Cele Şase Sunete Vindecătoare

Liu Zi Jue

„Cele Şase Sunete Vindecătoare” este o practică antică de păstrare a sănătăţii. Esenţa practicii constă în vocalizarea a şase sunete diferite în momentul expiraţiei: SI, CHUI, XU, HE, HU, XI.

Sunet Organ Element
SI Plămâni Metal
CHUI Rinichi Apă
XU Ficat Lemn
HE Inimă Foc
HU Splina Pământ
XI Triplul încălzitor

În cartea Esenţele atingerii longevităţii, Leng Qian descrie cele şase sunete vindecătoare:

Practicând XU primăvara redă strălucirea ochilor şi susţine ficatul

Practicând HE toamna reduce focul inimii

Practicând SI iarna stabilizează şi umezeşte plămânii

Practicând CHUI linişteşte rinichii

Practicând XI curăţă căldura şi agitaţia din Triplul Încălzitor

Practicând HU întăreşte splina în toate cele patru anotimpuri

Pronunţarea lor în tăcere

Depăşeşte orice elixir al imortalităţii.

Cele Şase Sunete Vindecătoare se bazează pe teoriile medicinii tradiţionale chineze legate de yin şi yang, cele cinci elemente, ciclurile de generare şi restrângere, unitatea dintre om şi natură. Cele Şase Sunete Vindecătoare asociază secvenţa celor patru anotimpuri cu proprietăţile celor cinci organe energetice (ficat, inimă, splină, plămâni şi rinichi). Practica utilizează forma gurii pentru a pronunţa cele cinci tonuri muzicale (Jiao, Zhi, Gong, Shang şi Yu) şi le asociază cu mişcările respiraţiei, minţii şi trupului. Qi-ul terestru urcă şi Qi-uil celest coboară, vechiul este expirat şi noul este inspirat. Aceste qi-uri ale naturii se unesc cu qi-ul postnatal de apărare şi de hrănire şi activează adevărata sursă (Zhen Yuan), îmbunătăţesc circulaţia qi-ului şi sângelui prin organele interne eliminând staza şi stagnarea, elimină toxinele, reglează absenţa sau epuizarea qi-ului, reconstruieşte şi reîntinereşte, îmbunătăţeşte sănătatea mentală şi fizică şi permite atingerea longevităţii. De asemenea cele Şase Sunete Vindecătoare pot trata boli determinate de difuncţia organelor interne.

Healing Sounds 2

Metoda de practică

Vocalizarea sunetelor este precedată de adoptarea acestei poziţii. Practica se realizează când suntem într-o stare caracterizată de “relaxat, calm, natural” şi când qi-ul şi sângele circulă liber. Stăm cu tălpile picioarelor depărtate la o lăţime de umeri, cu capul şi ceafa drepte cu Bai Hui îndreptat în sus. Ne concentrăm pe abdomenul inferior, cu gura uşor închisă şi limba în cerul gurii (vârful limbii apasă uşor în interiorul gurii, pe gingia superioară, puţin deasupra incisivilor centrali). Umerii şi coatele sunt relaxaţi, braţele atârnă natural în lateral. Pieptul este uşor retras în interior, spatele este drept (cu curbura naturală în formă de S), şalele sunt relaxate, genunchii sunt uşor îndoiţi şi relaxaţi. Mintea este limpede, respiraţia este naturală şi calmă. Nu ne forţăm şi nu depunem efort. Ne bucurăm de starea liniştită a minţii vide, fără gânduri, de inima liniştită, fără emoţii, de poziţia verticală şi de corpul relaxat.

Sunetul XU calmează qi-ul ficatului

Poziţia gurii: Buzele sunt strânse cu o uşoară tensiune orizontală (vedeţi în a doua figură legătura gurii cu prima ramură din meridianul ficatului). Vârful limbii este îndreptată în faţă şi uşor curbată înapoi, cu cele două laterale ale limbii uşor curbate spre centru. Cu dinţii uşor depărtaţi se expiră. (Pentru români este mult mai uşor pentru că practic se pronunţă sunetul Şşşşşşî! Încercaţi să pronunţaţi  şî expirat şi să conştientizaţi cum este dispusă limba, dinţii şi buzele în gură.)

XU

Mişcarea corpului: Mâinile din lateral sunt aduse în faţă, la nivelul abdomenului inferior. Cu dosul mâinilor îndreptate una spre alta, se ridică mâinile pe axa centrală a corpului şi se inspiră natural. Când mâinile sunt deasupra capului, acestea sunt depărtate în lateral precum o pasăre îşi deschide aripile (palmele se deschid în sus şi spre exterior), se expiră şi se pronunţă şî. Pe expiraţie ochii sunt larg deschişi. Mâinile se relaxează şi sunt aduse înapoi la nivelul capului cu palmele în jos şi se inspiră natural. Mâinile sunt coborâte cu palma în jos pe axa centrală trecând pe lângă faţă, piep, abdomen şi se expiră natural. Rămânem pentru puţin timp în repaus după care repetăm ciclul. Acest ciclu de respiraţie şi mişcare a corpului se repetă de şase ori.

Traiectoria qi-ului: Pe expiraţie se apasă uşor cu degetul mare solul. Mintea ghidează qi-ul ficatului care urcă de la degetul mare al piciorului, de la Da Dun (LV1), Tai Chong (LV3) şi Zhong Du (LV6) trecând prin partea interioară gambei, a genunchiului şi a coapsei, înconjură organele genitale, ajunge la abdomenul inferior, traversează ambele părţi ale stomacului şi se uneşte cu ficatul şi bila. De aici urcă penetrând diafragma şi se răspândeşte în regiunea hipocondriacă.

