Istoria qigong-ului

(de pe site-ul noulpamant.ro)

de Eugen Turlan

De-a lungul istoriei Chinei, Qi-gong-ul a fost cunoscut sub o serie variata de denumiri. In antichitate, de pilda, acesta era denumit: „Tu gu na xin” (insemnand a elibera ceea ce este vechi si a absorbi ceea ce este nou), „Xing qi” (a misca energia vitala), „Yang sheng” (alimentarea fortei vitale), „Nei gong” (lucrare interioara). Insa, in trecut, denumirea cea mai comuna era “Dao yin” (a ghida, a conduce), sintagma ce reprezinta concentrarea unei expresii mai lungi si complexe si anume “Dao qi ling he, yin ti ling rou”, a carei semnificatie este: „Sa ghidezi energia vitala inseamna sa aduci armonie, sa conduci corpul inseamna sa capeti flexibilitate”. Aceasta expresie denota faptul ca echilibrandu-ti respiratia poti face in asa fel incat energia vitala din organe, viscere si meridiane sa fie in armonie, iar prin miscare iti poti antrena corpul sa devin tot mai flexibil, agil si armonios, denumirea facand, defapt, aluzie la componentele principale ale auto-terapiei: respiratia si exercitiile fizice.

Termenul de Qi-gong este unul destul de recent. Acesta a aparut in titlurile a doua opere publicate in 1915 si 1929, in care indica forta provenita din lucrul cu energia vitala si aplicatiile acestei forte in artele martiale. Utilizarea terapeutica a acestui termen a fost introdusa in 1936 de un anume Dong Hao in opera sa „Terapie speciale pentru tuberculoza: Qigong”. Din acest moment, Qigong-ul a devenit extrem de cunoscut in domeniul terapeutic si folosit in refacerea si mentinerea sanatatii.

Chiar daca este imposibil de determinat cu exactitate aparitia Qi-gong-ului, nasterea acestuia o preceda pe cea a acupuncturii. De-a lungul timpului nenumarati Maestrii s-au ocupat de cultivarea acestei arte contribuind la dezvoltarea sa. Foarte multe texte si manuscrise au fost scrise cu referire la acest subiect. Printe acestea se numara faimosul document Mawangdui sau “Daoyin Tu”, adica „harta lui Daoyin” descoperita in anul 1973 in mormantul regelui Ma, langa orasul Changsha, capitala provinciei Hunan. Aceasta harta dateaza din jurul anului 168 i.e.n. si a fost desenata pe o bucata de matase (inalta de circa 50 cm si lata de un metru) ce contine cele mai vechi reprezentari al Qigong-ului Daoyin, cunoscute pana in zilele noastre. Pe aceasta bucata de matase sunt reprezentate diferite exercitii fizice si de respiratie, utile pentru intretinerea starii de sanatate, unele dintre acestea avand nume de animale, altele fiind in mod direct asociate cu indicatii de tip terapeutic.

Un alt text important care face referire la practica Qi-gong este Zhouyi Cantongqi, scrisa de catre Wei Boyang, in anul 142 d.C., in care sunt prezentate o serie intreaga de practici si profunde teorii filozofice ca de pilda imbinarea dintre simbolistica Yin si alchimia Taoista ce permite capatarea controlului asupra suflului vital si dezvaluirea secretelor nemuririi. Wei Boyang formula si faimoasa lege a corespondentei intre Qi (chi sau forta vitala) si directie, fapt ce impune practicantului de Qi-gong sa se indrepte inspre puncte cardinale specifice, in functie de calitatea energiei necesara in acel moment. Acesta obisnuia sa spuna ca un bun practicant Qi-gong, se trezeste, intotdeauna dimineata devreme si se indreapta catre est pentru a trezi propriul ficat ianinte de a incepe practica propriuzisa. In plus, Wei, era convins de faptul ca o minte calma, o practica asidua si constanta si o stare de relaxare adecvata pe parcursul efectuarii exercitiilor Qi-gong sunt in masura sa lase Qi-ul sa circule prin toate partile corpului, producand, in decursul catorva ani faimosul “Elixir de aur”. Si filosoful Zhuangzi abordeaza importanta tehnicilor de respiratie, scriind in cartea sa “Nanhua Zhenjing” ca: “oamenii din vechime stiau cum sa respire constient conducand in sus si in jos energia vitala”.

In continuare, alte opere importante au fost scrise pe aceasta tema. Putem aminti scrierea cunoscuta sub numele de “Baopuzi Neipian” (“Maestrul care imbratiseaza simplitatea”) scrisa de Ge Hong in 320 d.C. sau  “Yang Xing Yan Ming Lu” (“Despre cultivarea naturii si prelungirii vietii”) scrisa intre anii 456 si 536 d.C. de catre Dao Hong Jing, opera ce contine capitole intregi dedicate dietei si Qi-gong-ului sexual.  In opera  “Qianjin Yaofang” (“Pretioase formule medicale”) scrise intre 581-682 d.C. de catre faimosul medic Sun Simiao acesta recomanda diferite exercitii de Qi-gong , tehnici si ierburi medicinale pentru prelungirea duratei de viata.

Spre sfarsitul dinastiei Han, un medic renumit pe nume Hua Tuo a creat un exercitiu bazat pe imitarea a cinci animale, tehnica cunoscuta sub numele de Wuqinxi. Hua Tuo intui ca mimarea miscarilor anumitor animale ar putea influenta functiile organelor interne motiv pentru care concepu un set de exercitii numite “Jocul celor 5 animale” , ce reprezentara una dintre cele mai vechi forme ale curentului  dao yin din Qi-gong facand parte din traditia medicala taoista. Fiecare dintre exercitiile ce mimeaza cele cinci animale (tigru, cerb, urs, maimuta si cocor) influenteaza in mod specific unul dintre organele interne. Miscarile viguroase ale tigrului exprima putere si curaj ajutand la eliminarea si invingerea fricii, emotie care daca nu este transformata poate afecta functionalitatea rinichilor; imitarea miscarilor usoare si moi ale cerbului diminueaza furia si duce la o buna functionare a ficatului. Imitarea ursului care efectueaza miscari lente si viguroase ajuta la regenerarea si buna functionare a sistemului digestiv. Maimuta are miscari rapide, lejere si imprevizibile, motiv pentru care mimand aceste miscari, activitatea mentala scade aducand in interior o senzatie de liniste. Imitarea miscarilor deschise si armonioase ale cocorului determina o respiratie mai ampla si mai profunda fiind extrem de benefica pentru plamani.

Dupa spusele lui Dao Shu (Istorie Daoista), de-a lungul urmatorilor 1000 de ani s-au dezvoltat mai mult de 3500 stiluri de Qi-gong, multe dintre care aveau ca scop prevenirea si tratarea bolilor, legatura dintre aceste practici si medicina chineza devenind din ce in ce mai stransa.

Sub dinastia  dinastia Tang (618-907 d.C.), practica Daoyin, ce cuprinde masajul si gimnastica terapeutica, incepu sa faca parte din invataturile oficiale din campul medicinei in cadrul Palatului Imperial fiind bineinteles, folosita in scop terapeutic.

In epoca Song (960-1279 d.C.), au fost puse la punct de catre practicantii daoisti tehnici cunoscute sub numele de “Exercitii in pozitie sezut pentru cele 12 luni ale calendarului” si “Cele 12 exercitii bune”. Aceste doua serii reprezinta o ulteioara sistematizare si perfectionare a vechilor practici Daoyin.

Sub dinastia Ming (1368-1644 d. C.),  Zhou Lujing a compus diverse opere dedicate tehnicilor de respiratie, tehnicilor de gimnastica si celor de alchimie interioara.  In epoca Qing (1644-1911 d. C.), Wang Ren’an in scrierea sa “Culegere e explicatii si indicatii terapeutice”, ofera instructiuni extrem de precise in ceea ce priveste tehnicile de reglare a respiratiei iar  Shen Jin’ao (1717-1776), cartea sa “despre conservarea vietii” dedica primul capitol intitulat “Reguli generale ale miscarilor” unor exercitii de meditatie si concentrare menite sa duca persoana intr-o stare de liniste si relaxare profunda.

Mai apoi, tehnicile si componentele teoretice ale Qi-gong-ului au fost vehiculate, de-a lungul secolelor, in domeniul medicinei traditionale pentru pastrarea sanatatii, in sfera religioasa si in cea a artelor martiale. Din acest motiv, practica diferitelor stiluri a avut o raspandire limitata, rezervata medicilor, calugarilor budisti si taoisti, precum si maestrilor de arte martiale. In  plus, de cele mai multe ori, tehnicile si teoriile erau in mod deliberat tinute secrete. De observat si faptul ca scrierile traditionale de Qi-gong sunt deseori greu de lecturat dat fiind ca sunt scrise intr-un limbaj ermetic si misterios. Multe dintre invataturi erau transmise pe cale orala, doar de la maestru la discipol. Astfel, Qi-gong-ul nu a aparut ca un element de masa pana la jumatatea secolului trecut.

In ziua de astazi, mai mult de 10% din populatia Chinei practica aceste tehnici, utilizandu-le preponderent in scopul prevenirii diferitelor boli si pastrarii starii de sanatate fizica si mentala. Incepand cu jumatetea secolului trecut, conducatorii comunisti au favorizat popularizarea acestor exercitii si tehnici  din vechime, convinsi fiind ca persoanele ce beneficiau de o sanatate optima si-ar fi adus o contributie mult mai solida la construirea statului socialist. Incepand cu anul 1955, Ministerul Sanatatii din China recunoaste in mod oficial valoarea terapeutica a Qu-gong-ului si instituie chiar cursuri universitare in materie.

