiderea spre ceilalţi, le măreşte charisma, dacă o au. Dar şi persoane mai timide, mai retrase, care de obicei preferă singurătatea mi-au spus că brusc au putut trece fără probleme peste inhibiţii şi au putut discuta cu persoane complet necunoscute care au venit şi ele la în tabără sau la curs. Iar asta se întâmplă în România, unde de bine de rău poţi să te opreşti în parc sau pe stradă şi să începi o conversaţie cu un necunoscut. În alte locuri şi ţări chiar şi vecinii care stau în case alăturate de ani buni nu povestesc unii cu alţii. Iar asta chiar că este o problemă şi devine o problemă şi la noi. Vârstnicii ar dori să converseze, dar tinerii lucrează din răsputeri şi nu-i mai vizitează şi este destul de greu să găseşti persoane care au aceleaşi interese. Acesta este un alt motiv pentru care persoane în vârstă vin la qigong: să socializeze! Dar nu aşa ca discuţiile între bătrâni: mă dor şalele, de-abia mă mişc, vai de capul meu cu bătrâneţile mele! Este acel aspect tonic: mă menţin pe poziţie, fac ce pot să fiu sănătos, încerc să depind cât mai puţin de medici, practic o medicină preventivă, de mine şi de atitudinea mea depinde cât de tânăr şi sănătos sunt.
Mă întreba cineva dacă persoanele în vârstă pot practica qigong, se referea probabil dacă poate face exerciţiile fizice. Când am revăzut-o pe Silvia, nu am mai avut niciun dubiu ce să răspund. Ea este cel mai în vârstă trainer, are peste 70 de ani. La modul cum făcea exerciţiile de mobilitate mi-am spus că nu ştiu dacă sunt în stare să mă aplec atât de bine ca dânsa deşi am cu 30 de ani mai puţin. Pe termen lung qigong-ul pur şi simplu te reîntinereşte. Dar este şi componenta mentală. Mihaly mi-a povestit de soţia sa, Ileana, trainer în Baia-Mare, care a trecut printr-o schimbare uluitoare în ultimii ani, pur şi simplu a renăscut.
Mi-e foarte greu să îi menţionez pe toţi participanţii, fiecare are propria poveste de spus. Este important de precizat că qigong-ul nu este o filosofie, sau o concepţie abstractă, ci sunt tehnici concrete, pragmatice, pentru oameni ocupaţi, destul de stresaţi cu viaţa tumultoasă de la noi din ţară, în special din ultima perioadă. Mulţi veneau direct de la servici, îşi începeau chiar atunci concediul, erau obosiţi, şi încă nu s-au relaxat. Alţii veneau cu speranţa în suflet că îşi vor îmbunătăţi starea de sănătate. Practicanţii mai vechi doreau să se întâlnească cu cât mai mulţi colegi, să-i revadă după un an de zile. Începătorii erau curioşi să vadă cum va decurge pregătirea, învăţarea tehnicilor, dacă vor rezista să stea în meditaţie. Cineva îmi spunea că dacă trebuia să stea într-o poziţie statică, însuşi acel gând îl împingea să se mişte, să facă ceva. Lumea în după-masa premergătoare deschiderii era în efervescenţă: înscrieri în tabără, vizită medicală, cazare, diferite probleme administrative, un continuu du-te vino.
Iar la ora 18.30 a avut loc deschiderea taberei, întâlnirea cu Maestrul Lin Kai Ting şi Monica, care nu numai ne traducea, dar încerca să redea sensul mai profund, spiritul, nu numai litera, forma formală exactă a discursului maestrului. Erau în jur de 360 de scaune, unele neocupate, unii participanţi încă nu sosiseră (a doua zi sala era arhiplină, s-au mai adus scaune suplimentare). Bineînţeles că majoritatea erau din România, dar au fost participanţi şi din Ungaria, Germania, Marea Britanie, SUA, etc. aşa că se poate spune că a fost o tabără internaţională. Organizatorii stăteau la capătul fiecărui rând, în cazul unei probleme medicale să poată să acorde primul ajutor. În primele zile a fost Oana Branga, medic la SMURD la Cluj şi pe tot parcursul taberei a fost un medic din Bucureşti. Bineînţeles că şi la hotel există personal medical calificat, dar tabăra are propriul personal medical. Organizarea se spune că este bună, atunci când este invizibilă şi când totul merge ca pe roate. La sfârşitul taberei Maestrul Lin Kai Ting le-a mulţumit tuturor organizatorilor şi atunci am aflat cât de multe persoane erau implicate în organizare.