O ramură urcă prin spatele gâtului spre craniu conectându-se cu ochiul şi creierul şi se uneşte cu canalul guvernor în creier în punctul numit Palatul noroios (GV20). Ce-a de-a doua ramură, care pleacă din ficat, urcă spre plămân după ce trece prin diafragmă. Apoi trece prin punctele Zhong Fu (LU1) şi Yun Men (LU2) şi continuă de-a lungul interiorului braţului sfârşind în punctul Shao Shang (LU11) în partea interioară a degetului mare de la mână.

După ce se practică o perioadă mai lungă de timp, se simte qi-ul în ochi. Unele persoane cu probleme pot resimţi durere, lăcrimare sau o o amorţire în zona ochilor sau o tensiune la punctul Shao Shang (LU11). Treptat ochii îşi recapătă strălucirea şi vederea se îmbunătăţeşte.

The Lung Meridian of Hand-Taiyin

Precizare: Expiră printre dinţi şi apoi respiră natural, trecând progresiv la respiraţia abdominală.  Împinge abdomenul în timpul inspiraţiei, în timp ce diafragma coboară şi aerul coboară în abdomen. Relaxează întregul corp şi linişteşte mintea. În timpul expiraţiei cu pronunţarea XU se poate contracta sfincterul anal, perineul, abdomenul şi muşchii coapselor odată cu ridicarea diafragmei şi schimbarea punctului de susţinere a greutăţii pe călcâie. Odată cu pronunţarea XU, qi-ul terestru este condus în sus dinspre punctul-izvor Da Dun (degetul mare de la picior) când degetele mari apasă uşor solul. La sfârşitul expirării, pieptul şi abdomenul sunt goale.

Scop: Sunetul XU poate vindeca boli ale ochilor şi poate îmbunătăţi simptomele hiperactivităţii focului ficatului şi vacuităţii ficatului, hepatomegalia, apetitul slab, indigestia, uscăciunea ochilor şi vertigo.

Modul de utilizare a exerciţiului

Exerciţiul  se poate utiliza pentru a menţine starea de sănătate sau pentru vindecare. În primul caz se utilizează ciclul de generare a celor cinci elemente, în al doilea caz ciclul de restrângere.

Ciclul de generare ne spune să pronunţăm sunetele în următoarea ordine:  Xū (Lemn) → Hē (Foc) → Hū (Pământ) → Sī (Metal) → Chuī (Apă) → Xī (Lemn – Triplul Încălzitor). Dacă aveţi doar puţin timp la dispoziţie, puteţi practica doar sunetul asociat anotimpului prezent. De exemplu dacă este iarnă practicaţi sunetul Chui pentru a întări rinichii. Ultimul sunet Xi poate fi practicat tot timpul anului pentru a întări Triplul Încălzitor.

Ciclul de restrângere este Hē (Foc) → Hū (Pământ) → Sī (Metal) → Chuī (Apă) → Xī (Lemn – Triplul Încălzitor)→ Xū (Lemn) . Restricţionarea unui element poate determina întărirea altui element. De exemplu dacă qi-ul plămânilor este slăbit (vid), se poate pronunţa HE. Focul restrânge Metalul şi slăbirea elementului care restrânge Metalul conduce la întărirea Metalului, în acest caz la întărirea qi-ului plămânilor.

Dacă un organ necesită o atenţie specială, practicaţi sunetul corespunzător organului respectiv, cu precizarea că organul energetic din Medicina chineză nu corespunde pe de-a întregul cu organul din medicina occidentală.

În versiunea iniţială, antică, „Cele Şase sunete vindecătoare” era o tehnică pură de respiraţie, care nu includea mişcări ale corpului. Ulterior au fost adăugate mişcările pentru a facilita curgerea qi-ului şi a permite eliminarea mai bună a Bing Qi-ului, energiei patogene. Mişcările apar prima dată în Dinastia Ming (1386 – 1644) în tratatele lui Hu Wenhuan şi Gao Lian.

Începătorii trebuie să pronunţe cu glas tare sunetele pentru a preveni blocarea respiraţiei şi pentru a-i obişnui cu curgerea qi-ului prin corp la pronunţarea fiecărui sunet. Odată cu familiarizarea cu fiecare tip de vibraţie asociat fiecărui sunet, faptul că acest sunet este audibil sau nu devine mai puţin important. Important nu este sunetul în sine, ci modul în care este produs şi în special tipul de activitate mentală care pune în mişcare un anumit flux de qi.

Anunțuri

Pavel Onoaie – „discipolul” lui Stradivarius

(de pe site-ul citynews.ro)

de Sorin Grecu

Cel care urma sa devina lutierul numarul unu al Romaniei, Pavel Onoaie, a venit la Cluj in anul 1965, din Muntii Bistritei, in itari si cu opinci. Arata asemeni unui dac de pe Columna lui Traian. Dupa o lunga ucenicie, a ajuns lutierul oficial al Filarmonicii si Conservatorului clujean. De atunci, pe langa mii de instrumente comune, prin mana lui au trecut si trec in continuare cateva dintre cele mai valoroase viori ale lumii. Create de mesteri precum Stradivarius, Guarneri, Amati.

Intru in locuinta-atelier a lui Onoaie, situata in cartierul Iris, si am brusc senzatia ca nimeresc in spatiul ambiental al unui nebun. In incapere se afla si reputatul violoncelist si profesor Ovidiu Marc, un prieten de nadejde si colaborator de decenii al lutierului. Peste tot zaresc numai lucruri aruncate de-a valma: fragmente de foste sau viitoare viori si violonceluri, asezate direct peste farfurii cu resturi de mancare, unelte aruncate in dezordine, in cele mai neasteptate locuri – dar pe care (aflu mai tarziu) mesterul le gaseste cu ochii inchisi, la orice ora.

Niciun scaun pe care sa ne asezam, doar un pat, la marginea camerei, langa soba, unde Onoaie se culca atunci cand isi termina lucrul.