Printre figurile proeminente ale Qu-gong-ului contemporan putem aminti:

Jiang Weiqiao (1873-1958), un foarte bun educator care la varsta de 28 de ani s-a imbolnavit de tuberculoza pulmonara. In aceste conditii, incepu sa practice “Micul Circuit Ceresc” (numit si “Arta longevitatii”) de patru ori pe zi, pentru a ajunge, dupa o perioada de patru luni, la insanatosire totala. Aceasta tehnica determina cresterea cantitatii de energie vitala in corp si de asemenea intareste sistemul imunitar desfacand blocajele de pe meridiane. Rezultatul practicarii constante a Micului Circuit poate trezi la viata o serie de functii aflate in stare latenta, precum cel de-al treilea ochi, imbunatateste functionarea  creierului prevenind imbolnavirea si ajutand la prelungirea vietii. Considerand faptul ca unul dintre factorii determinanti ai longevitatii tin de cantitatea si calitatea energiei vitale din organism si ca aceasta este consumata pe masura ce corpul imbatraneste, Micul Circuit ceresc poate mari cantitatea de Yuan Qi din organism (Qi-ul primar pe care il primim de la parintii nostri la momentul conceptiei). desi aceasta tehnica nu are efecte secundare negative, unele persoane pot acuza, la inceput o serie de simptome neplacute. Acest lucru se intampla deoarece prin practicarea exercitiului se actioneaza asupra problemelor de sanatate amplificandu-le pentru o vreme simptomele, supa care acestea din urma dispar. de asemenea, odata cu practicarea Micului Circuit Ceresc, Qi-ul circulat si activat incepe sa desfaca o serie de blocaje si sa deschida merdiane, fapt care, din nou poate provoca o serie de senzatii de disconfort temporar. Pentru mai multa siguranta, se recomanda, in general, invatarea acestei metode direct de la un maestru Qi-gong.

Liu Guizhen (1920-1983), incepu in anii Cincizeci o opera de simplificare a unora dintre stilurile traditionale de Qi-gong in scopul de a face posibila aplicarea acestora in sectorul medical. In 1948, veteran al razboiului civil, suferind de diverse afectiuni, incepu sa studieze neiyang-gong (qi-gong pentru hranirea interiorului) pe care il invata de la unchiul sau (al 5-lea succesor al acestui stil), creat cu 300 de ani inainte si predat fiecarei generatii doar pe cale orala unui succesor unic. Dupa mai multe luni de antrenament intens, Liu Guizhen se intoarse la o stare de sanatate perfecta si incepu sa aplice cu succes Neiyang gong-ul in tratarea unei serii variate de boli. In acest scop, au fost fondate doua case de tratament, Beidaihe si Tangshan, in care pacientii erau tratati majoritar prin practica Qi-gong-ului.

Guo Lin, autoarea operei “Aplicatii ale noului Qi-gong in terapia tumorilor” reprezinta o alta figura reprezentativa in fenomenul de renastere si popularizare al acestei arte. Aceasta declara faptul ca este complet plauzibil sa ne indreptam atentia si increderea catre capacitatea de autorecuperare a corpului uman. Prin tehnici de respiratie, exercitii fizice si activarea energiei interne se poate reinnoi energia si sangele, se poate revigora energia originara si functiile organice precum si amplifica eficacitatea sistemului imunitar.

In anul 1988 a fost tinuta la Pechino prima conferinta mondiala pe tema cercetarii in domeniul Qi-gong-ului medical. Incepand cu acel moment, cercetaturi medici, fiziologi si psihologi au inceput sa studieze in mod sistematic efectele terapeutice ale acestor tehnici.

Actualmente, practicantii consecventi ai Qi-gong-ului, dezvolta o capacitate majora de constientizare a senzatiilor energetice in propriul corp, invatand sa isi foloseasca mintea sau puterea propriei intentii pentru a conduce Qi-ul. Qi-gong-ul medical, se imparte in doua categorii: intern si extern. Cel intern, se dezvolta prin practicarea individuala a exercitiilor. Atunci cand acestia devin suficient de abili, ei au posibilitatea de a folosi qi-ul estern ( ” waiqi ” in limba chineza), pentru a transmite energia in scop curativ.

In concluzie, arta Qi-gong-ului nu poate fi inteleasa din carti, ea trebuie practicata, simtita, traita. Daca poti dedica macar cateva ore pe saptamana acestei practici, te invit sa o faci si sa decizi pentru tine daca rezonezi sau nu cu aceste tehnici. Lipsite de containdicatii, accesibile persoanelor de orice varsta, aceste exercitii nu pot decat sa aduca un plus de energie in viata ta, nu pot decat sa-si aduca contributia la o stare de sanatate cu mult imbunatatita, daruindu-ti, in acelasi timp, o senzatie de liniste si pace, atat mentala cat si sufleteasca, elemente ce te vor ajuta sa imbratisezi cu mai multa bucurie calatoria ta prin aceasta viata.

Dupa spusele lui Dao Shu (Istorie Daoista), de-a lungul urmatorilor 1000 de ani s-au dezvoltat mai mult de 3500 stiluri de Qi-gong, multe dintre care aveau ca scop prevenirea si tratarea bolilor, legatura dintre aceste practici si medicina chineza devenind din ce in ce mai stransa.

Istoria qigong-ului modern (VI)

Dar la ce anume se referă capacităţile speciale teyi gongneng? Scriitorul Ke Yunlu le divide în câteva categorii: capacitatea de a vindeca o boală, de a trăi normal fără a mânca (bigu), de a recepţiona fără folosirea celor cinci simţuri, de prezice viitorul, a mişca obiectele de la distanţă, de transforma materia cu ajutorul minţii. Zhang Hongbao, preluând conceptele budiste, consideră că există cinci nivele ascendente a acestor capacităţi: capacitatea ochiului de carne rouyanggong, care constă în a percepe qi-ul şi aura emisă de alte persoane şi obiecte şi care permite diagnosticara bolilor prin percepţie directă; capacitatea ochiului ceresc tianyanggong de a vedea prin sau în interiorul corpului propriu sau a altor persoane, sau a unor obiecte, cu alte cuvinte de a vedea prin orice obstacole puse în faţa ochilor; capacitatea ochiului înţelepciunii huiyanggong, de a vedea prin timp şi de a aduce mesaje din trecut sau viitor; capacitatea ochiului Dharmei fayanggong se referă la psihocinetică, care se subdivide în trei categorii: minoră, cum ar fi de a prinde obiecte în aer şi a le transporta, intermediară, cum ar fi de a şifona o carte de vizită şi a o readuce la forma iniţială, majoră, cum ar fi de a mişca un munte, a aduce un animal la viaţă, sau de a întineri pe cineva; capacitatea ochiului lui Buddha foyanggong, cum ar fi de a schimba sensul vieţii cuiva, de a conduce pe cineva de la ignoranţă la iluminare, de a deschide capacităţile speciale a altor oameni şi de a exercita o atracţie „magnetică” asupra altora.

Capacităţile speciale sunt o categorie de fenomene care se suprapune cu fenomenele paranormale din Occident, numite şi fenomene psi, care includ psihokinezia şi percepţiile extrasenzoriale precum telepatia, clarvoianţa şi precogniţia. Însă capacităţile speciale cum sunt înţelese de chinezi pun un accent mult mai mare pe capacităţile de vindecare spre deosebire de cele paranormale. Conform oamenilor de ştiinţă în ştiinţele somatice toţi oamenii posedă capacităţi speciale. Singura diferenţă dintre diferite persoane este că fiecare are un potenţial diferit, pe care majoritatea dintre oameni nu l-a dezvoltat niciodată. Descoperirea deosebită este că tehnicile qigong sunt un mijloc eficient de dezvoltare a acestor capacităţi speciale latente ale corpului uman. Cu alte cuvinte qigong-ul nu este doar o simplă tehnică terapeutică, ci este cu mult mai mult decât asta.

Yan Xin descrie qigong-ul ca fiind o formă atotcuprinzătoare de erudiţie, care include multiple forme de cunoaştere, care permite omenirii să se cunoască pe sine şi universul, are o epistemiologie şi metodologie, care conţine o filozofie a vieţii, a lumii şi cosmosului. Qigong-ul este o disciplină ştiinţifică completă. Ca ştiinţă a minţii, qigong-ul subînţelege ca omul să fie continuu într-o stare luminosă, virtuoasă şi morală, cultivată de un ideal înalt. Maeştrii qigong antici au recunoscut încă de atunci că omul dacă doreşte adevărata fericire, trebuie să aibe o inimă interioară luminoasă şi infinită, să aibe o atitudine benevolentă faţă de oameni şi lucruri. Anticii de acum 7000 de ani, conform surselor primare despre qigong, subliniau importanţa de „a fi înrădăcinaţi în virtute”. Antrenarea simultană atât a spiritului cât şi a corpului este caracteristica cea mai importantă a qigong-ului. Nu sunt doar gesturile mecanice, nici practica intensivă, dar superficială a artelor marţiale obişnuite, ci antrenarea spiritului intern. Implică unirea gândurilor noastre cu marea aspiraţie comună a întregii lumi, pentru a folosi înţelepciunea noastră la armonizarea tuturor lucrurilor care necesită armonia. Cu cât este mai mare contribuţia noastră, meritul nostru, cu atât este mai mare beneficiul nostru; atunci beneficiul pentru corp şi spirit devine evident. Astfel că antrenarea concretă doar a corpului este de importanţă secundară.

Istoria qigong-ului modern (V)

Alt mare maestru, devenit celebru la puţin timp, în 1986, a fost Zhang Hongbao, care pe atunci avea doar treizeci de ani. La fel ca şi în cazul lui Yan Xin, sunt puţine elemente biografice care să atragă atenţia şi să indice impactul la nivel naţional şi internaţional pe care îl va avea în viitorul său. Născut în Harbin în 1954, Zhang şi-a petrecut 10 ani în timpul Revoluţiei Culturale lucrând la o fermă de stat cu alţi tineri. În timpul acestei perioade a început să practice artele marţiale împrfeună cu alţi tineri din Beijing şi Shanghai. În 1977 a fost trimis să studieze la şcoala de metalurgie din Harbin. După terminare a devenit profesor de fizică la un colegiu într-o regiune minieră. În 1985 este trimis la Beijing să studieze administrarea în business la Universitatea de ştiinţă şi tehnologie.

În Beijing, Zhang nu a fost un student excepţional şi nu a atras atenţia profesorilor săi. Se pare că avea o mare curiozitate pentru o paletă foarte largă de domenii cum ar fi dreptul, medicina chineză şi vestică şi eventual qigong-ul, nefiind evident singur în acest domeniu, care în anii 1980 era o modă printre tineri. După ce a studiat singur şi cu o serie de maeştrii, Zhang şi-a creat propria şcoală de qigong: qigong-ul chinez destinat cultivării vieţii şi dobândirii înţelepciunii (Zhonghua yangsheng yizhigong) cunoscut sub forma abreviată de Zhonggong. Una dintre caracteristicile şcolii sale de qigong  este abordarea mai ştiinţifică a practicii, având în vedere şi cunoştinţele sale în domeniul ştiinţific. Zhang descrie practica din cadrul  şcolii sale Zhonggong cu ajutorul limbajului derivat din ingineria mecanică, automatizare, fizică, teoria relativităţii, teoria sistemelor şi bionică.

