Cea mai longevivă femeie

Jeanne Louise Calment (n. 21 februarie 1875 – d. 4 august 1997) a fost o femeie din Franța. A fost persoana cea mai longevivă din lume, conform actelor de naștere autentice, trăind 122 de ani, 5 luni și 14  zile. A trăit întreaga sa viață la Arles, Franța.

picture of Jeanne Calment aged 113

Longevitatea se transmite ereditar. Mama sa a trăit până la 86 de ani, iar tatăl ei până la 93. Jean-Marie Robine, un gerontolog care i-a studiat viaţa, spune că era o persoană, psihic şi fizic, imună la stres. Ea punea „Dacă nu poţi face nimic în legătură cu o anumită situaţie, nu te mai îngrijora în legătură cu ea.”

Robine a studiat genealogia ei şi toţi strămoşii ei direcţi, 62 la număr (2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, 16 străstrăbunici, 32 străstrăstrăbunici) se pare că au trăit în medie mai mult decât persoanele obişnuite din acea perioadă şi din acea regiune. Mulţi dintre ei au depăşit 80 de ani, în special strămoşii din partea tatălui. Locuind în Arles între 1700-1900, aceste generaţii au supravieţuit plăgii din 1721, celor două foamete majore din 1708 şi 1788 şi celor patru epidemii de holeră din 1832, 1835, 1854 şi 1884. Ea dorea ca fratele ei Francois să trăiască până la 100 dar acesta a decedat în 1962 la 97 de ani.

Conform unei legende amplificate de presa franceză, tânăra Calment la vârsta de 13 ani l-a întâlnit pe Vincent Van Gogh când pictorul şi-a petrecut un an în Provence şi a cumpărat picturile sale la magazinul local de suveniruri de artă care-i aparţinea viitorului ei socru. Întrebată cum arăta pictorul a răspuns că i s-a părut „foarte urât, negraţios, nepoliticos, bolnav…Îl numeam Nebunul.”

Jeanne Calment at age 20

La 20 de ani

Jeanne Calment at age ~22

La 22 de ani

Avea 40 de ani în primele luni ale Primul Război Mondial şi s-a pensionat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. S-a căsătorit în 1896, şi a trăit cu 55 de ani mai mult ca soţul ei, care era văr de-al doilea cu ea. Fiica lor Yvonne a murit la 36 de ani în 1934, iar unicul nepot Frederic la 36 de ani, într-un accident de motocicletă în 1963, neavând copii. Calment a evitat mereu să-şi amintească aceste momente triste din viaţa sa. Când s-a mutat la casa de bătrâni la 110 ani n-a dorit să fie atârnate pe pereţi pozele celor dragi. Ea s-a străduit  întotdeauna să privească înainte, mai degrabă decât înapoi. Dar la moartea sa ea a dorit ca aceste poze să fie îngropate alături de ea.

L-a depăşit ca vârstă şi pe Andre-Francois Raffray, un avocat, care cu 32 de ani în urmă, când ea avea 90, a cumpărat apartamentul ei. Contractul stipula ca el să-i plătească 2500 franci pe lună până la moartea ei şi din acel moment apartamentul îi va aparţine. Dar el nu a mai apucat momentul. A murit la 77 de ani, după ce i-a plătit un preţ dublu faţă de valoarea de piaţă. Familia lui a continuat să plătească apartamentul până la moartea ei.

A fost plină de recunoştinţă pentru viaţa primită: „Dumnezeu mi-a oferit tot ce i-am cerut.”

Povestea cu plăcere de tatăl său, care era constructor de corăbii în oraş. L-a iubit mult şi l-a „ascultat ca pe un oracol”. Îşi aminteşte de lansarea ultimei sale corabii, care-i purta numele. Despre rochiile purtate la banchetul de maturitate şi la nuntă. Despre plăcerea ei de a picta, cânta la pian şi de călătoriile la opera din Marseilles, cu alte cuvinte despre momentele când se bucura de viaţă: „m-am bucurat de viaţă, mă bucur şi acum”.

Dna Calment îşi permitea un pahar de Porto şi o ţigară pe zi. Îi plăcea mâncarea bună şi vinul, inclusiv prăjiturile şi ciocolata, pe care le mânca zilnic. Dar nu era atrasă de viaţa socială: „Nu-mi plăceau vizitele şi nici lumea mondenă, dar îmi plăcea să fiu în aer curat”. Ca şi soţul ei, a fost o mare excursionistă şi alerga mai degrabă decât mergea în fiecare zi când făcea ceva. Îi plăcea să facă lucrurile rapid, la fel cum a făcut şi la naşterea copilului. Totul „se întâmpla de la sine, ca şi tot ce am făcut. Făceam totul rapid.” Din copilărie şi în continuare nu şi-a făcut griji pentru starea materială, reuşea să obţină tot ce-şi dorea. „Am avut întotdeauna o voinţă de fier”, „am fost puternică fizică”, „nu-mi era frică de nimic, adesea mi se făceau reproşuri pentru asta.” A fost plină de curiozitate „eram interesată de toate, dar n-am făcut o pasiune pentru ceva anume”.

Mutată la cămin a devenit prietenă cu una dintre îngrijitoare. Într-o seară când urca scările spre camera îngrijitoarei a alunecat pe scări şi şi-a rupt şoldul la 115 ani. Deşi avea o vârstă înaintată, operaţia a fost un succes. Atenţionată că s-ar putea să nu mai poată să meargă, a răspuns laconic: „Voi aştepta, am o mulţime de timp”. Treptat şi-a revenit şi în câteva zile a fost capabilă să se dea jos din pat. A reuşit să stea în picioare, dar apoi a rămas legată mai mult sau mai puţin de scaunul cu rotile. Să supravieţuieşti şapte ani după o astfel de operaţie la această vârstă presupune într-adevăr o puternică dorinţă de a trăi.

Calment a indicat ce anume o ţinea să fie interesată de viaţă, chiar una atât de lungă ca a ei. „Visez, gândesc, îmi amintesc momentele bune ale vieţii mele” spune ea „şi niciodată nu mă plictisesc”.

Spre sfârşitul vieţii era practic oarbă, auzea greu şi era legată practic de scaunul cu rotile. Cu toate acestea, în afară de un atac moderat de inimă, o tuse cronică şi reumatism, n-a suferit de nicio boală serioasă. Printre bolile trecute a avut doar migrene. La vârsta pensionării şi-a rupt glezna, la o sută de ani un picior şi cotul în timpul unei căzături, dar şi-a revenit şi a putut să meargă din nou. După 115 a mai avut o răceală puternică când toţi credeau că aceasta îi va marca sfârşitul, deoarece a lăsat-o puternic slăbită şi chiar deprimată. Dar chiar şi această boală a fosto învinsă.

Neuropsiholoaga Karen Ritchie i-a testat memoria la fiecare şase luni şi a publicat un articol. Se pare că memoria ei s-a îmbunătăţit, chiar şi la aritmetică, demonstrând că niciodată nu este prea târziu să înveţi matematica. În timpul studiului şi-a amintit poeme, fabule şi cântece pe care le-a învăţat în copilărie. Aceste vizite ale cercetătorilor au compensat lipsa rudelor şi aceste exerciţii de memorie şi plăcerea deosebită pe care a avut-o participând la acest studiu este o explicaţie plauzibilă pentru îmbunătăţirea performanţelor memoriei.