După salutul qigong, s-a făcut o expunere sumară a ceea ce este qigong-ul, meditaţia, şi s-a ajuns la programul zilei, în special la faptul că exerciţiile fizice urmau să fie făcute de la 6.30 la 8.00 pe pontonul de la lacul Ursu. Din practica qigong se ştie că cel mai bun qi este între orele 5.00-7.00 dimineaţa. Aşa că la ora 5.30 mă trezeam şi cel târziu la 5.50 urcam alene dealul din oraş spre staţiune. Încă era întuneric, pe cer se vedea luceafărul de dimineaţă, semn că soarele avea să răsară şi el şi încă o stea. Deja când ajungeam nu-mi mai era răcoare sau frig lângă lac, era ca şi cum deja făcusem exerciţiile de mobilitate. Eram în priză, nu-mi era deloc somn. Era foarte linişte, toată lumea încă dormea sau visa şi această lipsă de gânduri active în spaţiu este şi ea foarte importantă pentru practică.
De aceea e mult mai greu să faci qigong în miezul zilei, în forfotă şi sub privirile curioase ale oamenilor. Pentru asta trebuie să te retragi într-un parc, dar şi atunci gândurile oamenilor, care nu au bariere spaţiale, te împresoară. Dar aceste gânduri, nu sunt nici ale lor şi nici ale tale, ele vin şi pleacă. Cu condiţia să nu le opreşti. Cum le oprim? Tot rumegăm aceeaşi suită de gânduri, de exemplu tot felul de jigniri imaginare pe care alţii ni le-au făcut sau faptul că le-am apărut într-o lumină nefavorabilă. Aceste gânduri roiesc ca muştele în jurul unui defect al nostru, de exemplu importanţa de sine. Orice eveniment îl legăm de noi, de exemplu un vecin îşi pune o poliţă în apartament şi dacă stăm la bloc îl auzim cum bate în perete şi cu siguranţă că o face ca să ne scoată din minţi în timpul orelor de linişte. Dar chiar dacă ne mutăm la casă, ca să scăpăm de vecinii care ne inundau apartamentul, evident cu scopul de-a ne produce nouă o daună cât mai mare, tot nu scăpăm de intruşi. Copilul vecinilor va nimeri cu mingea peste gard exact peste florile pe care le-am cultivat cu atâta grijă.
Gândurile roiesc în jurul defectelor noastre şi acestea formează ego-ul nostru. Cât de multe gânduri avem? ne-a întrebat Maestrul şi tot el ne răspundea, cam 1280 de gânduri pe secundă. Nici nu mi se părea aşa de mult. Dar…, a adăugat el, urmat de 12 zerouri. Scopul meditaţiei este de a uita de tine. Când uiţi de tine, când nu mai eşti mereu în centrul evenimentelor din jur, evenimente care de obicei nu au nici în clin nici în mânecă cu tine, doar faptul că le percepi, atunci poţi să-ţi linişteşti mintea, să reduci numărul de gânduri. Meditaţia nu este pur şi simplu o postură statică, cea de a sta pe un scaun ca un bolovan sau prăbuşit ca un buştean. Este în primul rând o stare de spirit, o stare a minţii (numită, cum altfel, stare qigong), când eşti foarte alert, când eşti în siguranţă, dar în acelaşi timp eşti foarte atent ca şi cum viaţa ta ar depinde de asta. Şi chiar depinde. Vei fi surprins să constaţi ce mult contează această stare de conştienţă, când nu te laşi purtat de şuvoiul de gânduri şi le laşi să treacă. Adevărata ta viaţă începe din momentul în care acest flux de gânduri se reduce măcar un pic. Scopul meditaţiei este chiar acela de a micşora numărul de gânduri hoinare. Iar aceste gânduri ne iau din energie. Când reuşim să recuperăm această energie, aceasta poate fi folosită pentru activităţi mai utile, să ne refacă şi să ne vindece corpul. De aceea meditaţia are efect terapeutic.
Mulţi începători au simţit acum în tabără pentru prima dată această energie. Cu cât mintea se linişteşte mai mult cu atât această senzaţie energetică este mai puternică. Cineva, încurajat de această simţire, a început „să vâneze” aceste fenomene şi senzaţii energetice. Iar atunci nu le-a mai simţit, ele dispăreau. Motivul este că mintea începe din nou să se agite, fiind atrasă de peisajul energetic, la fel cum era atrasă înainte de peisajul exterior fizic. De aceea oricât de ciudate sau interesante sunt aceste senzaţii sau fenomene qigong trebuie să le lăsăm să se producă spontan, de la sine, nu să le căutăm cu lumânarea. Importantă este starea minţii, ca aceasta să se liniştească şi atunci putem descoperi uşor lumea energetică. Cu cât se linişteşte mai mult, cu atât putem simţi o energie mai subtilă.