Ma intreb vazand dezordinea suverana si gunoaiele ce troneaza aici, la propriu, oare unde am nimerit? Tenorul si contrabasistul Operei Romane din Cluj, Sandu Manzat, cel care m-a adus la batranul mester, imi vede reactia si se prapadeste de ras. Imi face semn sa stau linistit, ca totul va fi bine, doar sa am rabdare. Imi spune in soapta ca-i bai nu cand e dezordine, ci atunci cand cineva ii face ordine in locuinta, fiindca il deruteaza complet pe maestru.

Oricum, Onoaie pare descins direct din stampele medievale si, prin aerul sau dezordonat si decrepit, aduce cu Geppetto, creatorul lui Pinocchio. Simplitatea de taran din munti si-a pastrat-o nealterata,  in ciuda deceniilor de sedere in oras sau a importantei si valorii muncii sale. Vecinii spun ca atunci cand restaureaza vreun Stradivarius, zona din jurul casei e pazita de body-guarzi inarmati pana-n dinti, care nu lasa nici musca sa patrunda prin preajma. Aduce pana la urma, dintr-o camera alaturata, un scaunel de lemn pentru mine, si apoi o sticla cu palinca de prune.

Toti ceilalti stau deja inghesuiti, pe pat. Abia dupa ce ciocnim un pahar, se apuca sa ne povesteasca viata lui. Incepe Onoaie: ”M-am nascut in anul 1937 in localitatea Rebra, dintr-un tata dulgher, paznic de vanatoare si vanator. Mi-a cumparat o vioara, de copil, astfel ca am inceput devreme sa cant, la inceput mai mult pe la claci si la jocuri de tineret. Pe la nunti am ajuns doar mai tarziu, alaturi de alti muzicanti, asa cum era obiceiul.”

Ucenic la mesterul ceh Maracek

Imi spune ca de mic visul sau a fost sa confectioneze viori, asa ca s-a adresat unui „viorist” sa-i imprumute instrumentul ca sa-l copieze, insa acesta l-a refuzat. Pana la urma, perseverenta l-a ghidat spre un alt artist, care i-a oferit pana la urma vioara pentru a o copia. Asa a ajuns sa faca, in serie, viori, ajungand la un numar de circa cincizeci pana in momentul cand a fost inrolat in armata. Dupa satisfacerea stagiului militar, lutieria a devenit ocupatia de baza a lui Onoaie.

Un eveniment major i-a schimbat  insa, pentru totdeauna, cursul vietii tanarului artizan: a fost invitat sa se stabileasca la Cluj pentru ca Liceul de Muzica, Filarmonica si Conservatorul sa aiba si ele un mester in viori, dupa ce titularul, mesterul Maracek, se va retrage din activitate.

Explica Onoaie: ”Toata actiunea a inceput de la Rusu, tatal lui Ciprian Rusu de la Radio Cluj si de la Popa, secretarul de partid de la Filarmonica. Popa asta o avut parghii mari si, dupa numai sase luni, pe langa post mi-o dat si locuinta in Cluj. Asa mi-am inceput activitatea de lutier ucenic la Maracek. O trebuit sa urc toate treptele de calificare, pentru ca, din doi in doi ani se forma o comisie, compusa din instrumentisti, care ma verifica daca am capacitatea sa fac lucruri de-astea gingase. Si asa m-am lansat la Cluj, la Filarmonica, nu inainte de a pune o vorba buna pentru mine chiar Elisabeta, sotia lui Maracek, fiindca acesta la inceput n-a vrut sa ma ia nici in ruptul capului. Dar dupa ce s-a rezolvat problema am stat la el sase ani si juma- tate – sapte, unde am invatat meseria”.

Fata i se lumineaza cand il intreb despre lemnele care-i servesc pentru a deveni viori sau alte instrumente muzicale. Imi spune: ”Un lemn poate canta chiar daca-i taiat si zace pe pamant, altu-i mut, surd  sau pur si simplu anemic si daca arata bine. Cu multi ani de zile in urma am intalnit la Rebrisoara oameni veniti special de la Reghin si m-am uitat la ei cum dau cu ciocanul in lemn, pentru rezonanta. Si mi-am luat chiar de la ei un copac, din sursa lor – si mai am si acum lemn pentru vreo 200 de viori. Dar un lucru nu se stie prea bine, acela ca pentru un copac nu-ti trebuie ciocan de rezonanta, e o prostie mare sa lovesti lemnul. Poti sa dai doar cu palma si daca lemnul are rezonanta, sus, acolo, varful se misca. Mergi la 20 – 30 – 100 de copaci, poc, poc, acela-i bun, acela nu-i. Am facut viori si din lemne care le-am taiat personal din padure si mi-am dat seama ca lemnele bune de vioara sunt cele ale copacilor care au stat tot timpul in soare. Asta-i la vioara calitatea lemnului, de cand rasare si pana apune: sa aiba copacul, pe un varf de munte, mult soare”.

Imi spune ca unii clevetitori din preajma mesterului Maracek il tot intrebau pe acesta de ce a adus la Filarmonica si Conservator un taran de la munte, venit direct de la grajd, in loc sa califice ei pe cineva. Se apara Onoaie, cu vehementa, chiar si acum, dupa aproape o jumatate de secol, de parca acest lucru s-ar fi petrecut ieri: ”Erau suparati ca le-am spart monopolul si eram primul roman care lucra in domeniu. Puteau ei sa califice pe oricine, dar eu am avut chemare pentru treaba asta, nu ca faci o scoala si numai te uiti la altul cum lucreaza. Trebuie sa ai o intuitie pentru treaba asta, sa ai «stofa» necesara ca sa faci asa ceva si multa, multa sensibilitate”.

A descifrat „secretul” lui Stradivarius!