Având în vedere că era legată de scaunul cu rotile, nimic din toate aceste îmbunătăţiri n-ar fi fost posibile dacă nu şi-ar fi găsit împăcarea în viaţa ei interioară. Cum spunea chiar ea: „vederea mi-e slabă, auzul prost, mă simt nu prea bine, dar nu sufăr, nu mă plâng”. În plus „nu-mi lipseşte nimic. Am tot ce-mi trebuie. Am avut o viaţă bună. De aceea trăiesc în visele mele, memoriile mele, memorii minunate”. Avea o vorbă de duh: „Nu am avut niciodată mai mult de o zbârcitură, şi pe aceea şed.” Unul dintre secretele longevităţii considera că este, spunea ea: „păstrează-ţi întotdeauna simţul umorului. Acestuia îi atribui viaţa mea lungă. Cred că voi muri râzând. Face parte din testamentul meu.

Cel mai batrân om din lume

Magomed Labazanov, declarat în Rusia drept cel mai bătrân om din lume, s-a stins din viaţă la vârsta de 122 de ani, pe 11 septembrie 2012. Născut pe 1 mai în anul 1890, înainte ca ţarul Nicolae al II-lea să urce pe tron, Labazanov avea 27 de ani când Lenin a preluat puterea în timpul Revoluţiei Bolşevice din 1817 şi 50 de ani la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

https://i1.wp.com/admin.ziarulring.com/images/upload/cocktail/cel-mai-batran-rus-a-murit-la-varsta-de-122-de-ani-434x326.jpg

Secretul longevităţii sale, dupa cum el însuşi a mărturisit, este reprezentat de un stil de viaţă sănătos.

Trăind mai mult decât cele două soţii ale sale şi trei dintre cei patru copii ai săi, Magomed Labazanov nu a băut niciodată alcool şi nu a fumat, a declarat nora lui, Galina, citată de site-ul LifeNews. Ea spune că Labazanov “a mâncat întotdeauna de o manieră moderată şi prefera zerul, turtele din mălai, fructele şi legumele” şi nu a încetat niciodată să muncească.

Labazanov, a lucrat mai întâi într-o fabrică de cherestea, apoi a crescut animale în Cecenia, o republică învecinată, iar apoi a devenit fermier în Daghestan.

Nu a învăţat niciodată să scrie sau să citească.

Magomed Labazanov

La fel ca alte sute de mii de ceceni şi de inguşi, Magomed Labazanov, musulman din satul Dagestan din Caucaz, a fost deportat în Asia Centrala de Stalin la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial, de unde s-a întors în anii ’50, după moartea dictatorului. De-a lungul vieţii sale, a avut 18 nepoţi şi 20 de strănepoţi şi a supravieţuit morţii a patru dintre copiii săi.

Famed: A Muslim, he lived in a village in Dagestan in the Caucasus region of southern Russia, an area famed for people surviving to great ages

Satul Machachkala în care s-a născut se află în Daghestan, o regiune în Caucaz, faimoasă pentru mulţi localnici centenari.

Recordul de vârstă a lui Labazanov nu a putut fi omologat de oficialii de la Cartea Recordurilor, întrucât acesta nu avea acte care să dovedească anul în care s-a născut. Rudele lui susţin că actele au fost pierdute în timpul regimului comunist, când moscheile şi bisericile au fost arse, iar odată cu ele şi registrele pe care le ţineau.

Magomed Labazanov (archive)

Ce este Elixirul de cinabru?

            Putem trăi la nesfârşit? Suntem oare numai muritori? Există oare în noi o părticică care este nemuritoare? Ce este viaţa? Dar ce înseamnă moartea? Putem oare să fim mereu tineri şi să nu mai îmbătrânim niciodată? După cum punem întrebările aşa sunt şi răspunsurile la ele. Există moarte? Toţi oamenii de rând îi văd pe cei din jur murind la un moment dat şi consideră că moartea există. Există nemurire? Numai nemuritorii ştiu asta şi nu ne pot transmite acest lucru. Toţi creştinii au auzit de reînvierea lui Iisus, dar când încearcă să-şi dea seama ce s-a întâmplat sau cum acest lucru le influenţează viaţa, preferă să tacă sau să nu se gîndească. Pentru că trăim mereu între două lumi amestecate, una reală şi tăioasă, întunecată, fără drept de apel, în care există moarte şi alta a speranţei, care s-ar putea să existe, dar dispare la fel de repede ca un abur şi rămânem fără nimic concret, o lume în care totul este posibil, în care, poate, s-ar putea să existe şi posibilitatea unei vieţi eterne.

Oare chiar aşa de mult îţi poate influenţa ideea despre cum mori şi ce se întâmplă după moarte modul în care îţi trăieşti viaţa? Oare este posibil să dai un răspuns definitiv şi clar în acest domeniu al morţii? Doar nu ni s-a întâmplat prea des să murim şi să înviem înapoi pentru a ştii acest lucru sau poate că nu ne amintim cum este pentru că am fost inconştienţi. Pentru că aici nu vorbim despre ce ştiu alţii, pentru că, chiar dacă această informaţie ne-ar putea schimba opiniile superficiale despre o posibilă viaţă după moarte sau despre o adormire din care nu ne mai amintim nimic după trezire, oare putem lăsa o problemă atât de serioasă, de vitală pentru noi, să fie determinată de simplul cuvânt al altor persoane? Noi, personal, trebuie să verificăm prin experienţă proprie că acest lucru este într-adevăr posibil sau imposibil, şi numai după aceea putem avea certitudinea că acest lucru este adevărat sau nu. A trăi cu frânturi de adevăruri este la fel de dureros ca şi a trăi în minciună. O singură notă falsă se aude imediat într-o simfonie armonioasă. La fel este şi cu adevărul. O singură umbră de îndoială sau o singură informaţie greşită poate perverti întregul adevăr.

Înainte de a vorbi despre moarte ar trebui să vorbim despre viaţă. Ce este viaţa? E o noţiune abstractă sau are o legătură cu corpul şi mintea noastră? Ce anume este viu în noi? Acest viu poate fi despărţit de corpul şi mintea noastră sau nu? Dacă nu poate fi despărţit, de ce considerăm activitatea de „a trăi” atât de diferită de alte activităţi cum ar fi: a te mişca, a simţi, a vedea? Dar dacă poate fi despărţit acest viu ce anume îi este propriu numai lui şi nu îi este propriu acestui corp? Pe de o parte, activitatea de a trăi este atât de diferită de orice alte activităţi pentru că ne dăm seama că le include pe toate acestea. Suntem vii pentru că putem să ne mişcăm şi să simţim. Pentru că putem să primim şi putem să dăm. Putem să facem un schimb de substanţă şi de informaţie. Este un schimb între interiorul corpului şi exterior, Univers. Dacă acest schimb încetează spunem că acest corp este mort. Ce fel de schimb? Ca şi cel dinainte, ca şi schimbul pentru un corp viu. Dar putem vedea că şi un corp mort are schimbări şi transformări, doar că de altă natură. Transformarea, chiar dacă îşi modifică calitatea, nu încetează nici o clipă, pentru orice corp, indiferent că îl considerăm viu sau mort. Nu există nimic în lume care să nu se transforme, că este vorba de o fiinţă sau despre un obiect. Obiectele sunt sau corpuri ale unor fiinţe moarte sau corpuri pe care le considerăm că nu sunt fiinţe vii. Dar şi unele şi altele suferă transformări, chiar dacă pe unele le considerăm vii, iar pe altele simple obiecte.