În tabără spuneam că dimineaţa facem exerciţiile fizice, iar la amiază şi seara facem meditaţie şi ascultăm prelegerile. Vom fi suprinşi să aflăm că exerciţiile fizice sunt chiar şi ele o meditaţie. Pentru că dacă le practici corect, gândurile se diminuează şi intri într-o stare de linişte. Atunci totul este bine, oricum ar fi în exterior. O numim stare qigong sau stare fără gânduri. Întotdeauna o compar cu starea pe care o are îndrăgostitul aflat lângă persoana iubită. Atunci nu mai contează ce se întâmplă în jur, atenţia noastră este captată de persoana din faţă. Tot aşa, în starea qigong suntem atât de absorbiţi de interiorul nostru adevărat, încât uităm de noi.
Maestrul ne spunea că nu e uşor să ajungem la această stare qigong, de aceea o luăm treptat, pas cu pas. Începeam practica de dimineaţă cu exerciţiile de mobilitate, colectarea de energie, Yi Jin Jing, qigong-ul vibrator. La sfârşit era o scurtă meditaţie când eram la malul mării şi soarele răsărea din mare. De obicei chiar atunci soarele ne lumina şi pe o fâşie de pe ponton soarele ne mângâia pleoapele. Era poate un lucru minor, dar atât de bine se potrivea cu tot ce trăiam, încât simţeam cum întreaga natură conlucrează cu noi ca să fim fericiţi. Din adâncul sufletului răsărea acest sentiment de împlinire, de satisfacţie pentru practica reuşită, de recunoştinţă vieţii pentru clipele oferite.
În tabără era important că puteam verifica pe noi în mod direct ceea ce ne spunea maestrul la prelegerile teoretice. De aceea acestea au valoare, pentru că nu sunt doar o filozofare goală, ci este o filozofie rezultată din experienţa acumulată prin practică şi ne era transmisă nu numai prin vorbe, ci simultan şi prin qi.
Natura joacă un rol foarte mare în a ne armoniza interiorul. Această practică matinală pe pontonul de la lacul Ursu, aflat într-o căldare destul de adâncă, cu o înclinare accentuată, înconjurată de dealuri împădurite, era cât se poate de armonioasă. Modul cum se îmbină fluiditatea apei cu stabilitatea pământului. Am urmărit o frunză care stătea pe lacul aparent complet imobil şi am avut surpriza să descopăr că exista un curent circular încet, apa se mişca. Aceste mişcări paşnice, aproape invizibile, la fel ca mişcarea norilor pe cer sau ridicarea înceată a fuioarelor de abur de la suprafaţa apei, tresărirea discretă a frunzelor, sau mişcarea treptată a umbrei dealurilor şi saturarea în culoare a porţiunilor atinse de răsăritul soarelui.
Iar ora când se alege practica contează şi ea foarte mult. Pe vremuri când mergeam la parapantă dimineaţa devreme era o perioadă anumită care trebuia prinsă pentru a face zboruri deal-vale. Destul de târziu după crăpatul zorilor, când deja roua era zvântată, pentru a nu uda pe iarbă parapanta care fiind prea grea nu mai putea zbura. Dar nu prea târziu, ca să nu se creeze turbioane de aer cald prea puternice, care fac zborul imposibil. Era o perioadă anumită când atmosfera era nemişcată ca un cristal, este o perioadă de linişte deosebită. Iar după aceea energia soarelui este înmagazinată treptat de atmosferă şi începe să bată treptat un vânticel din ce în ce mai tare. Practica de qigong nu este făcută niciodată doar cu corpul nostru, ci este o interacţiune între noi şi natură, ne lăsăm pătrunşi de energiile din jur. Această deschidere ne permite să gustăm dulceaţa mângâierii soarelui pe pleoape, să râdem odată cu soarele, să ne bucurăm că suntem în viaţă. Este o practică umanistă, pentru că redevenim oameni împliniţi, este o practică ecologică, pentru că reînodăm un contact pierdut cu natura. Nu facem nimic contra naturii exterioare şi a celei interioare. Energia yang se naşte la miezul nopţii, când este cel mai bine să o colectăm, de exemplu cu qigong-ul dormind. În timpul zilei această energie este deja prea puternică, este asemănătoare cu energia solară cedată atmosferei când există turbioane prea puternice de aer cald. De aceea ea poate fi colectată în condiţii optime între 5-7 dimineaţa, când există un anumit calm atmosferic şi un anumit echilibru între energiile yin-yang.