Prima manifestare a capacităţilor sale speciale a apărut pe când a vindecat, fără s-o ştie, un coleg de cameră pe când medita. Puterea qi-ului său emis a acţionat asupra prietenului său norocos şi acesta a descoperit că s-a însănătoşit brusc în urma  unei dureri de stomac. Dar Zhang şi-a demonstrat capacităţile şi în apariţii publice. În prima lecţie publică la Institutul oţelului din Beijing în primăvara lui 1987, i-a determinat pe membrii audienţei să se scuture la simpla emisie a qi-ului său. Datorită entuziasmului iniţial, Zhang a fondat Institutul de cercertări în ştiinţele qigong din Haidian, din Beijing. În noiembrie 1987, Zhang a fost invitat la cea mai importantă instituţie de învăţământ chineză, Universitatea din Beijing, unde a ţinut două cursuri de o săptămînă în faţa a 1400 de oameni, aproape 40% dintre ei  profesori şi cercetători de la cele mai prestigioase instituţii chineze: Universitatea Qinghua, Universitatea populară, Academia chineză de ştiinţe. Ziarul chinez cel mai influent scria că 120 de participanţi au afirmat o îmbunătăţire semnificativă a bolilor lor cronice datorită cursurilor şi mulţi participanţi au învăţat să emită ei înşişi qi. Zhang a devenit o celebritate naţională în urma acestor ştiri.

Ulterior Zhang a oferit cursuri similare la Academia chineză de ştiinţe, Academia chineză de ştiinţe sociale şi la Academia chineză de ştiinţe agricole. Demonstraţia sa de la ultima academie a fost prezentată în decursul a trei minute pe canalul public naţional: este arătat determinând scuturarea corpului persoanelor prin simpla îndreptare a degetului său spre aceste persoane de la o anumită distanţă. În ianuarie 1988, Zhang oferă un curs intensiv membrilor elitei culturale şi jurnalistice din Beijing la care au participat 130 de persoane. Datorită impresiei deosebite a participanţilor este invitat să ofere un alt curs la şcoala comitetului central al partidului. Au participat peste 1500 de persoane, care neîncăpând în aula principală au urmărit prin televiziunea în circuit închis demonstraţia. Zhang l-a invitat pe preşedintele şcolii pe scenă şi i-a arătat cum să emită qi spre audienţă. Membrii audienţei au fost instruiţi să recepteze qi-ul cu o mână şi au fost uimiţi să descopere că degetele mâinii care au receptat qi-ul erau acum mai lungi decât a celeilalte mâini. Ulterior Zhang a fost invitat să ofere cursuri similare membrilor biroului poliţiei şi justiţiei.

Între 1987-1990, Zhang a ţinut aproximativ 50 de cursuri la care au participat 50.000 de persoane, multe fiind membrii a diferitelor ministere, universităţi şi centre de cercetare. În 1990 jurnalistul Ji Yi a publicat o biografie a lui Zhang Hongbao, cu titlul Marele maestru de qigong iasă din munţi (cu sensul de a ieşi în luminile rampei), care se vinde în 10 milioane de exemplare. Pe baza prestigiului dobândit Zhang fondează un imperiu qigong de o mare importanţă comercială, culturală şi potenţial politică.

În răspândirea qigong-ului un rol însemnat l-au jucat capacităţile speciale. Prin aceste capacităţi speciale practicantul de qigong se poate vindeca de bolile sale sau le poate preveni sau se poate elibera de limitările acestei lumi. Prin practicarea qigong-ului omului nimic nu-i va fi imposibil în viitor. Tot datorită acestor capacităţi speciale, qigong-ul este considerat un subiect important pentru ştiinţă, care va determina o nouă revoluţie ştiinţifică. Mediile de informare, atrase de senzaţional, prezentau doar fructele practicii qigong, capacităţile speciale, omiţând, intenţionat sau nu, faptul că rădăcina qigong-ului stă în moralitate.

Istoria qigong-ului modern (IV)

Primul mare maestru este Yan Xin. Născut în 1950 într-o familie de ţărani în satul Fuyan, lângă Sichuan, Yan Xin a fost trimis la ţară ca doctor itinerant după terminarea şcolii. Între 1974-1977 a studiat la Institutul Chengdu de medicină chineză, după care i s-a oferit un post ca să predea medicina în Mianyang, nu departe de casă. Atunci a devenit discipolul unui călugăr Shaolin celebru, maestrul de arte marţiale Haideng, la rândul său un discipol al călugărului taoist Zhu Zhihan. În 1981 Yan Xin s-a transferat la Institutul Chongqing de medicină chineză. În anii trăiţi la Chengdu, Mianyang şi Chongqing a dus o viaţă obişnuită şi a dobândit o anumită reputaţie ca practicant de qigong. Dar nimeni nu i-ar fi prezis un viitor strălucit. În Chongqing relaţiile la servici erau destul de tensionate, a fost criticat şi pedepsit de institutul său deoarece a ajutat un pacient să obţină medicamente pe „uşa din spate” şi deoarece i-a tratat pe bolnavi prin „superstiţii feudale”, ca urmare şi-a luat un concediu medical de lungă durată în a doua jumătate anului 1984.

Doar câteva luni mai târziu, la începutul lui 1985, a devenit peste noapte celebru după vindecarea într-o singură sesiune miraculoasă a unui om lovit de un camion şi despre care toţi erau convinşi că nu va mai reuşi niciodată să meargă. La fel ca şi în cazul altor maeştrii qigong celebri, media a jucat un rol important în publicitatea făcută capacităţilor speciale ale lui Yang Xin; ştirile s-au răspândit din ziarele locale, în cele regionale şi apoi în cele naţionale. Iată ce se spunea: „muncitorul Jiang Zili a fost lovit de un camion şi avea o coloană vertebrală ruptă în mai multe fragmentge. Doctorii i-au spus că trebuie să stea pe o tăblie de lemn timp de şase luni şi că nu-şi va mai recăpăta complet niciodată mobilitatea. Dar datorită lui Yan Xin s-a vindecat într-o oră. Yan Xin a intrat în camera lui, a privit pacientul apoi i-a rugat pe toţi să părăsească camera şi a închis uşa. Yan Xin stătea la câţiva centimetri de pacient şi-l trata cu ajutorul qigong-ului. După jumătate Jiang Zili s-a putut ridica din pat, să se aplece, să sară şi să se mişte cum dorea. N-a mai luat nici-un fel de medicamente. După o oră uşa s-a deschis şi Jiang Zili a ieşit, mergând singur, neajutat şi fără contracţii de durere. Dintr-odată a ieşit din casă şi s-a plimbat un kilometru întreg. Atunci toţi au exclamat: Este un doctor miraculos!.” După o lună şi jumătate de interviuri, toţi cititorii aveau aceeaşi reacţie ca şi primii martori ai fenomenului.

Între 1985-1986 Yan Xin a călătorit frecvent dintr-un colţ în altul al Chinei pentru a răspunde cererilor tot mai frecvente din partea celor bolnavi sau răniţi. În vara lui 1986 la insistenţele lui Zhang Zhenhuan, unul dintre cei mai importanţi susţinători a qigong-ului în elita politica chineză, Yan Xin a tratat o serie de lideri în vârstă şi cu diferite suferinţe. La sfârşitul anului Yan Xin a fost invitat de prestigioasa universitate Qinghua pentru a participa la o serie de experimente legate de qi-ul extern. Concluzia a fost că qi-ul emis de Yan Xin a modificat structura moleculară a tuturor substanţelor înspre care a direcţionat fluxul de qi. Peste o lună aceste experimente au fost repetate, de această dată Yan Xin emiţând qi-ul său de la o distanţă de 1200 de kilometri, cu acelaşi rezultat pozitiv.

Odată cu senzaţia creată de Yan Xin, Societatea chineză de cercetare a qigong-ului a introdus o nouă metodă care să permită transmiterea mesajului lui Yan Xin către masele largi: cursurile de qigong. Acesteau constau în predarea de către Yan Xin a teoriei şi practicii qigong şi în acelaşi timp în emisia qi-ului său puternic către auditoriu. Între 1987-1988, Yan Xin a ţinut mai mult de 200 de cursuri în întreaga Chină, care au fost audiate de peste un milion de participanţi. Yan Xin a dobândit popularitatea unui star de rock, în Shanghai au fost vândute în jumătate de zi 23.000 de bilete pentru cele două cursuri planificate. Însăşi cursurile erau  remarcabile. Yan Xin vorbea fără întrerupere ore întregi (14 ore încontinuu este recordul său absolut) în faţa maselor de ascultători complet absorbiţi. Aceiaşi chinezi care de obicei vorbeau în timpul spectacolelor de operă sau la filme, erau în transă, nu la figurat, ci la propriu, datorită cuvintelor şi capacităţilor sale speciale. Membrii auditoriului cădeau în transă, plângeau, râdeau, experimentau vindecări miraculoase, de exemplu s-a întâmplat ca unele persoane aflate în căruciorul cu rotile să se ridice şi să meargă.

Istoria qigong-ului modern (III)

Legătura dintre qigong şi capacităţile speciale a devenit publică în 1978, odată cu descoperirea în Dazu, provincia Sichuan, a unui copil care putea citi cu urechile. Doi şcolari, Chen Xiaoming şi Tang Yu se duceau la şcoală, când brusc Tang a indicat spre buzunarul lui Chen, spunând că ascunde un pachet de ţigări în el. Chen a negat, iar Tang i-a scos ţigările din buzunar. Chen, foarte uimit, l-a întrebat cum a ghicit existenţa pachetului ascuns. Tang i-a răspuns că nu a văzut cu ochii, ci că imaginea i s-a format direct în creier. De atunci Tang a devenit cunoscut printre colegii săi prin faptul că putea ghici ieroglifele chineze pe care aceştia le scriau pe foi şi pe care le făceau sul şi le introduceau în urechea sa. Atunci Tang ghicea corect ce ieroglife erau scrise.

Profesorul lui Tang l-a chemat în biroul său pentru a juca acelaşi joc. Tang i-a răspuns corect la fiecare ieroglifă scrisă de profesor şi ascunsă în urechea sa. Noutăţile fenomenului straniu, transmise de profesorul uimit, s-au răspândit în lung şi lat. Întrebat cum face, Tang răspundea că simte nişte înţepături şi că o imagine a ieroglifelor apare în capul său ca un film proiectat pe un ecran.