Ne dăm seama că facem undeva o delimitare forţată în obiecte nevii şi fiinţe vii. Spunem că există atomi şi molecule, pe care le considerăm, nu ştim de ce, doar obiecte nevii. Acestea se grupează în molecule organice complexe şi ajungem la primele maşinării organice, viruşii. Aceştia sunt atât de primitivi încât le putem înţelege funcţionarea care nu este diferită de cea a unor molecule organice. Pe de altă parte ei sunt deja  practic vii pentru că se pot înmulţi şi pot executa anumite activităţi specifice lumii vii. Aproape orice activitate a corpului nostru poate fi „mărunţită” atât de mult încât să ajungem la aşa numită lume nevie, a moleculelor organice. Aceste molecule le considerăm „moarte”, ele fac nişte operaţii foarte simple pentru că le este propriu naturii lor. Nu ne putem imagina ca o moleculă să gîndească, să simtă, să dorească. În schimb nouă ne este propriu să facem asta. Este conform cu natura noastră. Am putea, poate, să considerăm că transformarea în sine şi activităţile pe care le generează în acest mod este însăşi viaţa. Viaţa este transformare, indiferent de nivelul la care se aplică. Iar în funcţie de natura adevărată sau esenţială a acelui obiect sau fiinţă (încă păstrăm această delimitare artificială!), viaţa se manifestă într-un anumit fel. Am extins noţiunea de viaţă la tranformarea oricărui lucru din Univers, dar atunci a trebuit să introducem ceva nou, numit natura esenţială sau proprie a acelui lucru.

Un corp moare deoarece mintea noastră limitată consideră că activităţile vieţii sunt de un anumit fel. Vom putea deveni nemuritori dacă ne schimbăm mintea şi ne vom extinde, la modul practic, concepţia despre ceea ce considerăm a fi viaţa? Depinde ce înţelegem prin acest lucru. Trebuie să ne gândim că toate concepţiile noastre despre viaţă şi mai general orice concepţie este o idee, este un gând şi prin urmare este o forţă şi o energie. Această idee determină anumite efecte care se manifestă în materia corpului nostru. Iar acesta se poate modifica. Un gând poate modifica atât direct corpul nostru cât şi în alt mod. Înţelegem că există o legătură strânsă corp-minte. O schimbare a minţii noastre poate determina o schimbare a corpului nostru şi invers. Dar această schimbare a minţii noastre se poate face la acelaşi nivel sau la un nivel mai profund. O schimbare la acelaşi nivel poate conduce la o îmbunătăţire a sănătăţii corpului. Înlocuirea emoţiilor negative cu cele pozitive elimină stresul şi îmbătrânirea corpului este încetinită sau chiar stopată. Dar aceasta este doar un stadiu evolutiv în practica qigong.

Pentru a întineri sau a deveni „nemuritor” (îl pun între ghilimele pentru a atrage atenţia că nu corespunde unei nemuriri în accepţia curentă) este nevoie de o schimbare radicală în modul nostru de a gândi. Mintea obişnuită nu este suficient de deschisă pentru a concepe un alt mod de a trăi. Doar natura esenţială din noi poate concepe un mod revoluţionar de a trăi. Deşi pentru mintea obişnuită corpul nostru fizic va trăi şi la un moment dat va muri, pentru natura esenţială este doar o schimbare continuă de peisaj. Pentru natura esenţială orice transformare înseamnă viaţă şi, din punctul ei de vedere, ea va continua să trăiască chiar dacă nu se va mai putea exprima prin corpul fizic mort în acelaşi mod în care se exprima prin corpul fizic viu. Sunt anumite probleme ce trebuie înţelese în această privinţă. Prima este legată de schimbarea continuă de peisaj, iar a doua de problema corpului fizic. A fi nemuritor înseamnă să fii permanent conştient de schimbarea de peisaj. Dacă în viaţa cotidiană nu ştim ce facem şi dormim în corpul fizic chiar şi atunci când suntem în stare de veghe, ce ne face să credem că nu vom dormi sau că vom putea fi treji atunci când corpul fizic se va dezmembra? Dacă corpul fizic va dispărea ce anume va mai susţine natura noastră naturală? Pentru că, cu siguranţă, nu vom dori să fim conştienţi sau să avem conştiinţa unei pietre, care, probabil, este asemănătoare cu cea a corpului nostru mort. Dar este posibil, totuşi, ca o piatră să aibă o conştiinţă vibrant de vie, deşi aceasta nu se manifestă defel la nivel fizic. Este posibil ca şi corpul nostru fizic mort să fie străbătut de curenţi de conştiinţă foarte vii şi energici, de care, însă, să nu fim conştienţi pentru că aceştia sunt universali, iar noi ne agăţăm cu dinţii de ceva limitat şi finit, ceva ce considerăm că ne este propriu numai nouă. S-ar putea ca această concepţie limitată să fie problema noastră.

Ar trebui să ne gândim că natura esenţială are nevoie de o bază prin care să se manifeste, prin care îşi poate exercita puterile latente. Natura esenţială este olarul care modelează lutul. Forma vasului depinde atât de calitatea lutului, cât şi de procedura de modelare, de transformare, care este viaţa. Olarul nostru îşi modelează vasul în funcţie de nivelul de conştiinţă pe care se află. La nivelul minţii obişnuite el este limitat la corpul fizic. Când accedem la un nivel superior de conştiinţă avem acces la un „corp” energetic pe care îl putem folosi. Acesta este foarte diferit de un corp fizic şi are calităţi universale, de aceea ne dăm seama că egoismul nostru este o frână în modificarea nivelului nostru de conştiinţă şi ne limitează la corpul fizic. Moralitatea spontană înseamnă să devenim conştienţi de universalitatea noastră, de ceea ce suntem cu adevărat. A-ţi folosi corpul energetic sau a face exerciţii de qigong nu înseamnă doar utilizarea unui alt corp asemănător cu cel fizic. Este un proces de expansiune a conştiinţei prin care îţi dai seama cât eşti de integrat cu toate fiinţele şi lucrurile la care te gândeşti.

Capacitatea de a folosi corpul energetic superior are consecinţe palpabile asupra corpului fizic sau corpurilor energetice inferioare. Acestea sunt modificate atât de principiul vital, adică de viaţă, cât şi de principiul esenţial, adică de natura noastră esenţială. Corpul fizic văzut din perspectiva copilului din noi, a naturii noastre esenţiale, este cu totul diferit de ceea ce percepem cu mintea obişnuită. Mintea obişnuită vede corpul fizic din exterior ca pe o adunătură de oase, carne, tendoane, piele, vase de sânge şi nervi supuse îmbătrânirii, morţii şi descompunerii. Conştiinţa copilului vede o lume interioară minunată, o adevărată grădină a Edenului. Legile naturale ale acestei lumi sunt legile morale. Cataclismele naturale din această lume se datorează unor dizarmonii de natură morală. Înţelegem acum că îmbătrânirea corpului fizic nu este un fenomen natural, ci rezultatul acumulării acestor dizarmonii interioare. Aceste dizarmonii pot fi eliminate dacă copilul din noi ar avea suficientă putere interioară. Problema este că această lume interioară nu mai este interioară deloc. Ea se uneşte la diferite nivele cu lumea exterioară, se contopeşte cu ea. Lumea interioară este universală. Nu există nimic în ea care să ne aparţină. Tot ce se petrece în ea sunt fenomene naturale la fel ca în lumea exterioară. Dar nu există acel sentiment de înstrăinare pe care îl avem faţă de lumea exterioară, când o privim cu mintea obişnuită. Tot ce găsim în lumea interioară ne este intim cunoscut, avem un sentiment de veneraţie pentru minunăţiile de acolo. Tot ce putem face în această lume este să facem alegeri. Alegerile produc schimbări în acord cu legile morale.