Isi continua expozeul spunandu-ne ca o conditie de baza pentru a iesi o vioara buna este sa fie confectionata din lemn de paltin si de molid. Apuca in mana un lemn si mi-l arata: ”Acesta-i un viitor spate de vioara, uscat de vreo 40 de ani – si pentru o vioara buna iti trebuie neaparat lemne uscate de minim 30 de ani, in mod natural, fara coacere la soare, fiindca trebuie sa steie numai la umbra”. Traseaza conturul viorii, apoi prelucreaza putin exteriorul ei.

Imi spune ca, datorita progreselor stiintei, suntem mai norocosi decat Stradivarius: ”Pe vremuri, Stradivarius lucra empiric, avea un compas cu care masura: aici trebuie sa am doi si jumatate, aici cinci, aici avem o scadere de trei – si asa lucra. Iar noi – acum, cand lucram grosimile – suntem mult mai perfectionati: avem ceas comparator, cu care impartim milimetrul in o suta de parti. De-ar fi avut Stradivarius comparatorul acesta ar fi facut, in loc de o mie o suta unsprezece de viori, vreo trei mii”.

Imi vorbeste despre marii artisti pe care i-a cunoscut, precum si despre viorile celebre care i-au trecut prin mana, de-a lungul anilor. A vazut Stradivarius-ul rusului Kantorov si pe cel al bulgarului Mincev, iar ceva mai tarziu vioara Guarneri a lui Ruggiero Ricci. Spune ca Mincev a fost extrem de amabil cu el si i-a lasat instrumentul sa-l copieze, astfel ca Onoaie a confectionat doua-trei viori asemanatoare.

Dar cea mai mare bucurie a fost pentru Onoaie sa repare Stradivarius-ul marelui Ion Voicu: ”Apai cand o venit in urma cu vreo trei-patru ani Madalin, fiul lui Ion Voicu, a fost o mare bucurie sa desfaci un Stradivarius si sa vezi ce are inauntru. Pana atunci, cand am reparat-o lui taica-su in urma cu douazeci si ceva de ani, doar pe deasupra l-am vazut.
Treaba buna-i cand desfaci vioara si vezi inauntru ca-i altfel de lucrare: toate piesele sunt dispuse altfel decat la viorile pe care le stim noi. De pilda, colturile sunt finisate, butucii, contraeclisele sunt altfel confectionate decat suntem noi obisnuiti. Totodata boltile si grosimile erau lucrate in mod diferit de Stradivarius. Iar secretul italianului, pot sa spun ca l-am descifrat: avea o arta de a cunoaste lemnul, stia foarte bine sa-l aleaga – indiferent ca era luat dintr-un copac sau reprezenta o simpla scandura – si din el era capabil sa construiasca o vioara.

Secretul consta in constructie: boltile sunt lucrate temeinic, nu-s «fuserite» – si nu in ultimul rand lacuirea. Poti, daca lacul nu-i bun, sa omori sunetul viorii in proportie de 25 la suta, sa o faci sa ajunga «muta». Am vazut maniera de lucru a lui Stradivarius din plansele lui Simone Sacconi si de acolo m-am informat temeinic asupra acestui aspect”. Intervine in discutie profesorul Ovidiu Marc. Intareste aceasta afirmatie, aratand ca batranul cunoaste la perfectie lacurile si spre marea lui surpriza, pe cand se afla in Italia, acesta l-a sunat. I-a cerut sa-i procure o astfel de substanta tocmai dintr-o dugheana din orasul toscan Lucca, situat langa Pisa:

”Acest lac – am aflat mai tarziu – era de tipul celor folosite de Stradivarius si era singurul magazin din Italia unde putea fi gasit. Deci Onoaie stia de la prietenii sai italieni despre acest lac renumit, dar extrem de rar.”

Expert guvernamental

In continuare, profesorul imi mai relateaza o intamplare picanta, legata de mester: ”In urma cu un an sau doi, Onoaie a fost chemat la Bucuresti pentru a face parte dintr-o comisie de expertizare a instrumentelor ramase Muzeului National de la marele George Enescu. Mi-a relatat, dupa ce s-a intors acasa, ca le-a analizat, una cate una, dar cand a ajuns la o vioara ce figura ca apartinand lui Gasparo da Salo (renumit mester din Scoala Bresciana, anterior lui Stradivarius sau Guarneri), a constatat ca vioara este una comuna, de fabrica. Asa a disparut, cine stie cand, din patrimoniul national, o vioara care valoreaza cel putin un milion de euro!”.

Profesorul imi mai spune despre Onoaie ca intreaga sa viata acesta a fost prea putin interesat de bani si de partea „oficiala” a lucrurilor, astfel ca in urma cu un an a primit o „teapa” de 5-6 milioane de lei vechi chiar de la statul roman, dupa ce a reparat un Guarneri. „Autoritatile i-au platit serviciul cu cateva milioane de lei – auzi, cateva milioane de lei pentru reparatia unui Guarneri! – dar au «uitat» sa-i plateasca impozitul de la Finante, asa ca batranului i-a sosit o nota de plata de 5-6 milioane de lei, continand si majorari, intr-un cuvant chiar banii pe care i-a primit de la ei!”, spune acesta zambind amar.

Adauga profesorul Marc: ”Dupa multi ani de zile am reusit sa aduc la mester o multime de lutieri din Scoala Milaneza, cu care dansul a facut schimburi de idei privind constructia de viori, asupra lacurilor si asa mai departe. Am fost uluit de faptul ca unul dintre lutieri m-a intrebat de unde poate sa stie romanul toate combinatiile de lacuri pe care doar ei le stiu de la parintii si bunicii lor. Un alt lutier m-a intrebat cum reuseste Onoaie sa-si gaseasca uneltele si toate cele necesare, in dezordinea teribila din atelier, cand in atelierele lor e o randuiala de farmacie. Insa cu Pavel totul e altfel – stie precis unde se gaseste fiecare bucatica, orice obiect cu care vrea sa lucreze si tot ce se afla aici”.