Din acest moment mediile de informare în masă au început o adevărată vânătoare în căutarea persoanelor cu capacităţi speciale. Au existat şi unele afirmaţii exagerate, dar cu toate acestea multe din cazurile descoperite au legitimat idea că oamenii în starea lor actuală de evoluţie îşi folosesc doar un minim redus al capacităţilor lor latente, care însă ar putea fi dezvoltate prin tehnici specifice. Qian Xuesen, un savant binecunoscut în China, tatăl bombei atomice, a militat intens pentru o ştiinţă somatică, care să studieze capacităţile avansate ale organismului uman. Primele realizări ale acestei noi orientări au fost conferinţa organizată de revista chineză Nature în 1980 şi apoi conferinţa naţională de capacităţi speciale sau abilităţi paranormale din 1981 în Chongqing la care au participat peste 500 de delegaţi. Un prijin politic important a venit din partea unor suporteri ai qigong-ului aflaţi în funcţii de conducere în cadrul complexului militar chinez. Probabil că într-o bună zi vom afla ce experimente super secrete au fost efectuate pentru a adapta qigong-ul la nevoile militarilor chinezi.

Qigong-ul modern şi-a găsit legitimitatea în spaţiul social chinez în 1949 prin noţiunea de qigong introdusă de grupul lui Liu Guizhen prin care se înţelegeau toate tehnicile chineze de tradiţie milenară care aveau în vedere transformarea minţii şi corpului cu ajutorul qi-ului. În acest moment sunt puse bazele instituţiilor medicale de qigong. Dar dacă qigong-ul anilor 1950 era limitat la o serie de clinici şi instituţii, modelul introdus de Guo Lin şi imitat de maeştrii de după 1980, care prevedea reţele naţionale de practică colectivă în parcuri şi locuri publice, au transformat qigong-ul într-o mişcare de masă cu o răspândire cu adevărat largă, la scala întregii naţiuni. În plus, odată cu descoperirea manifestărilor fizice ale qi-ului extern de către Gu Hansen, qigong-ul a devenit un domeniu de cercetare cu implicaţii pentru toată ştiinţa.

Etapa cea mai importantă avea să intervină prin fenomenul maeştrilor „veniţi din munţi” (chushan). Dacă Liu Guizhen şi Guo Lin şi-au prezentat metodele qigong strict în contextul medicinii tradiţionale chineze şi nu îşi spuneau maeştrii qigong, deşi utilizau aceste metode, cei care i-au urmat aveau să predea metode care erau în mod explicit taoiste, budiste, confucianiste, marţiale sau medicale. Dacă în trecut, metodele tradiţionale de qigong au fost limitate la forme primitive de comunicare în cadrul unor grupuri mici de discipoli adunaţi în jurul unui maestru, acum, în această etapă, au fost transmise şi s-au răspândit printre milioane de practicanţi în doar câţiva ani. Maeştrii, cu un fond cultural foarte diferit, puteau pentru prima dată să se cunoască între ei şi să-şi cunoască metodele, toate adunate sub o singură umbrelă numită qigong, puteau să comunice prin intremediul conferinţelor, întâlnirilor şi revistelor, o posibilitate de neimaginat în lumea tradiţională a secretului şi transmisiei personale izolate.

Prima maestră qigong, care a afirmat hotărât că a fost antrenată de bunicul ei conform tradiţiei taoiste, a fost tânăra de 27 ani, Yang Meijun, care a început să predea „Qigong-ul Marii Gâşte”, în care se imitau mişcările marii gâşte, un simbol al imortalităţii. În afara predării acestor tehnici de qigong, care au devenit foarte populare, Yang Meijun  şi-a folosit capacităţile speciale pentru a trata bolnavii prin proiecţia qi-ului extern. Această relaţie specială care se stabilea între ea şi elevii săi prin intermediul qi-ului extern, avea ca rezultat nu numai vindecarea, dar şi dobândirea de capacităţi speciale. Această metodă de predare bazată pe această legătură prin intermediul qi-ului era foarte diferită de cea folosită de Liu Guizhen şi Guo Lin, bazată în principal pe efortul personal şi independent al elevilor lor.

Yang Meijun, născută în 1903, s-a autoproclamat moştenitoarea transmisiei marii şcoli a taoismului Kunlun, care este documentat pe parcursul a 27 de generaţii. Ea a învăţat de la bunicul ei, care întâmplător a cunoscut un maestru Kunlun pe când lucra într-o farmacie. Când Yang a devenit discipola bunicului său, acesta a dus-o la Templul Pagodei Albe din Beijing şi i-a arătat cele opt gâşte din bronz a căror poziţii trebuia să le ia ca modele. De aici provine şi numele şcolii sale.

Binecunoscute erau filmele din Hong Kong şi Taiwan, alimentând cultura în creştere a artelor marţiale. Trupe itinerante prezentau publicului larg capacităţile deosebite în luptele tradiţionale. Filme de mare succes precum Templul Shaolin au creat un adevărat cult în rândurile tineretului, care s-a îngrămădit la templele din Shaolin, Wudang şi Emei în căutarea învăţăturile secrete ale unui maestru. Aceste filme înfăţişau diferiţi călugări budişti şi maeştrii taoişti care aveau diferite abilităţi obţinute prin măiestria în cultivarea internă neigong şi exerciţii asociate cu qigong-ul. Pentru mii de fani kung fu a devenit evident că aceste filme, deşi conţineau efecte speciale, prezentau abilităţi reale, care puteau fi cultivate odată cu iniţierea unui maestru qigong. Maeştrii qigong, cu abilităţile lor deosebite de vindecare şi capacităţile speciale, erau văzuţi ca modele vii ale culturii kung fu.

Este important de subliniat că dacă în Occident artele marţiale sunt asociate de către publicul larg cu numele lui Bruce Lee şi ninja, în China acestea au fost dintotdeauna înţelese ca un set de discipline care permiteau cultivarea corpului în sensul cel mai larg al cuvântului. De aceea studiul şi practica artelor marţiale se suprapunea în mare măsură cu moralitatea şi  religia, cât şi cu sănătatea şi vindecarea. De exemplu, maestrul de arte marţiale Liang Shifeng, care preda „qigong-ul celor cinci animale” identifica regiunea de sub omblic, cunoscută în limajul medicinii tradiţionale chineze ca şi „câmpul de cinabru” cu rădăcina vieţii şi a mişcărilor spontane datorate qi-ului. Practicanţii acestui stil se concentrau pe câmpul de cinabru şi într-o relaxare profundă puteau executa spontan o serie de mişcări din artele marţiale sau taijiquan. Odată cu practica, aceste mişcări spontane ajungeau să imite pe cele ale tigrului, căprioare, ursului, cocorului şi maimuţei. Alt maestru, Zhao Jinxiang, preda atât artele marţiale, cât şi tehnici de vindecare. Şcoala sa era cunoscută ca „postura zborului cocorului” în care practicanţii imitau starea de spirit şi mişcările cocorului. Astfel de pionieri au deschis calea pentru apariţia celor mai vizibile şi puternice simboluri ale exploziei de interes faţă de qigong: marii maeştrii carismatici qigong şi milioanele de practicanţi care le utilizau tehnicile şi erau grupaţi în organizaţii la nivel naţional şi chiar internaţional.

Istoria qigong-ului modern (II)

Maeştrii celebri au fost chemaţi să ajute la dezvoltarea qigong-ului. Zhou Qianchuan a practicat la Institutul Shanxi de medicină chineză din 1958 unde a scris o carte despre qigong. Chen Yingning, un cunoscut practicant al alchimiei interne taoiste, a fost invitat să predea meditaţia statică jinggong la sanatoriul din Zhejiang. Tradiţia tehnicii clopotului de bronz se spune că a fost fondată de însuşi Bodhidharma, al şaselea patriarh recunoscut ca creatorul budhismului Chan (răspândit în Japonia ca Zen) şi a şcolii Shaolin de arte marţiale. La sfârşitul dinastiei Ming această tehnică era cunoscută în principal în Sichuan. În 1860 călugărul Honghong a părăsit muntele Emei plecând la Zhenjiang unde a transmis-o lui Bi Xuejing, care l-a învăţat pe Chen Chucai, de la care a învăţat maestrul Dai Junying în 1903.  Dai a început s-o predea în 1926. În 1956 a fondat o clinică de qigong în Zhejiang.

Între 1965 şi pînă la reabilitarea sa în 1978, la sfârşitul Revoluţiei Culturale, nu au mai fost activităţi qigong aprobate oficial. Cu toate acestea o femeie, Guo Lin, din provincia Guangdong, bolnavă de cancer, vindecată în anii 1960, a fost suficient de curajoasă ca s-o predea în parcurile din Beijing începând cu 1970. Născută în 1909, a fost pregătită de tatăl ei, un taoist din Macao. Mai târziu ca pictoriţă de peisaje a vizitat mai mulţi munţi sfinţi unde urca folosind o tehnică respiratorie care avea să stea la baza metodei sale de qigong.

În 1949 s-a îmbolnăvit de cancer uterin care a fost tratat prin histerectomie. Cancerul a revenit în 1959 când lucra la Academia de pictură din Beijing. Guo Lin şi-a amintit tehnicile învăţate în copilărie şi s-a decis să le practice pentru a se vindeca. S-a apucat de tehnicile celor 5 animale – wuqinxi atribuite lui Hua Tuo, care imită mişcările şi posturile tigrului, căprioarei, ursului, maimuţei şi cocorului. În acelaşi timp a început să citească cărţile de teoria qigong-ului, medicină tradiţională chineză, acupunctură şi teoria meridianelor. Guo Lin şi-a sintetizat experienţa într-o metodă de qigong pentru tratamentul cancerului şi a altor boli cronice, pe baza unei tehnici de “respiraţie ca vântul” care modifica unele tehnici tradiţionale şi metoda lui Liu Guizhen.