Lumea copilului se întinde doar în partea luminată de el. Când acţionăm moral mintea ni se purifică şi luminează acea zonă pe care o descoperim. Zona ce o descoperim se integrează în mod armonios în lumea copilului. Nu avem control şi nu putem produce schimbări decât în zona luminată.

Am ocolit cu grijă problema nemuririi şi elixirului pentru că este ca un diamant pe care îl putem ilumina cu grijă din multe direcţii. Ceea ce suntem este diamantul. Copilul din noi este lumina cu care iluminăm diamantul. Dar această lumină provine de altundeva. Lumina reflectată este modul în care ne vedem. Este mereu un joc în continuă schimbare de lumini şi umbre, pentru că modul cum ne luminăm pe dinăuntru determină modul în care vedem strălucirea din noi.  Noi suntem diamantul care scânteiază. Oriunde ne-am uita am vedea această scânteiere de diamant. Dar la început nu vedem asta. La început cu mintea obişnuită facem diferenţe şi totul rămâne într-o umbră. Mintea obişnuită este o lumină palidă, difuză, care nu permite reflexia. Ceea ce primim înapoi este atât de diferit de ce am trimis încât nu ne dăm seama că este lumina reflectată. Când cultivăm energia şi ne scufundăm mintea în Xia Dantian trimitem o lumină obişnuită pe grafit. La început totul este absorbit. Dar prin practică, treptat, se produce o transformare alchimică şi lumina obişnuită devine focalizată, o lumină laser, iar grafitul se transformă în diamant. Sclipirea diamantului este acea lumină nouă, primordială, originară, care este din nou purificată, la fel cum facem şi cu diamantul. Această sclipire este mereu nouă, pentru prima dată şi aceasta este bucuria redescoperirii noastre. Dar este şi o creştere a noastră. Pentru că peste tot vom descoperi această sclipire. Acolo unde o vom descoperi este zona luminată. Zona unde suntem. Ceea ce este doar o sclipire la început, devine o ţară. Devine Acasă. Sau putem spune că este un copil care se naşte şi creşte. Oricum am spune-o trebuie să o simţim. Este absolut necesar să trăim bucuria acelui copil ce se bucură de viaţa din jur. Copilul este elixirul şi atât timp cât trăim bucuria lui, timpul încetează, nu contează. Un copil nu poate fi tulburat de grija zilei de mâine. El pur şi simplu nu înţelege ce înseamnă asta. Deşi el trăieşte în timp, el nu este atins de el. Noi îl putem vedea îmbătrânind, schimbându-se, murind, dar el nu se vede niciodată în felul acesta. El este mereu copil, constant cu el însuşi, complet. Puterea sa este deplină. Tot ce atinge cu privirea sa, străluceşte ca diamantul, reînvie la viaţă.  El readuce primăvara. în sufletul nostru. Acesta este paradoxul naturii noastre duale.  Suntem un joc de lumini şi umbre.

 

 

Povestea omului care a trăit 256 de ani

(de pe site-ul ProTV)

Un sfert de MILENIU de viata. Povestea omului care a trait 256 DE ANI

122 de ani si 164 de zile. Este cea mai lunga durata de viata, confirmata, a unei persoane. Este vorba de frantuzoaica Jeanne Calment, insa exista legende care spun ca un barbat ar fi trait de DOUA ori mai mult decat ea.

Li Ching-Yuen sau Li Ching Yun este numele omului care ar fi trait 197 sau chiar 256 de ani. Desi el a sustinut ca s-a nascut in 1736, exista documente – ce-i drept, controversate – care spun ca a venit pe lume in 1677 sau 1683.

Intr-un articol publicat in 1930, in New York Times, se mentioneaza ca profesorul Wu Chung-chieh, de la Universitatea din Chengdu, a descoperit documente ale guvernului imperial chinez din 1827, in care un anume Li Ching-Yuen este felicitat pentru cea de-a 150-a zi de nastere. Documente ulterioare, din 1877, acesta este felicitat pentru ca a atins doua centenare de viata.

In 1928, un corespondent New York Times scria ca multi dintre vecinii in varsta ai lui Li i-au spus ca bunicii lor il stiau de cand erau copii, iar pe atunci acesta era adult.

Li Ching-Yuen a inceput sa adune ierburi din zonele muntoase pe cand avea 10 ani si tot atunci a inceput sa studieze metode de longevitate, supravietuind unei diete care consta doar in ierburi si vin din orez. A trait astfel primii 100 de ani din viata.

In 1749, pe cand avea 71 de ani, s-a mutat in Kai Xian, pentru a se inrola in armata chineza, ca profesor de arte martiale si consilier.

Unul dintre discipolii sai, Da Liu, a spus povestea Maestrului Li: pe cand acesta avea 130 de ani, a intalnit in munti un pustnic mult mai in varsta, peste 500 de ani, care l-a invatat Baguazhang (un stil de arte martiale intern) si un set de Qigong (sistem chinezesc antic de cultivare a sanatatii) cu instructiuni pentru respiratie, miscari coordonate cu sunete specifice si recomandari pentru dieta.

Da Liu a marturisit ca maestrul sau i-a spus ca longevitatea sa „se datoreaza faptului ca a facut aceste exercitii in fiecare zi – regulat, corect si cu sinceritate – timp de 120 de ani”.

In 1927, Li Ching Yuen a fost invitat de generalul Yang Sen sa-l viziteze la Wan Xian, Szechuan, unde a fost fotografiat, portretul a devenit celebru.

Generalul a fost fascinat de infatisarea lui Yuen, puterea si curajul sau, in ciuda varstei inaintate. Batranul s-a intors acasa si a murit un an mai tarziu, din cauze naturale, spun unii; altii sustin ca le-a spus prietenilor ca „am facut tot ce trebuia sa fac in aceasta lume. Ma voi duce acasa acum”. Dupa moartea lui Li, generalul Yang Sen a investigat legendele despre varsta lui si a publicat un raport cu rezultatul cercetarilor.

Li Ching-Yuen a promovat uzul medicinal al ierburilor chinezesti, printre care ginsengul salbatic, goji berry, he shou wu si reishi salbatic. El ar fi avut peste 200 de urmasi in timpul vietii si 23 de sotii.