Revine mesterul si continua povestirea despre prima restaurare a  Stradivarius-ul lui Ion Voicu, de acum douazeci si ceva de ani, cand insa nu-l desfacuse: ”Dezlipindu-se atunci limba viorii lui Ion Voicu, acesta a adus-o la mine, la recomandarea celor de la Conservator si Filarmonica, fie c-o fost maghiari, fie c-o fost tigani, ca multi chiar o fost. A preferat si el sa mi-o aduca, fiindca in Elvetia reparatia ar fi costat o avere. I-o cazut limba, testiera – si-o trebuit s-o pun. Si pe margine s-o dezlipit si mai avea o problema, o zgarietura adanca facuta cred cu arcusul, pe partea din fata. Dar eu aveam trei sticlute de lac, aduse din America, asa c-am facut-o pana seara, de parca ar fi fost noua. Si el, cand o vazut ca i-am reparat vioara de nu s-o cunoscut c-o fost lovita, o mers si-o vorbit cu Sarbu si cu astia mari si-o zis: «Domnule, asa mi-o facut-o de nici nu s-a vazut unde a fost taietura». De atunci asa de tare m-o indragit si la toata lumea vorbea de mine. Si apoi, cum v-am spus, mi-o adus-o ca s-o repar, mult mai tarziu, si fiul lui, Madalin.”

„Cineva sa faca ceva pentru arta asta «slabanoaga»”

Imi evoca de asemenea si prietenia sa cu marele Stefan Ruha, despre care spune ca venea la el in altelier cu tot felul de „nebunii”. Dar cea mai mare surpriza i-a facut-o maestrului Ruha cand Onoaie i-a demonstrat ca e si un violonist de exceptie: ”Intr-o zi m-o gasit cantand. Si o vrut sa ma asculte, iar eu am facut o improvizatie dupa un joc, asa mai salbatic, de la mine de la tara. O ramas uimit si s-o dus asa incantat cum pot sa fac pentru el asa o cantare interesanta si originala. Si de atunci ne-am imprietenit si mai mult, aducea sa-i aranjez diferite arcusuri si mi-o trimis odata din Elvetia vioara si arcusul baiatului, de i le-am reparat”.

Il intreb daca a avut vreodata familie. E prima intrebare la care-mi raspunde cu jumatate de gura. S-a casatorit la vreo treizeci de ani, cu o fata tanara de optsprezece ani, cu care a avut doua fete. Spune ca acestea sunt in Spania acum si au implinit 40 si 43 de ani. Are si doi nepoti, de la cea mica. Acum fetele lui sunt somere in Spania si s-ar putea sa se intoarca amandoua acasa, cu familiile  – in apartamentele cumparate tot de el.

Spune apoi cu obida: ”Dupa vreo noua ani de casatorie am divortat – si acesta a ajuns sa fie norocul meu. Abia dupa aceea am devenit cum imi doream, «libertin», si am putut sa lucrez asa cum trebuie. Am ajuns sa-i ajut pe multi si pana si pe rromii care veneau la mine cu cate o vioara stricata. Numai ceva mai tarziu am inceput si cu astia, profesionistii”. Arata cu mana catre profesorul Marc, prietenul sau: ”Intr-o zi afla Ovidiu, tot de la ceva rromi, un violoncel si mi-l aduce intr-o punga de nailon, ca sa i-l fac. L-am pus intr-o cada in substanta, la degresat si doar dupa trei ani de zile am reusit sa-l fac. Instrumentul o iesit bine si de atunci numai cu el canta, i s-o lipit de inima.”

Imi arata inca un violoncel, aflat in faza finala, urmand numai sa fie lacuit: ”Violoncelul acesta e pentru Emil Vladutiu, de la Filarmonica din Munchen. Cred ca-i ultimul pe care-l mai fac, pentru ca violoncelul ma plictiseste, imi place sa construiesc mai mult viori si viole”. Apoi scoate dintr-un loc numai de el stiut un instrument – care se dovedeste a fi un Guarneri: ”Asta-i vioara lui Cristi Tanase, violonist la Filarmonica din Constanz, din Germania. Mi-a adus-o pe cand era numai aschii – si uite ce fain am facut-o! Mai trebuie doar s-o «egalez», sa nu se vada cu pete, apoi s-o lacuiesc si va iesi in final un Guarneri minunat”.

Il chestionez cum ramane cu partea materiala, rezultatele trudei sale. Imi raspunde ca lucrul care l-a preocupat intotdeauna in viata a fost sa obtina un instrument cat mai bun si nu neaparat sa fie rasplatit in bani: „Apai, cumva tot o trebuit si partea materiala – dar n-am fost asa ca sa jupoi omul. Am cerut rasplata dupa posibilitati. Dar alta-i problema: daca n-avem pe cineva sa se ocupe de arta asta «slabanoaga», se va duce pe rapa, fie ca facem gratuit, fie pe bani. Io cam atata am avut de spus…”

Se lasa noaptea in incaperea lui Onoaie, luminata de un bec palid, care atarna din tavan. Ne pregatim de plecare, pentru ca mesterul pare a „claca”, din cauza varstei inaintate. Ramane insa efortul sau incredibil, mai presus de intelegerea multora. Neobosita, spirala de staniol de pe soba – prinsa de o sarma – se-nvarte, alimentata de valul de caldura, cu gesturi  „expresioniste”.