Ea a început să-şi predea metoda în 1970. Primul ei elev, un muncitor care suferea de o formă gravă a unei boli de inimă, a fost vindecat după ce i-a practicat metoda. Al doilea elev, a fost vindecat de cancer de stomac după un an de practică asiduă sub îndrumarea ei. Încurajată de rezultate şi de un număr tot mai mare de oameni care doreau să-i înveţe metoda qigong, ea a început să-l predea public în parcul Dongdan în 1971. Ştirea s-a răspândit, numărul de practicanţi a crescut, mulţi şi-au recăpătat sănătatea. Ea şi-a organizat elevii pe grupuri predându-le diferite tehnici în funcţie de condiţia lor fizică. Metoda ei a fost copiată pe foi volante şi distribuită în 1975. Principala inovaţie introdusă de ea a fost că a eliberat qigong-ul de instituţiile medicale, dedicate în special elitei partidului, devenind o tehnică populară, care putea fi practicată în parcuri. Setul standartizat al exerciţiilor putea fi învăţat de oricine şi practicat oriunde. „Terapia noului qigong” iniţiată de Guo Lin s-a răspândit în majoritatea oraşelor din China şi chiar în numeroase ţări din occident. Alte tehnici qigong au fost popularizate şi s-au răspândit şi ele în mai puţin de un an. La sfârşitul anilor 1970 era ceva obişnuit să întâlneşti într-o dimineaţă într-un singur parc practicanţi a câtorva zeci de metode diferite.

Odată cu sfârşitul Revoluţiei Culturale o serie de savanţi au început cercetările lor asupra qigong-ului. Dar spre deosebire de studiile clinice pe pacienţi, ei erau interesaţi pe fenomenul qi-ului extern, care era emis de maestrul de qigong prin mâini sau corpul său spre un pacient sau un obiect. Tehnica este pentru prima dată menţionată în „Istoria dinastiei Jin” şi  descrisă în „Cartea maestrului Yanling asupra tehnicilor antice şi noi de înghiţire a suflului”, un text din canonul taoist care colectează materiale din dinastiile Tang şi cele precedente. În trecut tehnica qi-ului extern era numită buqi – să picuri în afară qi. Tehnica era folosită şi la talismanele care vindecau bolile: talismanul conţinea qi-ul din corpul maestrului, care suplinea deficitul de qi al bolnavului. Fenomenul avea să fie denumit în qigong-ul modern cu termenul de „obiecte informaţionale” – xinxi wu, care conţineau qi-ul emis de maestru şi care erau folosite în scopuri terapeutice.

Feng Lida a studiat acupunctura în Chongqing şi Chengdu şi apoi a plecat în SUA cu părinţii terminând Univ. din California. Întoarsă în 1949 a fost trimisă la studii la fac. de medicină de la Univ. din Leningrad. În 1977, ca vicedirector al Spitalului naţional naval, a fost atrasă de vindecarea miraculoasă a unui bolnav de cancer care s-a însănătoşit practicând qigong-ul lui Guo Lin, deşi medicii îi mai acordau doar câteva luni de viaţă. Ea l-a invitat pe maestrul Bao Guiwen pentru a emita qi extern spre obiecte şi substanţe şi le-a comparat cu un grup de obiecte de control spre care emitea o persoană obişnuită făcând aceleaşi gesturi exterioare. Experimentele au fost conduse asupra coloniilor de bacili din colon, tifoşi, dizenterici, stafilococi albi, argintii, viruşi contagioşi etc. Concluzia a fost că qi-ul extern slăbeşte sau ucide toate aceste micro-organisme. În 1981 a trecut la celule cancerigene şi a ajuns la concluzia că efectul distrugerii atingea 30 la sută.

În 1979 Gu Hansen de la Institutul Shanghai de cercetări atomice a creat senzaţie anunţând că qi-ul extern este o substanţă fizică măsurabilă. Ulterior conceptul de qi ca formă a materiei avea să fie acceptat de toţi cercetătorii chinezi care au lucrat în qigong. Iată ce povesteşte: „studiam radio-electronica care nu are nimic de-a face cu qigong-ul. Timp de 10 ani am studiat dispozitive care amplificau micro-semnalele electrice datorate fenomenelor nucleare. La sfârşitul lui 1977 întâmplător am văzut o terapie cu qi extern. Am văzut cu ochii mei această metodă care nu folosea medicamente, ace, sau orice contact cu pacientul, era vorba de un paraplegic, paralizat de ambele picioare, care brusc a putut să-şi îndoaie picioarele şi să se ridice. Acest eveniment miraculos mi-a deschis noi orizonturi, astfel încât n-am mai putut aştepta. Mă simţeam în pragul unui nou domeniu – o nouă ştiinţă a vieţii. Voi avea oare curajul să deschid această misterioasă uşă?

Am început să experimentez. Deoarece era un proiect neaprobat trebuia să mă gândesc, să concep şi să fac totul de una singură, iar dificultăţile erau numeroase. Cum să judeci proprietăţile fizice ale unui fenomen de qigong? Cum să concepi şi să construieşti un dispozitiv de detecţie? Cum să realizezi experimentul pentru a detecta? Şi aşa mai departe. Dar prospectele viitoare ale studierii acestor fenomene de qigong mă atrăgeau foarte mult: zona şi momentul de timp a emisiei de qi a maestrului de qigong erau perfect sincronizate cu schimbările înregistrate de dispozitiv; în zona unde emisia de qi producea o senzaţie de căldură, dispozitivul înregistra o fluctuaţia în modulaţia de joasă frecvenţă a undelor electromagnetice infraroşii; în zona unde se simţea o scădere a sensibilităţii cutanate pe meridiane, dispozitivul detecta o concentrare de electricitate statică sau de semnale magnetice de frecvenţă joasă; când, înainte de emisia de qi, capătul degetului este umflat, apoi în timpul emisiei când există o senzaţie a materiei trimisă înainte şi în final, după emisia de qi, când degetul se contractă, de fiecare dată dispozitivul înregistra un curent datorat micro-particulelor. Dispozitivele fizice folosite de mine, care erau la distanţă de corpul subiectului, au detectat patru tipuri de semnale pentru qi-ul extern. Aceste fapte ne spun că acest qi invizibil şi care nu poate fi atins, posedă o bază fizică obiectivă. Este o formă (sau mai multe forme) de mişcare fizică. Este o manifestare specială a formei vieţii.”

Experimentele au fost reluate în 1979 la Beijing cu dispozitive mai sensibile şi au fost confirmate descoperindu-se şapte modalităţi de detecţie a qi-ului. Din acest moment qigong-ul nu mai era văzut ca o simplă ramură a medicinii chineze, ci ca o disciplină ştiinţifică specializată în investigarea nou-descoperitei substanţe materiale a qi-ului extern, care putea fi controlată şi proiectată cu ajutorul minţii. Recunoaşterea oficială avea să vină odată cu fondarea în 1979 a Societăţii de cercetare a qigong-ului din Beijing. În 1981 a fost creată Societatea naţională chineză de cercetare a qigong-ului. În toamna lui 1980 a fost lansată revista naţională de qigong de către Institutul Zhenjiang de medicină chineză. Aceasta era o verigă de legătură între diverşi specialişti, maeştrii şi practicanţi de qigong, care constribuia la elaborarea unui limbaj comun asupra qigong-ului şi care organiza experienţele particulare ale cititorilor dispersaţi în întreaga ţară. Revista prezenta diferite metode şi maeştri de qigong, rezultatele cercetărilor clinice şi de laborator asupra qigong-ului, istoria şi conceptele clasice ale qigongului, sfaturi cum să se practice şi diferite anunţuri despre capacităţile speciale.

Istoria qigong-ului modern (I)

de D. Palmer

Qigong-ul modern a luat fiinţă în provincia Hebei de Sud din China la 3 martie 1949 când Huang Yueting a introdus termenul de qigong pentru a numi un set de exerciţii pe care un grup de terapeuţi le studiau sub conducerea sa de câţiva ani. În primii cinci ani medicina tradiţională chineză a fost instituţionalizată şi tot atunci au fost create primele colective de cercetare ale qigong-ului în aceste noi institute.

Istoria qigong-ului modern îşi are originile însă încă din anii 1930, când în timpul Lungului Marş, în lipsa medicamentelor, soldaţii şi localnicii trebuiau să se bazeze pe medicii care vindecau conform medicinei tradiţionale chineze. Momentul de răscruce a apărut în regiunea Hebei de Sud, o bază a operaţiilor anti-japoneze încă de la începutul războiului sino-japonez, unde erau foarte mulţi soldaţi bolnavi şi răniţi. Un lider al partidului a auzit de un vindecător care l-a salvat de multe boli pe un tânăr membru de partid Liu Guizhen. Acest Liu, la 27 de ani, era de ani buni slăbit şi bolnav de ulcer gastric, insomnie şi neurastenie. Întors în satul natal în 1947, l-a întâlnit pe venerabilul maestru Liu Duzhou care l-a învăţat exerciţiul cultivării interioare neiyang-gong. După 102 zile de practică, ulcerul său a fost vindecat şi starea fizică cauzată de celelalte boli s-a îmbunătăţit considerabil. Când s-a întors la lucru le-a comunicat entuzist eficienţa metodei şefilor săi, conducătorii regiunii Guo Xianrui şi Wang Yuechen. Atunci aceştia l-au însărcinat să experimenteze aplicaţiile clinice ale metodei şi să devină un elev al lui Liu Duzhou pentru a învăţa complet metoda neiyang-gong, dându-i o raţie de orez în plus ca să-şi plătească maestrul.

Liu Guizhen a devenit moştenitorul celei de-a şasea generaţii a acestei tradiţii de qigong, iar Guo Xianrui a învăţat şi el metoda practicând-o jumătate de oră zilnic. Liu a primit însărcinarea să predea metoda medicilor de la sanatoriul cadrelor de partid care aveau să facă o cercetare sistematică asupra practicii şi efectelor neiyang-gong-ului. Metoda a fost comparată cu textele medicale clasice şi au fost compuse 3 exerciţii: neiyang-gong – un exerciţiu de respiraţie în poziţia culcat şi şezând, qiang zhuang gong “Măiestria puterii şi robusteţii” – un exerciţiu de respiraţie în poziţia lotus, bao jian gong “Măiestria cultivării sănătăţii” – un exerciţiu care combina antrenamentul respirator cu tehnicile de automasaj. Tot atunci au discutat cum să numească în general tehnicile: terapia spirituală, terapia psihologică sau terapia de incantaţie. În final au optat pentru terapia qigong pe care Liu Guizhen a definit-o în termenii următori:

Qi înseamnă “suflu”, iar “gong” practica continuă de reglare a respiraţiei şi posturii, conform zicalei you gongfu – să practici până la dobândirea măiestriei. Qigong integrează santiao – tripla disciplină a corpului, respiraţiei şi minţii.