Să-ţi construieşti fântâna înainte de a-ţi fi sete…

 

de Victor Ianculescu

 

Pe la inceputul veacului trecut, la Paris, capitala europeană in care se   intâlneau elitele ştiinţifice ale vremii, trăia şi vindeca prin acupunctură un vestit medic japonez, OSHAWA, care cunoştea in profunzime preceptele Medicinii Tradiţionale Chineze, dar şi intreaga filozofie a orientului antic. Veneau bolnavii in cabinetul său plini de speranţa insănătoşirii şi plecau fericiţi pentru că acest deziderat al medicului japonez, chiar se implinea In marea majoritate a cazurilor. Omul devenise foarte bogat, pentru că era frecventat de capii regalităţii curopene, aristocraţi, mari afacerişti, conţi, contese, prinţi, castelani.

Dar ca pe oricare alinător şi vindecător devotat al fiinţei umane, pe Oshawa nu-l interesau nici marile bogăţii, nici curtea asiduă a frumoaselor baronese şi contese, nici invitaţiile, tot mai insistente, la petrecerile simandicoase in strălucitele palate, castele şi conacuri. El era un foarte bun cunoscător, pentru acea vreme, al modificărilor maladive produse in organismul uman prin deteriorarea câmpului energetie; cercetările sale in acest domeniu au rămas credibile până in vremea noastră.

Si totuşi, pe Oshawa îl neliniştea o Intrebare: de ce revin maladiile in trupul unor foşti pacienţi pe care el ştia că-i vindecase? Au trebuit să treacă mai mulţi ani pentru a-şi da seama că boala se intoarce acolo unde stilul de viaţă al foştilor pacienţi revine la abuzuri şi practici nesănătoase, care le agresează organismul. De fapt, bolnavii, după ce părăseau clinica, fericiţi că scăpaseră de suferinţe, se aruncau în petreceri, cu mese pantagruelice, care durau zile şi nopţi în şir. Ce erau să facă bieţii de ei? Posedau averi imense, latifundii, castele şi moşii, în care-şi duceau viaţa, intr-un lux exorbitant.

Marile adevăruri ale vieţii, deşi descoperite şi aplicate de către inţelepţii antichităţii, pe măsură ce secolele se scurg, intră uneori intr-o ceaţă densă, din care omenirea nu le mai distinge. Şi Oshawa s-a hotărât să le reinvie intro vreme tulbure din istoria umanităţii, cea din preajma primului război mondial. Medicul japonez a avut tăria să renunţe la acupunctură, indeletnicirea care îi adusese faima continentală, şi să se ocupe de cercetarea şi aplicarea in stilul de viaţă al acelui timp, a principiilor orientale ale sănătăţii şi longevităţii.

Pentru că, susţinea el, şi avea perfectă dreptate, profilaxia este mai importantă decât terapia. Celebra zicală ce ajunsese până la el din tirnpurile indepărtate ale inţelepciunii chineze, „Trebuie să-ti construiesti fântâna înainte să-ti fie sete”, devenise principiul de bază al noii sale invăţături, pe care o denumise MACROBIOTICA, după un termen grecesc având sensul de longevitate. Noua lui terapie cuprindea un set impresionant de proceduri care porneau de la prescripţia unei diete potrivite fiecărui individ, până la ceaiuri şi tehnici de control al câmpului energetic al acestuia.

Am făcut această lungă paranteză pentru a atenţiona cititorul că, de fapt, prin site-ul nostru de Qigong, prezentând informaţii cât mai diverse, tocmai acest fapt urmărim: să-1 facern să se inţeleagă pe sine, sa convieţuiască, să trăiască şi să-şi exercite profesia după principii care-1 fac tot mai compatibil cu ceilalţi. Pentru că o viaţă implinită inseamnă în primul rând autocontrol. Qigong, şcoala Maestrului Lin Kai Ting, inseamnă virtute, autocontrol şi exersarea unor tehnici de optimizare psiho-fizică. Atunci când practicantul a ajuns la virtute şi stăpânire de sine, pot veni către el toate durerile lumii. El va rămâne de neclintit.

Bătrâneţea, boală grea…poate fi „vindecată”?

(articol de pe site-ul Qilingong Galaţi)

de Robertino Bezman

 

Cât poate trăi o fiinţă omenească? Cât de mare e durata de viaţă a omului obişnuit? Doctorii din antichitate credeau că aceasta e de… 1 000 de ani! Totuşi, ei considerau că durata de viaţă de 100 de ani e una normală dar că cei care nu ajungeau la această vârstă sufereau o „moarte prematură”. Nu există încă o dovadă biologică ce atestă vârsta la care începe procesul de îmbătrânire. În general, între 35 şi 40 de ani, funcţiile organelor şi metabolismul încep să scadă treptat iar procesul de îmbătrânire se accelerează între 50 şi 60 de ani. Când îmbătrânim, sistemul imunitar slăbeşte, ţesuturile se micşorează, pierdem în greutate iar funcţiile fiziologice se diminuează şi ele. Oamenii de ştiinţă afirmă că majoritatea mamiferelor pot trăi de 8 până la 10 ori mai mult decât perioada lor de ajungere la maturitate. Dacă această afirmaţie e adevărată, durata de viaţă a omului ar trebui să fie de 115 ani devreme ce perioada de maturitate durează 14-15 ani. Unii cercetători sunt de părere că fiinţa omenească poate trăi 200 de ani în timp ce un om de ştiinţă rus crede chiar că oamenii pot trăi şi 400 de ani.

Noţiunea de îmbătrânire nu e definită clar în medicina orientală. Epuizarea energiei esenţiale este cauza îmbătrânirii şi a morţii. De obicei, această energie este puternică până la vârsta de 40 de ani iar apoi începe să slăbească. Cum se întâmplă acest lucru? O conversaţie între Huangdi, Împăratul Galben, şi Qi Bo, un cunoscut medic în timpul domniei acestui împărat, explică schimbările în structurile şi funcţiile fiecărei părţi a corpului în funcţie de vârstă. „La vârsta de 40 de ani, energia organelor interne şi a celor 12 meridiane scade brusc, glandele sudoripare încep să se micşoreze iar părul începe să albească. La vârsta de 50 de ani, văzul şi auzul slăbesc şi ele pe măsură ce energia din ficat şi secreţia bilei scad. La 60 de ani, omul se supără, îşi face griji mai uşor şi îi place să stea mai mult timp întins în pat deoarece energia inimii şi a sângelui scade. La 70 de ani, pielea devine uscată deoarece se diminuează energia splinei. La vârsta de 80 de ani, omul spune tot felul de lucruri fără noimă căci energia plămânului scade. La 90 de ani, energia rinichilor se „usucă” iar meridianele slăbesc şi ele. La 100 de ani, omul moare, căci cele cinci organe moi se sclerozează.” Pe scurt, procesul de îmbătrânire începe la vârsta de 40 de ani iar energia  celor cinci organe slăbeşte la fiecare 10 ani în ordinea ficat, inimă, splină, plămâni şi rinichi ceea ce poate duce la moarte la vârsta de 100 de ani. În lucrarea „Întrebări Simple” scrisă de Su Wen, vârsta bărbatului este împărţită la 8 iar cea a femeii la 7, ţinându-se cont şi de „sănătatea” energiei rinichilor. În plus, se explică în detaliu procesele fiziologice ale creşterii, dezvoltării şi îmbătrânirii corpului uman, cum ar fi începutul şi sfârşitul poluţiilor nocturne la bărbaţi şi menstruaţia la femei, căderea dinţilor de lapte la copii şi creşterea părului, uscarea pielii, încărunţirea părului, pierderea dinţilor şi a părului, sănătatea corpului, naşterea, etc.