Profesorul si violoncelistul Ovidiu Marc, despre Onoaie

”Pavel Onoaie are originile lui sanatoase, de la tara, are simtul lemnului pe care foarte putini lutieri il au, stie sa aleaga lemnul dupa sunet. Il cunosc pe dl. Onoaie de atatia ani, de cand eram student la conservator si am vazut cata lume il cauta, cu ce fel de instrumente – si-am invatat foarte multe lucruri de la el. L-am vazut batand lemnul cu degetul, peste tot, ca sa-i asculte sunetul. Si dupa aceea mi-a explicat dl. Onoaie ca, intr-adevar, fiecare parte (parte fata sau parte spate) trebuie sa aiba un cu totul alt sunet, o alta inaltime, altfel nu vibreaza impreuna aceste lemne, ca atunci cand el construieste «casa armonica». Dupa ce l-am cunoscut in Conservator eu am avut o perioada in care am lucrat «afara», in Italia si de prin anii 1983, de fiecare data cand vedeam instrumentele colegilor mei italieni din orchestra (viori sau violoncele) auzeam si comparam sunetele instrumentelor, produse ale diferitelor scoli de luterie italiana.

Intotdeauna, cand veneam acasa veneam si la dl. Onoaie si il intrebam cum sa-mi imbunatatesc sunetul, ca sa fie ca si la instrumentele italiene. Mai tarziu mi-a facut si mie un instrument, de-a dreptul deosebit. Venind dupa aceea foarte des la el, am vazut ca foarte multi colegi din strainatate ii aduceau la reparat instrumente de mare valoare. Am vazut ca stia intotdeauna – sau sa le repare – sau sa confectioneze altele complet noi. Instrumentele lui se gasesc, cred, pe tot globul: si-n Japonia, America, Franta, Spania, datorita colegilor mei care lucreaza in tarile respective si au apreciat munca acestui mare lutier. Care face cinste scolii romanesti de luterie si cred ca este printre putinii care, cand pregateam o lucrare si l-am intrebat despre „sectiunea aurie” a instrumentului, despre Stradivarius si despre alte lucruri, mi-a aratat o carte de mare valoare, demonstrandu-mi cat e de documentat. Om simplu fiind, cand vorbeste despre «triunghiul de aur» sau despre «sectiunea aurie»,  spune simplu, exact ca un taran din satul sau de munte: «Sfanta Treime.».”

Oigong şi muzică – Armonie

 

de Eugenia Deaconu

M-am întrebat adesea de ce atunci când am ajuns la practica qigong am avut senzaţia de „acasă”. Mi se părea că fac un lucru pe care-l ştiu de mult. Gândindu-mă la semnificaţia ce i-a fost dată qigong-ului în şcoala noastră am descoperit că acesta e tot o artă: arta cultivării vieţii. Pe măsură ce mă adânceam în practică descopeream că la baza acesteia stau aceleaşi principii şi procedee pe care eu, ca artist instrumentist, le aplic de când am început studiile muzicale. Amândouă au la bază studiul zilnic, practica stăruitoare, repetarea până la detaliu a unui gest, a unei suite de mişcări şi faptul că ele se clădesc pe ceea ce noi numim „activitate mentală”.

Un maestru de qigong şi un mare virtuoz au darul de a te fermeca prin graţia firescului, îţi dau senzaţia că ceea ce fac este atât de simplu, încât mâine chiar poţi încerca şi tu. Dacă pomeşti însă pe drumul perfecţiunii în oricare dintre cele două arte, descoperi că farmecul lui constă în faptul că nu se sfârşeste niciodată.

Interpretarea unei piese presupune mai întâi practică individuală  zilnică, apoi în ansamblul condus de un dirijor (căruia noi ne adresăm cu apelativul „maestre”), iar apoi momentul ce reprezintă scopul final: întâlnirea cu publicul. Atunci, ca într-un act de meditaţie colectivă, tu, ca artist, uiţi de eul tău şi devii canalul fermecat prin care geniul unui compozitor, dispărut de mult, le vorbeşte celor din sală. Aplauzele ce răsplătesc un act artistic reuşit sunt mulţumirea pentru faptul că iubitorul de artă din sală a participat la inefabilul clipelor de comuniune spirituală.

Eu am ajuns la şcoala QilinGong abia de un an şi jumătate, dar mă bucur că pe lângă transformarea eului meu fizic şi spiritual pot contribui şi la ajutorarea celor alături de care petrec uneori mai mult timp decât cu membrii familiei. De aceea sper să dau curs cât de curând ideii unei săli de practică pentru muzicieni, pe care mulţi colegi o aşteaptă cu nerăbdare, mai ales când văd cum am rezolvat probleme de articulaţii cărora medicina nu le dădea de cap. Au mai văzut colegii mei şi ce înseamnă să rezolvi în câteva minute o migrenă, o indigestie, o stare de disconfort. Nu vă daţi seama ce valoare au aceste practici atunci când te afli  în turneu într-o ţară străină, gata să apari in faţa unui public poate pentru prima şi ultima oară, ca ambasador al artei ţării tale, public ce nu vrea şi nu trebuie să ştie că poate ai parcurs sute de kilometri cu autocarul sau avionul în aceeaşi zi, că poate ai mâncat pe fugă şi n-ai dormit destul.

În acelaşi timp, viaţa într-un colectiv nu e uşoară. Sunt caractere diferite, sunt orgolii, uneori stresul îşi spune cuvântul. Consider că un adevărat practicant de qigong poate face ca în jurul său să se răspândească armonia în cercuri tot mai largi. Devenirea mea în cadrul acestei şcoli m-a făcut să înţeleg în timp cele spuse de Master, la prima noastră intâlnire : dacă atunci când interpretezi te afli în stare qigong, arta ta va căpăta cu adevărat valoare.

Ce au în comun qigong-ul şi muzica?

Ele reprezintă însăşi viaţa prin cea mai minunată şi profundă însuşire a sa: armonia.

Si de când mă aflu printre prietenii mei din QilinGong, am descoperit ce nume poartă starea pe care, printr-o artă sau alta, o atingi atunci când armonia te înconjoară: Cerul, Pământul şi eu suntem un tot. Ne contopim.