În anii 1940, după zeci de ani de război civil, sistemul medical era în ruine: existau doar 12.000 de medici pregătiţi modern. În schimb existau 400.000 de vindecători tradiţionali. Între 1949-1954, odată cu acceptarea medicinii tradiţionale chineze, aceşti vindecători au fost integraţi în instituţii medicale unde au fost stimulaţi să împărtăşească cunoştinţele şi  experienţa lor care până atunci era păzită cu străşnicie şi era transmisă ca moştenirea cea mai preţ din generaţie în generaţie. Au apărut reviste specializate şi s-au creat insitute de cercetare.

Liu Guizhen şi-a continuat studiul clinic asupra qigong-ului, în Xingtai, apoi în Baoding şi în final în Tangshan unde s-a înfiinţat primul institut specializat de qigong pornind de la o aripă a sanatoriului care avea zece camere. Imediat după aceea a fost construită o clădire de 100 de paturi unde veneau pacienţi din Beijing, Tianjin şi împrejurimi care practicau qigong timp de şapte ore pe zi în special pentru neurastenie şi boli gastrice.

Un institut de cercetare a medicinii tradiţionale chineze a fost înfinţat în 1955 cu filiale în majoritatea provinciilor. Acupunctura a devenit curs obligatoriu în şcolile medicale şi cei mai talentaţi studenţi erau antrenaţi intensiv. În 1956 s-au creat colegii specializate în Beijing, Shanghai, Guangzhou şi Chengdu cât şi sute de şcoli de nivel mai elementar. În 1956 lui Liu Guizhen i s-a permis să înfiinţeze un sanatoriu în staţiunea Beidahe. În acest sanatoriu, până în 1965, aveau să fie pregătiţi medicii qigong pentru întreaga ţară. Aici au fost trataţi peste 3000 de pacienţi şi pregătiţi 700 de medici. Liderii partidului veneau aici la consfătuiri politice şi practicau qigong.

Un lider local, Wang Juemin, avea o rană la picior care a intrat în cangrenă şi exista pericolul răspândirii în întregul corp. După câteva luni de practică rana i s-a vindecat şi Wang a devenit un promotor entuziast al qigong-ului. Beneficiind de pe urma acestui sprijin politic, qigong-ul s-a răspândit cu repeziciune fondându-se la sfârşitul anilor 1950 peste 70 de unităţi medicale qigong. Cel mai influent centru clinic a fost sanatoriul qigong din Shanghai fondat de Chen Shou. Aici se practica metoda de relaxare qigong bazată pe metoda de meditaţie şezând a lui Jiang Weiqiao, care a fost populară înainte de 1949. Aceasta presupune concentrarea pe diferite părţi ale corpului în timp ce se repetă caracterul song – relaxare, până ce se intra într-o stare profundă de relaxare. Jiang Weiqiao spunea că în loc de qigong e mai potrivit termenul de metoda de cultivare a vieţii – yangshengfa. Chen Shou a fost rănit la un ochi în urma descărcării accidentale a unui pistol. Practicând qigong şi taijiquan în 1955 şi-a revenit semnificativ şi s-a dedicat complet practicării qigong-ului. El a menţinut legătura cu maeştrii, în particular cu Jiang Weiqiao şi a trimis medici pe muntele Tiantai să studieze meditaţia cu maestrul taoist Wu Zhiyuan, care pe urmă au lucrat la sanatoriul din Shanghai din 1957.

Liu Guizhen a publicat în 1957 metodele sale într-o carte “Practica terapiei qigong”, care a avut o influenţă considerabilă, fiind tipărită într-un tiraj de 2 milioane de exemplare. Din acest moment termenul qigong a părăsit sfera specializată a clinicilor devenind un bun public.

Origini istorice ale qigong-ului

de Marisa Vocca

Qigongul, ca parte importantă a Medicinii chineze, are rădăcini care se pierd în mileniile de dinainte de Cristos. Anticii chinezi erau un popor de cultivatori (de qi, bineînţeles), care a învăţat principiile qigongului în mod natural, observând ciclurile însămânţatului şi recoltării, ale vieţii şi morţii. Un ţăran îşi cultivă legumele şi cerealele având grijă de ele, asigurându-se că iau hrana care le trebuie de la pământ şi soare, curăţind câmpul său pentru a elimina influenţele distructive şi patogene. La fel ca şi cultivarea pământului, qigongul necesită o atenţie cotidiană constantă, în principal în primele ore ale dimineţii. Oare nu tot aşa se scoală ţăranul nostru cu noaptea în cap şi-şi spune că ziua se cunoaşte de dimineaţă? Primele stadii ale practicii în qigong sunt cele mai importante, pentru că trebuie să ne asigurăm că seminţele qi-ului germinează şi se fac plante viguroase cu rădăcini profunde.  O plantă sănătoasă este plină de limfa vitală, de qi. Este flexibilă, dar puternică. Se unduieşte odată cu vântul, dar nu se rupe. Când planta este bolnavă sau moartă, este dură, rigidă şi se frânge cu uşurinţă. Pe un teren sănătos, se strâng mai multe recolte şi se cultivă prin rotaţie. Aceasta crează un mediu bogat în minerale, în care nici măcar o lună nu va fi inundată de prea multe minerale sau dimpotrivă de prea puţine. În acelaşi mod, vastul repertoriu de tehnici terapeutice de qigong ne permite să întâmpinăm cele mai diferite stadii de sănătate sau de boală.

Probabil exerciţiile cele mai vechi (care pot fi numite de qigong) din China, au fost dansurile şamanice care imitau mişcarea animalelor. În timpul dinastiei Zhou (1028 – 221 î.Cr.) era un ritual popular de anul Nou cunoscut cu numele de „Marele exorcism” (Da No). Un şaman îmbrăca o piele de urs pe cap, cu patru ochi de aur, care parcă priveau în patru direcţii diferite. Dansând în întreg satul, urmat de un alai de băştinaşi care îmbrăcau măşti cu diferite animale ale zodiacului (dragon, tigru, cal), el elimina bolile şi demonii. Astfel de dansuri sunt înregistrate în desenele rupestre pretutindeni în peşterile din China. Unele din aceste desene cuprind secvenţe ordonate de forme prestabilite urmate de multe persoane care dansează în grup. Altele reprezintă poziţii ale animalelor, poziţii ale vânătorilor şi ale luptătorilor precizând posibile legături antice între mişcarea animalelor, qigong şi artele marţiale.

Cea mai veche referire la qigong (denumit „Daoyin” în acea perioadă) ca o practică terapeutică şi nu ca o mişcare de dans, este o descriere pe 12 bucăţi de jad, datate din sec. VI î.Cr., care cuprind sfaturi asupra respiraţiei şi modului de concentrare asupra corpului, mai precis abdomenul inferior.

Sinologul J. Needham include o traducere completă a inscripţiei în monumentala sa operă „Stiinţă şi civilizaţie în China”: „Când (qi-ul) coboară, devine calm. Când devine calm  se solidifică, când devine solid germinează. După ce a germinat, creşte. Imediat ce creşte, va fi împins din nou în interior (în zona superioară). Când este împins din nou în interior, va ajunge la creştetul capului. Deasupra ei, se va întoarce dinspre creştetul capului. Dedesuptul ei se va îndrepta în jos. Oricine va urma această cale va trăi, oricine se va împotrivi va muri.”

Acest text antic ar putea descrie cu uşurinţă tehnicile moderne de qigong. Cultivând o respiraţie liniştită şi relaxată, qi-ul se va acumula şi „solidifica” şi ne vom simţi corpul stabil şi echilibrat. Apoi qi-ul „va germina” şi se va deplasa în întergul corp, din creştetul capului până în tălpile picioarelor (micul şi marele circuit celest) creând vitalitate şi longevitate.

Multe exerciţii de qigong care se practică astăzi, se bazează pe poziţii interlegate, fiecare curgând în cea următoare, ca un dans încet şi minunat. Inspirate de dansurile rituale antice create să rafineze conştiinţa, care dădeau atât celui care le executa cât şi celui care le observa o senzaţie de unitate cu qi-ul omniprezent. Se credea că unele din aceste dansuri confereau sănătate şi longevitate. Când fiica regelui Wu (514 – 495 î.Cr.) muri, regele ordonă executarea publică a „Dansului cocorului”, simbolul triumfului şi victoriei asupra morţii. În aceeaşi perioadă,  Wang Zi-qiao (circa 550 î.Cr.), un principe şi înţelept taoist din arborele genealogic Qin, practica dansul cocorului, ca simbol al imortalităţii. Conform legendei taoiste, când principele Wang muri, el s-a ridicat la cer călare pe un cocor.

În cartea clasică taoistă „Dao De Jing” (Cartea căii şi virtuţii), Lao Tse scrie: „Controlând yang şi yin, îmbrăţişând Unul, oare poţi să nu le mai desparţi? Concentrând qi-ul şi obţinând flexibilitatea extremă, oare poţi să devii asemenea unui copil?” (cap. 10). Cele zece mii de lucruri sunt hrănite de yin şi yang şi prin armonizarea qi- ului ele ating armonia (cap.42)

Un discipol a lui Lao Tse, Zhuang Zi (369 î.Cr. – 286 î.Cr.), spune despre Daoyin în termenii următori: „Inspirând prin gură în timp ce se practică respiraţia, eliminând vechea respiraţie şi absorbind-o pe cea nouă, mişcându-te precum un urs, întinzându-te ca o pasăre, aceasta este pur şi simplu  arta longevităţii! Este scopul acelor studioşi care practică Daoyin.” (cap.15).

Zhuang Zi a recunoscut dimensiunile spirituale ale qigong-ului. El ştia că cultivând qi-ul, mintea putea deveni mai deschisă şi receptivă. În loc să se hrănească cu mâncare, taoiştii preferau să se hrănească cu cuvinte şi concepte. „Pot să întreb semnificaţia „A te hrăni cu mintea”?” „Uniformizează-ţi voinţa. Nu asculta cu urechile, ci cu mintea. Nu, nu asculta cu mintea, ci ascultă cu qi-ul. Acest qi este un vid care este receptat de toate lucrurile. Dao sau calea este cuprinsă în acest vid. Vidul este a te hrăni cu mintea.” (Cap.4)

Taoismul, tradiţia spirituală ce-şi are originile în China, este pragmatică şi materială, pune pe primul plan simplitatea (su) şi armonia cu natura (ziran). Pentru a menţine corpul şi mintea sănătoase, taoiştii, în principal cei care trăiau austeri în munţi, practicau şi dezvoltau multe stiluri de qigong. Needham crede că acel taoism amestecă înţelepciunea tehnicilor terapeutice şi mistice ale filozofilor şi eremiţilor, şi abandonarea societăţii în căutarea unui adevăr mai profund al naturii, cu elemente ale şamanismului chinez. Qigongul taoist s-ar putea să fi incorporat dansurile animalelor şi posturile proprii şamanismului. Termenul taoist pentru înţelept xian (adesea tradus prin nemuritor, datorită preocupării taoiste spre longevitate), în antichitate era reprezentat printr-un şaman care dansa acoperit de pene, imitând o pasăre, dar în prezent ideograma cuprinde un om şi un munte, reprezentând o imagine mai apropiată de sensul de eremit, cel care trăieşte retras în munţi.