Cea mai apreciată carte despre medicina orientală, Tratatul de Medicină Clasică al Împăratului Galben, explică „de ce oamenii nu pot procrea după ce îmbătrânesc”. Oamenii îşi pierd puterea generativă pe măsură ce îmbătrânesc. Aceasta este reprezentată de esenţă (Jing) (lichidul seminal şi hormonii masculini şi ovulele şi hormonii feminini) care se găseşte în rinichi. Această esenţă se obţine la o anume vârstă când rinichii ajung la maturitate şi o pot produce. Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul pierde această putere generativă. Forţa sau slăbiciunea rinichilor şi a esenţei sunt determinate o dată la fiecare 7 ani la femei şi 8 ani la bărbaţi. De aceea, rinichii unei femei sunt maturi din punct de vedere energetic la vârsta de 7 ani iar ea poate procrea la vârsta de 14 ani când începe să aibă menstruaţie regulată iar esenţa este produsă în cantitatea necesară. În acelaşi fel, rinichii unui bărbat se maturizează la 8 ani iar el poate procrea la 16 ani, când începe să ejaculeze. Esenţa femeii dispare complet la 49 de ani (7X7 ani) când menstruaţia se opreşte deoarece esenţa rinichilor e foarte slabă iar bărbatul pierde puterea generativă la 64 de ani (8X8 ani) când nu mai ejaculează. Se spune că durata de viaţă a unei persoane poate fi prezisă prin verificarea pulsului: oamenii nerăbdători au un puls mai rapid în comparaţie cu oamenii relaxaţi care au un puls mai scăzut. În general, o persoană cu puls scăzut va trăi mai mult. Persoanele care au pulsul rapid au meridianul rinichiului slăbit.

Satul Hunja din Pakistan este locul unde oamenii în vărstă de 120 de ani, sănătoşi atât din punct de vedere fizic cât şi mental, încă muncesc în timp ce femeile de 90 de ani încă nasc. Acest sat, care se numără printre primele trei sate din lume cu oameni longevivi, se află pe renumitul Drum al Mătăsii şi a fost considerat o adevărată minune în ultimii 2 000 de ani. Totuşi în ultimul timp aici nu mai rămas decât o singură persoană cu vârsta de 100 de ani. Ce s-a întâmplat? La mijlocul anilor `70 a fost construită autostrada Karakoram care a legat satul Hunja de restul lumii. Sătenii au început să folosească banii şi au adoptat o nouă dietă: au ales mâncările grase şi „gustoase” în detrimentul legumelor şi fructelor pe care le consumaseră până atunci. Secretul longevităţii sătenilor era chiar ceea ce mâncau: foarte multe legume şi fructe la fiecare masă. Grăul, din care se obţinea făina albă din care se producea hrana de bază, pâinea, era cultivat fără îngrăşăminte chimice. Desemenea vara se consumau caise proaspete iar iarna caise uscate.

După cum am arătat mai sus, îmbunătăţirea transportului în anumite zone populate poate duce la scăderea longevităţii, lucru care s-a întâmplat şi cu locuitorii satului Yuzuriha din Japonia. În opinia dr. Komori, cercetător în domeniul satelor cu locuitori longevivi, „modernizarea” obiceiurilor alimentareeste principala cauză a schimbărilor dramatice. A apărut astfel şi fenomenul de „moarte inversă”, copii care mor înaintea părinţilor, din cauza stresului psihologic, a consumului de alcool în exces, a scaderii consumului de alimente tradiţionale şi aşa mai departe. Oamenii de vârsta a doua, în special bărbaţii, suferă adesea de cancer în timp ce persoanele trecute de 70 de ani sunt foarte sănătoase. În trecut, locuitorii din  Yuzuriha consumau alimente produse în această zonă. Ca urmare a acestui fapt, în intestinele lor se forma o bacterie care îi ajuta să trăiască mai mult.  După ce obiceiurile alimentare străvechi au fost înlocuite cu cele moderne, bacteria s-a distrus iar funcţiile somatice ale oamenilor nu s-au putut adapta noilor schimbări. Dr. Komori crede că acesta este motivul pentru care oamenii de vârsta a doua s-au îmbolnăvit – sistemul lor imunitar a slăbit. Bacteria formată în intestinele locuitorilor din satul Yuzuriha se numeşte bifidus iar numărul acestor organisme din corp scade pe măsură ce înaintăm în vârstă dar variază foarte mult şi în funcţie de obiceiurile noastre alimentare. Alimentele de bază ale sătenilor erau reprezentate de plantele cu bulbi, diferite cereale cum ar fi orzul şi plante leguminoase. Deşi rareori consumau carne sau alte proteine de origine animală, ştiau cum să se folosească de avantajele legumelor şi plantelor sălbatice din zonă. În plus, sătenii mâncau multe alimente ce conţin fibre care se ştie că previn multe boli ale omului adult datorită curăţării intestinelor. Chiar dacă fibrele vegetale sunt consumate în cantităţi mai mici acum, oamenii din această zonă consumă oricum mai multe fibre decât locuitorii din alte zone. Acesta este secretul longevităţii locuitorilor satului Yuzuriha.

Okinawa are populaţia cu cea mai mare speranţă de viaţă din lume. Aici trăiesc cei mai mulţi oameni din Japonia cu vârste de peste 100 de ani. Care să fie secretul longevităţii persoanelor din această regiune? În opinia profesorului Taira Kazuhiko de la Universitatea Ryuku, cel care a condus timp de 10 ani un studiu asupra satului Oogimi, hrana, exerciţiile fizice şi odihna sunt secretele longevităţii. Alimentele din această regiune sunt foarte echilibrate. Se consumă foarte multă carne, seminţe şi legume dar rareori se foloseşte sarea. Poate de aceea Okinawa are o incidenţă cu 50% mai mică a hipertensiunii, a paraliziilor şi a bolilor de inimă decât alte zone din Japonia. Un lucru inedit este faptul că deşi locuitorii din această zonă consumă foarte multă carne de porc, au niveluri foarte scăzute de colesterol. În opinia experţilor, persoanele cu vârsta de peste 100 de ani de aici nu suferă de cancer sau de boli de inimă deoarece nivelul aşa numitului „colesterol rău” este foarte scăzut. Care să fie totuşi motivul? Profesorul Suzuki crede că acest lucru se datorează modului specific în care porcul este gătit în această zonă. Carnea de porc este prăjită timp de 7-8 ore aşa cum se făcea cu sute de ani în urmă. Grăsimea este colectată o dată pe oră astfel încât carnea gătită aşa nu are pic de grăsime. Un alt secret al longevităţii locuitorilor insulei Okinawa este reprezentat de consumul de peşte şi de alge marine. În uleiul de peşte se găseşte o proteină numită cytokină care reduce nivelul grăsimii neutre (trigliceride) care e mai nocivă pentru corp decât colesterolul. Atunci când nivelul trigliceridelor e scăzut, tensiunea sangvină scade reducându-se astfel riscul apariţiei bolilor cardiovasculare. Iată deci cât de important este rolul obiceiurilor alimentare chiar şi în viaţa de zi cu zi dar mai ales pentru cei care doresc să atingă o vârstă venerabilă  într-un mod plăcut şi sănătos.