Terapia prin sunet

 

de Doina Popa

Incepând cu secolul al XIX—lea, graţie cercetărilor ştiinţifice, apare posibilitatea de a analiza şi de a măsura efectele fiziologice ale muzicii asupra respiraţiei, ritmului cardiac şi tensiunii sanguine. De atunci, treptat, valoarea sunetului şi a muzicii câştigă teren în domenii ca: sănătate psihică, reabilitare psihologică şi terapia bolilor profesionale. Studiile ştiinţifice au confirmat că la baza vindecării prin sunet şi muzică se află rezonanţa, un principiu fizie fundamental, cu multe aplicaţii valoroase în terapia prin sunete. Principiul acustic al rezonanţei nu se aplică numai instrumentelor muzicale, ci şi trupului omenesc. Se pare că, atunci când undele sonore pătrund în corp, la nivel celular se produc, prin simpatie, vibraţii care ajută organele interne să intre in rezonanţă cu aceste sunete, ducând astfel spre mult aşteptata vindecare. Din această cauză, corpul omenesc poate fi asemănat cu un instrument muzical extrem de complex, unic şi foarte bine acordat.

Pentru a înţelege cum acţionează terapia prin sunet, sunt necesare unele precizări. Universul se caracterizează printr-o stare de dualitate la orice nivel; mişcarea de du-te — vino, expansiunea şi contracţia, forţa centrifugă şi centripetă, mişcarea ascendentă şi descendentă, energia şi materia, sunt manifestări ale dualităţii ex istenţei. Astrofizica modernă confirmă acest lucru prin existenţa „găurilor negre” şi a „găurilor albe” din spaţiul intergalactic, în interiorul cărora materia este continuu consumată şi din nou, generată.

Sunetul nu face excepţie de la această dualitate fundamentală, iar terapia prin sunet urmăreşte crearea şi transmiterea energiilor vibratorii ce acţionează cu un scop bine definit: vindecarea trupului şi a minţii omului.

Revenind însă la Qigong, este bine de ştiut că „in evantaiul exerciţiilor şi tehnicilor proprii şcolii QilinGong există unul intitulat „Palma ce se ridică pentru a ajuta energia să fie emisă prin sunet”, tehnică pe care şi-o pot însuşi toţi cei care merg la sălile de practică ale şcolii, indiferent de oraş. Într-adevăr, executând o pronunţie nazală a sunetului „m” în timp ce se adoptă o poziţie specifică, se produce o vibraţie ce se propagă în tot corpul, organele interne intrând în rezonanţă; efectul este similar cu cel al masării acestora în mod direct, mişcarea de „masaj” efectuându-se pe o anumită frecvenţă, frecvenţa dată de sunetul „m”. După o perioadă de practică apar organism schimbări calitative în starea de sănătate, cu efecte deosebite în afecţiunile plămânilor şi ale circulaţiei periferice. Aşadar, putem concluziona că Qigong-ul este şi terapie prin sunet.

Meloterapia chineză

 

În China legendară muzicii îi revenea un rol de frunte în viaţa de stat şi de curte.  Prosperitatea muzicii era identificată pur şi simplu cu aceea a culturii şi moralei, ba chiar cu   aceea a imperiului, iar maeştrii de muzică aveau îndatorirea să vegheze  cu străşnicie întru apărarea şi menţinerea în stare pură a „vechilor tonalităţi”.  Dacă decădea muzica, aceasta era semn sigur că şi guvernământul şi statul vor intra în declin. Scriitorii istoriseau povestiri terifiante despre tonalităţi interzise, demonice şi înstrăinate de ceruri, cum era de exemplu tonalitatea Tzing Shang şi Tzin Tze,  la a cărei nelegiută intoare în palatul regal bolta cerească se întuneca deodată şi, zidurile se cutremurau şi se prăbuşeau, iar monarhul şi ţara decădeau. Liu Bu‑ve în cartea binecunoscută Primăvara şi toamna” dedică mai multe pasaje muzicii:

„Obârşiile muzicii se află într‑un trecut îndepărtat.   Muzica ia fiinţă din măsură şi‑şi trage seva din marele Tao. Marele Tao naşte cei doi poli opuşi. Cei doi  poli opuşi dau mişcare puterii întunericului şi a luminii.

Când lumea se bucură de pace, când toate lucrurile stau în linişte şi toate îşi urmează în ale lor schimbări mai‑marele, atunci muzica îşi cunoaşte împlinirea. Când dorinţele şi pasiunile nu se‑ndreaptă pe căi greşite, atunci muzica atinge  desăvârşirea. Muzica desăvârşită îşi are sorgintea ce‑o determină. Ea provine din echilibru.  Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înţelesul lumii. De aceea poţi vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înţelesul lumii.

Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer şi pământ, în împăcarea dintre întunecime  şi lumină.

Fireşte, nici statele aflate   în decadenţă şi oamenii în pragul declinului  nu duc lipsă de muzică, dar muzica lor nu este senină. De aceea, cu cât muzica  devine mai zgomotoasă, cu atât mai melancolici devin oamenii, cu atât mai în primejdie se aflăţara, cu atât mai jos decade principele. În felul acesta se pierde  şi fiinţa însăşi a muzicii.

Ceea ce au preţuit toţi sfinţii principi în muzică a fost seninătatea ei. Tiranii Ye şi Giu Sin au făcut o muzică zgomotoasă. Ei considerau frumoase sunetele forte şi interesante efectele de masă. S‑au străduit să descopere noi şi ciudate efecte sonore, tonuri pe care nici o ureche nu le‑a mai auzit. Amândoi au căutat să întreacă şi să depăşească măsura şi scopul.

Pricina decăderii statului Ciu (770‑475î.Cr.) a fost faptul că s‑a descoperit muzica magică. O asemenea muzică era destul de zgomotoasă, dar în realitate ea se îndepărtase de esenţa muzicii. Deoarece se îndepărtase de esenţa adevăratei muzici, această muzică nu este senină. Dacă muzica nu este senină, poporul murmură, iar  viaţa e vătămată. Toate acestea se datorează faptului că se nesocoteşte esenţa muzicii şi se pune preţ numai pe efecte sonore zgomotoase.”