În ce priveşte dovezile unei legături dintre mişcările animalelor, qigong şi artele marţiale, de care deja am amintit, ştim că deja în sec. III î.Cr. exista un sport popular denumit „Jiao di” (lupta coarnelor) în care doi oameni dezarmaţi, fiecare îmbrăcând o piele şi coarne de taur, încerca să-l învingă pe celălalt până ce acesta se prăbuşea la pământ.

„Analele primăvară-toamnă”, un document istoric din sec. III. î.Cr. conţinea numeroase referiri la antichitatea dansurilor terapeutice. Putem citi că în timpul împăratului mitic Yao (2000 î.Cr.), mari inundaţii au provocat mari dezastre pe pământ şi în rândurile populaţiei.  C. Despeux traduce o parte din acest document în lucrarea sa „Gimnastica  Daoyin: Tradiţie antică”:

„Căile apei erau oprite şi întrerupte, astfel încât curgerea ei era proastă încă de la izvoare. Din acest motiv, respiraţia şi energia indiidului era oprită şi stagnantă, muşchii şi oasele erau contractaţi şi nu se întindeau bine. Unul ordonă anumite dansuri care ghidau respiraţia şi asigurauca aceasta să se mişte prin corp într-un mod armonios.”

Biblia Medicinii Chineze, „Huang Di Neijing” (Cartea clasică a medicinii Împăratului Galben”), compilată în sec. I-II.î.Cr. recomandă Daoyin pentru a vindeca răcelile şi stările febrile şi a atinge modul de viaţă al înţelepţilor din vechime: „…care erau liniştiţi în Vid, şi adevărata forţă vitală (zhen qi) îi urma întotdeauna, spiritul lor vital (originar) se păstra în interiorul lor, astfel cum s-ar mai fi putut îmbolnăvi?”

Această carte clasică este şi canonul de bază al medicinii chineze: medicul înţelept vindeca bolile înainte ca acestea să apară, decât după manifestarea lor. Este dificil pentru medicina alopată să urmeze acest principiu, deoarece biotehnologia occidentală este adesea incapabilă să descopere o boală într-un stadiu cu adevărat incipient. Unele celule cancerigene, de exemplu, trebuie să se multiplice şi să crească ani întregi înainte ca să se manifeste la observaţiile cu raze X sau la o analiză a sângelui. Sensibilizându-ne asupra stărilor de sănătate sau de boală ale energiei interne, qi-ul, se poate utiliza un mod ideal de tratament când încă un dezechilibru nu se manifestă clinic şi încă nu există simptome bine definite. În China antică qigongul era un tratament alternativ. Dacă prevenirea sau tratamentul iniţial nu funcţiona, medicul prescria ierburi medicinale sau acupunctura.

Motivele animaliere reapar mereu în istoria şi în practica de qigong. Poziţiile individuale şi stilurile interne de qigong au fost create imitând animalele. Tipicele poziţii de qigong numite de filozoful taoist Huai  Nan Zi (mort în 122 î.Cr.) includeau: „Raţa care înoată”, „Maimuţa săltăreaţă”, „Gâsca înaripată”, „Tigrul ce se întoarce”.

Din sistemele de qigong apărute în ultimele secole derivă: „Răgetul leului”, „Maimuţa atârnată de copac”, „Sarpele ce se strânge în spirale”, „Vechiul urs în pădure”, „Cocorul care zboară”.

Practicanţii de qigong cultivă capacităţile animalelor: echilibru, flexibilitate, graţie şi forţa. Iar cel mai important lucru este că prin practică se încearcă personificarea sănătăţii, robusteţii şi vitalităţii animalelor.

În 1973 arheologii au descoperit lângă oraşul Changsha, capitala provinciei Hunan, un loc care a devenit rapid o sursă de informaţii asupra qigongului antic. Când au săpat la mormântul regelui Ma (circa 168 î.Cr.) au găsit o bucată de mătase pe jumătate acoperită de apă. Înaltă de circa 50 cm şi lungă de 100, bucata conţine cele mai vechi desene de poziţii daoyin, patru file orizontale fiecare cuprinzând 11 figuri, în total 44. Întreaga mapă a fost chemată „Daoyin tu” (Mapa daoyin).

Figurile desenate reprezintă toate categoriile qigongului modern: respiraţii, poziţii în picioare, mişcări şi automasaje în picioare, şezând şi culcat. Multe figuri se flexează, se întind sau se răsucesc. Această descoperire a permis nu numai să se citească anticul daoyin, ci şi să se vadă cum se practica în realitate.

Sunt indicaţii într-o parte a majorităţii figurilor din mapă. Unele indicaţii sunt nume de animale, printre care: vulturul, lupul, cocorul, dragonul, pisica, ursul. Poate că acestea erau numele mişcărilor. Alte indicaţii descriau cum se mişcă corpul: „flectează plin de viaţă, unduieşte braţele” etc. Numeroase şi interesante sunt indicaţiile care descriu disfuncţiile, cum ar fi bolile rinichilor, genunchi dureroşi, lombosciatice, reumatisme, dureri gastrice, şi anxietatea, sugerând că deja în 168 î.Cr. existau  tehnici specifice pentru tratarea anumitor boli. Aceste exerciţii poate că erau cunoscute ca „remedii casnice” sau poate că erau prescrise de terapeuţi specializaţi.

Daoyintu.jpg

(versiunea reconstruită)

Figurile din „Daoyin tu” reprezintă tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, persoane comune şi birocraţi. Conform unei savante a taoismului şi instructoare de qigong, Patricia N.T. Leong, „Variaţia genului şi a hainelor figurilor, pare să indice că exerciţiile terapeutice şi aspiraţia spre longevitate nu erau legate de o anumită clasă, ci interesau toate păturile societăţii. „Daoyin tu” este cel mai rafinat exemplu a consistenţei şi continuităţii tehnicilor terapeutice de qigong. În marea lor majoritate, exerciţiile par atât de asemănătoare cu poziţiile qigongului modern că e posibil să se deducă cum erau practicate.”

După „Daoyin tu”, literatura despre qigong a înflorit tot mai mult. În 142 d.Cr. un taoist pe nume Wei Boyang a scris „Can Tong Qi” („Afinitatea cu copacul” – spiritual, terestru/material, şi uman), prima carte despre alchimie în istorie, atât în este cât şi în vest. În această carte Wei a arătat cum teoriile yin-yang, cele cinci eleemnte şi simbolurile care prin din „Yi Jing” pot să fie aplicate în alchimie. Alchimia, pentru primii taoişti, consta în crearea unui elixir al imortalităţii, sau prin intermediul elementelor propriului corp (neidan – „alchimia interioară”), sau prin ingerarea unor ierburi sau alte substanţei chimice (waidan – „alchimia exterioară”). Probabil că ambele metode au fost practicate împreună. Alchimiştii practicau tehnici respiratoarii pentru a rafina qi-ul, şi încercau să transforme corpul cu ajutorul ierburilor şi elixirului. Ierbologia chineză, dietetica şi bucătăria datorează multe reţete alchimiştilor. Wei a descris o teorie alchimică care a devenit pietra de căpătâi în filozofia qigongului: „Lucruri de natură similară (tong lei) determină schimbări reciproce unul într-altul. Aceasta nu se întâmplă dacă nu există similaritate”. Din nefericire, multe din textele sale sunt scrise într-un stil obscur, plin de metafore şi simbolism criptic, probabil destinat să protejeze informaţiile de neiniţiaţi şi să stimuleze memoria elevilor care învaţă aceste metode. Ideile lui Wei că similarul influenţează similarul – sau altfel spus teoria corespondenţei şi afinităţii – a influenţat dezvoltarea practicilor qigongului modern.

De exemplu, Wei asocia estul şi răsăritul cu elementul lemn. Practicanţii de qigong se scoală devreme şi se întorc spre est pentru a vindeca ficatul, elementul lemn din interiorul corpului. Wei credea că o minte calmă, o atitudine pacifică şi o practică constantă, permit qi-ului să curgă prin întreg corpul, creând elixirul de aur a sănătăţii şi longevităţii.

În sec. II d. Cr. marele medic Hua Tuo a exprimat această înţelepciune a practicii constante când îi aminti unui elev de-al său: „Balamaua porţii rugineşte dacă nu este folosită”.

Opera lui Wei Bo-yang a fost urmată de numeroase enciclopedii despre qigong şi despre cultivarea taoistă, printre care ies în evidenţă: „Bao Pu Zi” (” Maestrul care îmbrăţişează simplitatea „) (320 d.Cr.) de Ge Hong, o compilaţie de tehnici, în principal, despre longevitate şi alchimie în China meridională; „Yang Xing Yan  Ming Lu” („Registrarea cultivării naturii şi duratei vieţii”) de Tao Hong-jing (456 – 536 d.Cr.), conţine capitole despre Daoyin, despre dietetică şi despre Qigongul sexual;  „Qian Jin Yao Fang” („Preţioase formule  medicale”) de Sun Si Miao (581 – 682 d.Cr.), este o carte clasică de medicină chineză.

„Canonul taoist” este o colecţie literară de 1120 volume, care conţine  virtual toate textele antice legate de qigong, în mod special unul dedicat subiectului: „Cartea clasică despre daoyin”. Textul a fost probabil compilat prin anul 1145 d.Cr., când a fost menţionat pentru prima oară într-o referinţă bibliografică. Însă exerciţiile sunt mult mai vechi, din sec. VI. Metodele descrise coincid  considerabil cu exerciţiile şi meditaţiile de qigong care se practică în prezent în China.

Chiar şi scopul qigonguli a rămas esenţial acelaşi. Conform „Cărţii clasice despre Daoyin”, adeptul învaţă să „elimine bolile, să-şi prelungească viaţa”. Şi „Canonul taoist” conţine mii de vizualizări terapeutice şi mistice.