Reţeta longevităţii

Azerbaidjanul este supranumit tărâmul longevivilor. La fiecare 100 de mii de locuitori există 50 de oameni cu vârsta de peste 100 de ani. Cei mai mulţi trăiesc în munţii Talish, la graniţa cu Iranul.

Cel mai bătrân om de pe planetă, după statisticile oficiale (în Cartea Recordurilor apare până în a 32-a ediţie din 1985), Shirali Mislimov, s-a născut la 26 mai 1805 şi a decedat la  2 septembrie 1973 la vârsta de 167 de ani în satul Barzavu. Unul din fraţii lui a murit la 134 de ani, altul la 106. Tatăl său a trăit 120 de ani, iar mama 110. Barzavu este aşezat în munţii Azerbaidjanului, nu departe de graniţa iraniană. Muslimov nu şi-a părăsit satul natal decât de două ori. Prima dată ca să-şi întâlnească prima soţie, Leili, iar a doua oară ca să viziteze oraşulBaku. Era fiul unui nomad, ce ducea o viaţă pastorală şi-şi amintea cu amănunte  raziile făcute cu o sută cincizeci de ani mai înainte de războinicii veniţi din Persia. Până la sfârşitul vieţii a fost vioi arătând aceeaşi voiciune de spirit care cu trecera anilor părea că se înteţeşte în loc să scadă. La început a fost cioban, dar apoi a învăţat să cultive pământul când tribul său a devenit sedentar. A avut trei soţii, moartea suprinzându-l trăind cu o tinerică pe măsură, de 107 ani, cu care s-a însurat la 110 ani.  Din cele trei căsătorii, Shirali a     avut 23 de copii. La moartea sa, el trăia cu soţia în casa fiicei lor celei mai mici care avea 45 de ani. Această fiică se născuse pe când tatăl ei avea 123 de ani, iar mama 62.

 

 

 

 

 

 

 

Kaf Lazuria, conform registrului de stare civilă din satul său natal Koutol, în Abhazia, s-a născut la 18 octombrie 1835. A murit la vîrsta de 140 de ani, în 1975. Cultivatoare şi moaşă, i-a plăcut călăria la care a renunţat pe la o sută de ani. La 128 de ani mai lucra încă. La vremea culesului ceaiului ajungea să strângă până la 28 kg pe zi. Îndemânarea şi viteza ei au făcut din ea un model pentru celelalte culegătoare, pe care le învăţa cum să lucreze mai bine şi să trudească mai puţin.

Sula Benet, o antropoloagă americană de origine poloneză, care a cunoscut-o între 1970-1975, povesteşte că avea ochii strălucitori, plini de curiozitate de viaţă. Avea un acut simţ al umorului.

La Kaf Lazuria, longevitatea se poate explica şi prin ereditate. Străbunicul ei a trăit 160 de ani, acesta avusese un nepot mort la 120 de ani. Verişoara ei primară   atinsese 146 ani, iar doi din fraţii ei îi muriseră la 90, din cauza unei epidemii.

În 1835, în timpul războiului Crimeei, Kaf, pe atunci o fetişcană cu cozi bogate, a fost răpită la bordul unui vapor turcesc şi n-a mai revenit în patrie decât 10 ani mai târziu. S-a căsătorit la 40, a avut un copil, apoi şi-a pierdut soţul şi copilul. La 50 de ani s-a recăsătorit cu un creştin, şi a fost botezată pentru că era musulmană. Ultima, a patra oară s-a recăsătorit în 1944 la 108 ani. Era respectată şi iubită de toţi. Se juca cu strănepoţii, mătura zilnic curtea cea mare, întreţinea singură o grădină de zarzavaturi, îşi rezolva toate nevoile personale şi îşi spăla singură hainele. La 140 de ani, când televiziunea a fost prezentă, când i s-a cerut să danseze, ea nu a zis nu.

În fiecare dimineaţă, indiferent de vreme, se spăla afară ajutându-se cu o găleată cu apă rece de la un izvor de munte. Într-o   zi deosebit de geroasă s-a dus dimineaţa ca de obicei să se spele. A doua zi a făcut febră. Cincisprezece zile mai târziu ceru familiei s-o însoţească la cimitir, unde indică locul unde vrea să fie îngropată. A murit la 14 februarie 1975.

În Caucaz poţi întâlni contemporani ai lui Lev Tolstoi, Charles Dickens sau Giuseppe Verdi. Unul dintre ei, Madjid Agaev, cioban din satul Tikaband, s-a născut în 1835 şi când a fost vizitat de medici avea 140 de ani.  Era înalt, slab, plin de vitalitate, mergea pe jos şi vedea foarte bine. Vârsta înaintată o trădau doar ridurile adînci şi dese şi barba rară. Medicul i-a verificat pulsul, avea 62 de bătăi pe minut, iar presiunea arterială 140/70.

 

 

 

 

 

 

 

Agaev avea codexul său de viaţă, datorat tradiţiilor strămoşilor săi. Niciodată nu bea vin, se hrăneşte în principal cu produse naturale şi proaspete: carne, lapte şi legume. Familia sa este numeroasă, formată din 151 de persoane: copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră- strănepoţii. Numai una din fiicele sale Kisbadji are 11 copii. Iar acum 70 de ani lui Agaev i-a murit soţia şi el s- a recăsătorit. Soţia sa actuală, Kinanoz, are 83 de ani.

Când am discutat cu un medic despre Caucaz mi-a spus:

– Aici vârsta medie este de 72 de ani. Cu toate acestea fiecare longeviv este în multe privinţe o enigmă pentru ştiinţă.

Adesea auzim de proprietăţile tămăduitoare aleaerului de munte, de binefacerile unei alimentaţii cu produse naturale, proaspete. Dar aşa ceva se găseşte nu numai la noi în Caucaz. In Elveţia, de exemplu, clima este chiar mai bună decît aici (nu întâmplător sunt atâtea sanatorii), dar nu am auzit să existe prea mulţi longevivi acolo.

Se pare că un mare rol îl au tradiţiile păstrate din strămoşi. Observându-i un timp îndelungat pe longevivi aş vrea să subliniez că aproape niciodată nu i-am văzut să le „cedeze nervii”: să se enerveze, să-şi iasă din ritmul lor natural de viaţă de zi cu zi, să-şi piardă minţile pentru a obţine ceva.

Asta nu înseamnă nicidecum că nu au bucuriile şi necazurile lor, ca orice alţi oameni, doar că este alt ritm de percepere al lucrurilor. Emoţiile sunt ca frunzele copacilor, îmbobocesc, înverzesc, după care se scutură. Oricât de importante sunt în acel moment, le lasă să treacă, acesta-i ciclul anotimpurilor.

 

 

 

 

 

 

 

Iar în primul rând este vorba de un respect nemărginit faţă de viaţă, atitudinea de a face în aşa fel, ca până la capăt să merite să trăieşti.

Tinerii de obicei nu sunt interesaţi de longevitate. Nu se ştie de ce ei cred că această problemă îi interesează doar pe cei în vârstă. Din păcate, la bătrâneţe este cam târziu să te mai gândeşti cum poţi să-ţi prelungeşti viaţa. Cultivarea vieţii şi longevităţii cu cât se face mai devreme cu atât este mai bine.