Dacă suntem atenţi la programul taberei observăm că orele practicii sunt alese cu grijă. Meditaţia de amiază prinde exact perioada orelor 11-13 când se naşte energia yin şi natura însăşi ne ajută să medităm mai bine la acea oră. În China tradiţională oamenii se retrăgeau în case la acea oră pentru a trage un scurt pui de somn sau pur şi simplu să se relaxeze sau odihnească puţin ştiind că în acest fel îşi regenerează această energie. Ni se spunea că atunci când şedem pentru meditaţie să fim ca un clopot. În zilele următoare de la club a fost adus un gong. Sunetul a umplut întreaga sală şi a rezonat secunde întregi după prima lovitură. Clopotul aşezat pe sol este foarte stabil. Am văzut clopote foarte grele care pur şi simplu au intrat în pământ după câteva secole. Dar dacă clopotul este ridicat şi începe să producă sunetul, acesta este uşor şi pluteşte spre toate cele patru zări. Când stăm în meditaţie suntem la fel de neajutoraţi şi neîndemînatici în corpul fizic ca o broască ţestoasă la soare. Dar când pătrundem în starea profundă de meditaţie se întâmplă această expansiune a conştiinţei noastre, ne simţim foarte uşori, plutim, umplem întregul spaţiu, suntem ca sunetul de clopot. Nu există limite până unde se poate întinde şi înălţa acest sunet inaudibil.
În primele zile era foarte greu să meditezi, îţi treceau o mulţime de gânduri prin cap, te şi mirai cum de sunt aşa de multe. Parcă atunci când erai treaz şi te agitai nu erau aşa multe. Iar acum ştiam că meditaţia este utilă pentru a diminua numărul de gânduri rătăcitoare, hoinare, dar parcă în loc să se diminueze, erau şi mai multe. Dar după aceea ne-am prins că pur şi simplu nu mai eram atenţi la ele, iar acum când făceam meditaţie brusc ne-am dat seama cât de multe sunt. Gândurile îţi fură din energie, dar te şi obosesc, te fac să nu mai fii atent la ele şi atunci este ca şi cum o ceaţă se coboară peste mintea ta. Această ceaţă ne face să facem greşeli şi să nu mai judecăm bine. Iar dacă nu mai gândim bine şi corpul fizic are de suferit.
Cineva din sală a întrebat cum se poate deveni înţelept. Maestrul a răspuns că înţelepciunea e acoperită şi ascunsă de gândurile hoinare. Dacă poţi diminua măcar cu 1% din numărul gândurilor rătăcitoare, atunci automat vei dobândi 1% înţelepciune. Dezvoltarea spirituală înseamnă că mintea este din ce în ce mai clară şi cu cât trece timpul, înseamnă că progresezi spiritual dacă eşti din ce în ce mai bine.
Nu numai diminuarea gândurilor hoinare, ci şi îndepărtarea gândurilor rele, adică să tot rumegi mereu aceleaşi idei este benefic şi te poate scăpa de despresie. Prin meditaţie poţi scăpa de aceste gânduri rele. În ultima zi de tabără Alina ne-a mărturisit cum în primele zile era fără vlagă, nici măcar nu putea să-şi ţină mâinile sus la exerciţiile de dimineaţă. Dar în jur toţi puteau, chiar şi persoane mult mai vârstnice şi atunci nu putea rămâne mai prejos. Acum spunea că nu o mai dor braţele, se simte mult mai bine fizic, dar ce este mai important este că simte plină de bucurie. Acum o săptămână a pierdut pe cineva drag şi aici în tabără venise în negru, nu era într-o stare sufletească care să o facă să simtă bine. Liliana ne-a spus că a avut o prăbuşire sufletească, că deja devenise depresivă. În ultima vreme a trebuit să o îngrijească tot timpul pe mama sa care are probleme de sănătate şi nu este deloc uşor să ai grijă de cineva bolnav cronic. Acum la sfârşitul taberei mărturisea că are un sentiment de fericire, chiar dacă mama sa nu şi-a revenit, dar măcar pentru o vreme a uitat de toate grijile şi asta-i dă forţă să continue s-o îngrijească.
qigong spirit 
Comentarii recente