La fel ca dansul şi oricare altă practică artistică, muzica a fost în  antichitate un mijloc magic, unul din vechile şi legitimele mijloace ale  magiei. Ea a fost un mijloc puternic şi verificat pentru „a pune de acord” o mulţime mare de oameni, pentru a imprima acelaşi tact respiraţiei lor, bătăilor inimii şi stării lor sufleteşti.

Totodată în fiecare om, muzica  „pune de acord” inima cu celelalte organe interne. Pentru chinezii din antichitate, organismul uman este o imagine a imperiului. Inima este asemuită cu  imperatorul, ea este izvorul înţelepciunii luminoase. Ea conduce pe ceilalţi demnitari. Plămânul este demnitarul mesager, care are grijă de articulaţiile corpului. Ficatul este generalul care răspunde de alegerea  deciziilor corecte. Splina este cenzorul care aprobă hotărârile. Centrul pieptului este demnitarul diplomat, el este izvorul bucuriei. Stomacul şi splina sunt demnitari care răspund de depozitarea resurselor, ei sunt totodată şi sursa celor cinci gusturi. Intestinul gros este intermediarul, el este sursa transformărilor. Intestinul subţire primeşte bogăţia înfloririi, datorită lui se transformă esenţele, care intră în organism. Rinichii dau vigoare, sunt sursa îndemânării şi măiestriei. Triplul încălzitor este demnitarul însărcinat cu  curăţenia şi constituie canalul pentru trecerea apei. Vezica urinară are grijă de canalul care înconjoară oraşele, el păstrează lichidele organismului. Datorită lui sunt posibile transfomările qi‑ului.

Datorită muzicii toate aceste organe interne îşi reglează funcţionarea şi  în primul rând inima. Dacă imperatorul (inima) este senin, atunci şi demnitarii sunt liniştiţi. Dacă imperatorul îşi pierde seninătatea, atunci şi toţi cei 12 demnitari ‑ guvernatori se află în pericol, şi ca urmare se pierde colaborarea dintre ei, se întrerupe orice cale de comunicare (meridianele energetice).  În acest caz imperiul (organismul uman) este în decădere.

Muzica menţine unitatea imperiului, unitatea dintre demnitari (organele interne)  şi  însărcinarea lor (emoţii). Dacă emoţiile sunt cumpătate, atunci şi  organele interne îşi îndeplinesc atribuţiile aăa cum se cuvine, qi‑ul şi  sângele sunt în armonie. Dacă emoţiile se manifestă haotic, spiritul shen este  dispersat, atunci şi omul respiră neregulat, se pierde armonia dintre yin şi yang, dintre qi şi sânge, iar organele interne  încetează să‑şi mai îndeplinească funcţiile.

Om Bi Lu Na Qi

OM BI LU NA QI

Acestea sunt primele versuri din imnul şcolii Qilingong. Oriunde le veţi auzi, în sală, în tabără sau pe casetă veţi ştii că în acel loc se practică qigong în stilul şcolii Qilingong. Aceste silabe nu au nici o semnificaţie. Ele compun o incantaţie tibetană. Aceste sunete au fost găsite de un maestru tibetan în timpul meditaţiei sale. Repetate au putere vindecătoare. Ele pot fi cântate, pot fi rostite cu glas tare, şoptit sau repetate în gând.

După cum bine se ştie, înTibet nu se găsesc la tot pasul medici şi spitale, decât în lamaserii şi marile oraşe. Pentru a ajunge dintr-un vârf de munte până la un loc unde  să i se acorde primul ajutor un tibetan are nevoie de câteva zile de drum anevoios. În aceste condiţii un sistem medical bazat pe spitale este complet ineficient (ajutorul ar fi de multe ori tardiv) şi tibetanii au găsit de-a lungul timpului alte modalităţi de vindecare. Tibetanii repetă această incantaţie pentru a se însănătoşi.

Această incantaţie este precum un ghem de aţă care rostogolit pe jos adună toate scamele întâlnite în drum. Scamele sunt la fel ca gândurile parazit care ne obosesc şi ne îmbolnăvesc, ne iau toată energia vitală. Incantaţia face curăţenie în mintea noastră şi repetată suficient de mult elimină treptat toate impurităţile. Firul melodic al incantaţiei este gândul principal pe care se focalizează mintea noastră şi adună gândurile răzleţe. Modalitatea prin care incantaţia vindecă boala se bazează pe metoda de „a aduna o mie de gânduri într-unul singur”.

Incantaţia nu se repetă la nesfârşit, mecanic. Cei care au ascultat cu atenţie caseta au descoperit că după fiecare strofă urmează o anumită pauză, este o perioadă de linişte. Incantaţia este ca o invocare după care în perioada de linişte se poate „auzi” răspunsul. Acest răspuns este inaudibil, dar el poate fi perceput ca o energie foarte înaltă, foarte pură, care curăţă şi deznoadă ghemul minţii. După această perioadă de linişte mintea se relaxează şi se limpezeşte, gândurile se ordonează şi se derulează mai încet. Apare o stare de mulţumire şi de împăcare cu sine.

Treptat, succesiunea de invocări şi de perioade de linişte determină o succesiune naturală de gânduri. Acestea parcă ne- ar asigura mereu: eşti sănătos, eşti fericit! n-ai nici un motiv de îngrijorare! Si precum o mamă îşi strânge copilul ce plânge la piept, Liniştea ne îmbrăţişează şi ea (doar suntem copiii Liniştii, nu-i aşa?), ne şterge amărăciunea, ne vindecă şi lăsându-ne din nou pe propriile noastre picioare ne îmbărbătează şi ne spune: du-te şi te joacă, priveşte ce minunată este viaţa!