Incă Hippocrate considera, iar el după cum bine se ştie a ajuns la bătrâneţe în deplinătatea puterilor şi a murit la 105 ani, că pentru a-ţi prelungi viaţa trebuie să fi cumpătat în tot ce faci, să respiri aer curat, să te îmbăiezi, să practici masajul şi exerciţiile fizice.

Referitor la cumpătare, îl voi aminti pe ţăranul englez Thomas Parr, considerat cel mai bătrân om din lumea ocidentală. S-a născut la Alderburryă (Shropshire) şi a murit la 152 de ani, la 13 noiembrie 1631. Rubens şi Van Dyck i-au făcut portretul şi a fost prezentat la curtea lui Carol I. În timpul vieţii sale s-au schimbat 9 împarati. Cine ştie cât ar mai fi trăit dacă al zecelea împărat nu ar fi devenit interesat de persoana sa. Obişnuit cu o mâncare simplă, longevivul a murit după o cină prea bogată în timpul unei vizite repetate în palatul regal.

După Hippocrate poate fi numit Plutarch de la care ni s-a păstrat o maximă: „Păstrează-ţi picioarele calde, şi capul rece”, ca o condiţie a igienei personale. Această maximă ne indică în formă condensată cheia longevităţii. Ea a fost (re)descoperită nu numai de greci, ci de toate marile civilizaţii ale lumii: chinezi, egipteni, incaşi etc. De la chinezi ni s-a păstrat cel mai unitar sistem de cunoştinţe în această privinţă. Ei consideră că omul trăieşte datorită  unirii energiei cerului cu a pământului.  Energia cerului (yang) are o tendinţă ascendentă, iar cea a pământului (yin) descendentă. Atât timp cât cele două energii sunt împreună, unite, omul trăieşte. Când aceste energii se despart, omul moare. Omul obişnuit prin tot ceea ce face consumă energie. Interiorul corpului este ca un acumulator, prin consumarea energiei, cele două energii originare se despart treptat şi corpul îmbătrâneşte. Energia yang legată de elementul foc şi de inimă se ridică şi supraîncălzeşte partea superioară. Acest dezechilibru energetic determină majoritatea bolilor cardiovasculare la vârste înaintate. Energia yin legată de elementul apă şi de rinichi coboară şi nemaifiind încălzită de focul inimii se răceşte. Aceasta produce slăbirea puterii şi vigorii corpului. Practicile de alchimie internă, descoperite prima dată de daoiştii care căutau metode de viaţă lungă, urmăresc închiderea circuitului şi reîncărcarea acumulatorului energetic uman prin circularea energiei.

– Majoritatea longevivilor din Caucaz şi din alte comunităţi (Vilcambamba din Anzii cordilieri înColumbia, Hunza la graniţa Pakistan-China (regiunea Xinjiang), Scoţia muntoasă etc.) sunt oameni simpli care nu cred că cunoşteau nici un fel de practici energetice de viaţă lungă. Acestea erau transmise oral de la maestru la discipol în mănăstiri izolate. Exista vreo învăţătură care se transmite în aceste comunităţi sau este vorba doar de ereditate şi de condiţiile de mediu? Există totuşi o reţetă a longevităţii?

– Deşi mediul în care trăiesc joacă un rol important, accentul trebuie pus nu neapărat pe mediul propice, fără influenţe dăunătoare, ci pe armonia şi integrarea om- mediu. S-a observat că în Caucaz adaptarea oamenilor la condiţiile de mediu era cu atât mai bună cu cât se aflau de mai mult timp în acea zonă. Astfel, populaţia rusă neautohtonă care s-a stabilit cu 100-150 de ani înainte avea o vârstă de viaţă scăzută comparativ cu populaţia azerbaidjană a cărei longevitate era ceva normal.

În ce priveşte factorul ereditar, acesta joacă un rol foarte important. Majoritatea longevivilor au avut părinţi şi rude de asemenea longevive. Dar când se vorbeşte de efectele eredităţii, se uită că într-o societate în care există respectul faţă de strămoşi, copiii urmează îndeaproape stilul de viaţă al părinţilor lor şi îi imită într-o sumedenie de lucruri practice cum ar fi alimentaţia, exerciţiul fizic, etc. Prin asta are loc un schimb de informaţie energetică între părinţi şi copii, încă din perioada prenatală, prin care se transmit o serie de cunoştinţe de viaţă lungă înmagazinate de corpul părinţilor. Această transmisie are loc atât timp cât există acest respect faţă de strămoşi, indiferent dacă cei care primesc informaţia sunt conştienţi de ea sau nu.

Deoarece trăiesc în continuare în acea comunitate, vor pune în practică aceste cunoştinţe fără s-o ştie neaparat conştient, prin atitudinea lor faţă de viaţă şi acţiunile lor.

Trebuie înţeles că bătrâneţea este în definitiv reflectarea unei stări de spirit. Atât timp cât rămâi pasionat de viaţă, a ta şi mai ales a celorlalţi, nu eşti bătrân. Imediat ce nu te mai interesează viaţa proprie şi nici cea a apropiaţilor, declinul este pronit, orizontul se îngustează. Dacă, curios de tot şi de toate, uiţi să- ţi iei pulsul şi să-ţi consulţi oglinda, atunci nu numai moartea te va găsi senin, dar poate chiar foarte vârstnic.

 

 

 

 

 

 

 

Vârsta este fructul unei adunări, bătrâneţea este o predare. Maestrul Lin Kai Ting ne spune mereu: „Dacă ţi-ai fixat că vei trăi 80, corpul va ceda la această vârstă, dacă ţi-ai spus că 120 este de ajuns, atunci te vei opri acolo. Vârsta la care poţi ajunge depinde numai de ideile fixe pe care ţi le-ai întipărit în minte. Schimbă-ţi ideile fixe pentru că în qigong totul este posibil dacă o doreşti cu adevărat.”

În Caucaz nu există ideea fixă că după o anumităvârstă eşti bătrân. Atât timp cât eşti activ şi organismul îţi funcţionează bine, cât timp eşti în stare să participi la viaţa de familie şi a comunităţii, nu eşti considerat bătrân, oricâţi ani ai avea.

Cu ocazia sărbătorilor longevivii îşi amintesc de evenimentele fericite din timpul tinereţii şi copilăriei. Memoria le este redutabilă. E plăcut să-ţi aduci aminte, dacă ai făcut numai bine… Retrăind acele momente, corpul realmente întinereşte. La aceasta servesc sărbătorile, să ne aducem aminte şi să întinerim. Dar putem să o facem şi fără un motiv special, prin meditaţia „Întoarcerea la copilărie”, la sfârşitul qigong-ului vibrator.

Viaţa este un cadou teribil de frumos. În fiecare dimineaţă ea merită reîncepută cu entuziasm. E necesară o anumită încăpăţânare pentru a recrea în fiecare dimineaţă naşterea timpului, pentru ca în timpul zilei să sari din plăcerea culesului în cea a semănatului şi să te poţi minuna când vine seara sau somnul morţii. De fapt, până la urmă, ce reprezintă o viaţă pentru a merita să fie trăită îndelung?