Textul „Cărţii clasice despre Daoyin” este conţinută şi în opera sec. XI intitulată „Yun Ji Qi Qian” („Săculeţul de nori în şapte măsuri”), care cuprinde comentarii importante despre marile opere de meditaţie taoiste.

Producţia literară referitoare la qigong continuă până la o operă relativ recentă intitulată: „Neigong tu shuo” („Explicare ilustrată a Neigong-ului”, unde Neigong = Qigong), scrisă de Wang  Zu-yuan în 1881, care include primele diagrame şi detalii de practică a stilurilor contemporane dintre cele mai populare. Imaginarul terapeutic şi multe dintre cele mai recente descoperiri ale medicinii occidentale au o istorie lungă şi venerabilă în China.

A povesti despre toate evenimentele din istoria qigongului ar însemna să depăşim scopul acestui scurt istoric, deoarece au existat mii de stiluri create de peroane, familii şi mănăstiri, transmise doar în anumite secte religioase sau familii, sau grupe de adepţi. Aceste stiluri nu au fost transcrise, şi multe au dispărut ca rezultat al fricii iraţionale că tehnicile de qigong marţiale ar putea fi folosite de proprii duşmani, sau pentru că nu era nimeni demn să primească preţioasele tehnici ale maestrului.

Mulţi practicanţi de qigong au murit în China în timpul Revoltei boxerilor (1898-1900). Boxeri credeau că qigongul şi ritualurile şamanice i-ar putea face pe practicanţi invulnerabili la proiectilele invadatorilor.

Qigong – Istoric, legende, mituri

(de pe site-ul Qilingong)

Ca terapie pentru menţinerea sănătăţii, Qigong are o istorie de peste 7 000 de ani. Documentele atestă că exerciţiile practicate pentru a ajuta Qi-ul să circule în mod liber şi să hrănească organele interne datează încă din timpul dinastiei Shang (sec. 16-11 î.e.n). În cartea „Canonul de medicină internă al Împăratului Galben” (Huang Di Nei Jing), veche de mai bine de 2000 de ani se precizează: „[…] cei care înţeleg cum funcţionează lumea şi principiile Yin-Yang pot respira energia vitală, îşi pot menţine activitatea mentală calmă şi muşchii în armonie„. Aceasta carte este considerată a fi fundamentul Qigong-ului chinezesc pentru menţinerea sănătăţii, deoarece aici se prezintă într-o manieră sistematizată principiile, metodele de practică şi aplicaţiile acestuia, precum şi efectele conducerii şi dirijării Qi-ului.

După cum arată datele istorice, acum mai bine de 4000 de ani, în timpul dinastiei Yao, oamenii practicau deja „dansul terapeutic” pentru a trata bolile. În cartea intitulată Lüshi chunqin sau„Primăverile şi toamnele maestrului Lü” există următoarea descriere: „încă din perioada de început a familiilor Tao şi Tang, yin-ul tinde să stagneze şi să se acumuleze în adâncul trupurilor, traseele (canalele) apei sunt astfel blocate, iar apa nu mai curge pe traseele ei corecte, originale; Qi-ul mocneşte şi stagnează în interiorul corpului; muşchii şi oasele se strâng, se scurtează şi nu se mai întind; ca o consecinţă este creat dansul tocmai pentru a îndepărta stagnarea şi obstrucţia”. Acest almanah ştiinţific, scris din iniţiativa unui sfetnic de la curtea Primului Împărat (Shi Huang Di), ne dezvăluie elemente ce au stat la baza creării dansului terapeutic, proverbe precum „apa care curge nu împrăştie miasme” sau „încheietura uşii nu e roasă de carii”, ne arată simplitatea lucrurilor care au stat la baza creării acestor tehnici. Cu timpul, unele dintre dansuri s-au transformat în forme de terapie fizică şi de respiraţie.

Tehnicile de respiraţie pentru sănătate au fost pentru prima dată consemnate în lucrarea lui Lao Zi (sec. VI î.e.n.) şi dezvoltate apoi de Zhuang Zi, care descrie în cartea sa practici respiratorii şi de gimnastică ce prefigurează exerciţiile de Qigong:

„Suflă şi respiră, expiră şi inspiră, dă afară aerul stricat şi trage în piept aer proaspăt, întinde-ţi trupul precum ursul sau pasărea ce-şi desface aripile, toate acestea au drept ţel prelungirea vieţii. E ceea ce preţuieşte cel care se străduieşte să ghideze şi să-şi inducă energia, omul care vrea să-şi hrănescă trupul sau cel ce speră să trăiască cât Peng Zu”.

În limba chineză cuvântul Qi are o triplă semnificaţie: energie, suflu vital şi aer.

În timpul Statelor Combatante (770-221 î.e.n) metodele de practică şi teoria Qigong-ului au fost încrustate pe o placă de jad. Această relicvă culturală, veche de mai bine de 2500 de ani se păstrează şi în prezent, pe ea aflându-se gravate 45 de caractere chinezeşti care explică mecanismele Qigong-ului. Pictura pe mătase aparţinând perioadei timpurii a Dinastiei Han de Vest (sec.3 î.e.n.) constând din 44 de „ilustrări daoyin „, este o adevărată reprezentare în culori a exerciţiilor de Qigong şi demonstrează faptul că nu mai târziu de această perioadă, China folosea deja metoda ilustrării pentru predarea Qigong-ului. Pe ea se pot vedea 10 persoane care imită mişcările animalelor. Aceasta este cea mai veche dovadă a unui exerciţiu inspirat din mişcările animalelor.

Cunoscutul medic antic Hua Tuo se pricepea nu doar la chirurgie, plante medicinale şi acupunctură, ci şi la tehnicile mişcării pentru menţinerea sănătăţii. Mergând pe urmele înaintaşilor săi, el a dezvoltat „Jocul celor cinci Animale (WuQinXi)” care imitau mişcările tigrului, căprioarei, ursului, maimuţei şi păsării, pentru a vindeca boli, pentru a întări picioarele şi pentru a încetini procesul de îmbătrânire. Aceste „mişcări” au fost larg popularizate şi au fost folosite de foarte mulţi oameni. De atunci Qigong-ul s-a dezvoltat neîncetat. În filozofia Qigong-ului, unul din scopurile principale este menţinerea sau refacerea echilibrului şi armoniei minţii şi trupului. Prin Qigong se acumulează Qi, care este direcţionat acolo unde există un blocaj. Cei ce practică Qigong câştigă mai mult decât o sănătate îmbunătăţită. Ei învaţă o altă cale de a privi şi experimenta unitatea dinamică a vieţii.

Qigong-ul nu constă doar în tehnici variate şi unice, ci are baze teoretice profunde, cu însemnări datând din cele mai vechi timpuri până in zilele noastre. Qigong-ul este simplu şi eficient, uşor de învăţat şi practicat, în orice poziţie (în picioare, şezând, culcat sau mergând), fără a necesita un loc special sau aparate sofisticate. Qigong-ul nu este doar o terapie medicală, sau simple exerciţii fizice, ci este în egală măsură o ştiintă şi o artă care vizează orice domeniu al vieţii.

Qigong -scurt istoric

(articol de pe site-ul Qilingong Galaţi)

 de Robertino Bezman

Qigong-ul (pronunţat ci cung) chinezesc pentru menţinerea sănătăţii este o ramură a medicinii tradiţionale chineze (MTC) şi o parte a moştenirii culturale şi ştiinţifice a poporului chinez. În general,qigong-ul poate fi descris ca o serie de exerciţii care reglează funcţiile organismului şi susţin „energia vitală” a corpului. Astfel, se pot preveni bolile, întreţine sănătatea, întârzia îmbătrânirea şi prelungi viaţa. El este în strânsă legătură cu acupunctura, cu exerciţiile Daoyin, cu gerontologia, cu sporturile, cu gimnastica medicală şi cea de refacere, cu artele marţiale, cu igiena mentală, etc. De aceeaqigong-ul este o ştiinţă atotcuprinzătoare cu un rol important în studiul practic şi teoretic.

Prin qigong se exersează qi-ul (energia) din corpul omenesc. Acest qi nu este aerul pe care îl respirăm ci energia vitală a corpului. Practicând qigong se exersează această energie vitală. În trecut energia vitală era considerată forţa care punea in mişcare activităţile vitale din corp sau sursa de energie a vieţii.

Ca ramură a ştiinţelor medicale, qigong-ul nu constă doar in tehnici variate şi unice ci are şi baze teoretice profunde. Tehnicile de exersare sunt variate pentru a putea fi folosite de către persoane cu diferite constituţii corporale, vârste şi boli, mai ales că tehnicile adecvate persoanelor de vârstă mijlocie şi de vârsta a treia sunt considerate o bună practică în lupta împotriva bolilor şi a prelungirii vieţii. Se poate învăţa qigong mai mult sau mai puţin, se poate practica superficial sau profund. Este simplu dar eficient, uşor de învăţat şi practicat, în orice poziţie (în picioare, stând în capul oaselor, întins pe pat sau mergând). Boala poate fi vindecată la pacienţii bolnavi iar sănătatea imbunătăţita la cei sănătoşi. Qigong-ul nu este doar o terapie medicală şi un exerciţiu fizic dar şi un fel de ştiintă şi artă in domeniu medical.

Ca terapie pentru menţinera sănătăţii, qigong-ul are o istorie de mii de ani. Documentele arată că exerciţiile pentru a ajuta qi-ul să circule în mod liber şi să hrănească organele interne datează din timpul dinastiei Shang (sec. 16-11 î.e.n). În cartea „Canonul de Medicină Internă al Împăratului Galben” (Huang Di Nei Jing), veche de mai bine de 2000 de ani se precizeaza: „[…] cei care inţeleg cum funcţionează lumea şi principiile Yin-Yang pot respira energia vitală, işi pot menţine activitatea mentală calmă şi muşchii in armonie” […]. Dupa cum arată datele istorice, în timpul dinastiei Yao, acum mai bine de 4000 de ani, oamenii practicau deja „dansul” pentru a trata bolile. Într-o carte veche intitulată „Documentele Istorice ale lui Lu” există următoarea descriere: „In perioada Taotang, se acumulase Yin-ul, canalele cu apă erau blocate iar apa nu mai curgea ca de obicei. Oamenii sufereau de depresii, de blocaje şi contracturi ale oaselor şi muschilor. De aceea, ei practicau „dansul” pentru a-şi alina durerile.

În timpul Statelor Combatante (770-220 î.e.n.), tehnica respiraţiei pentru sănătate a fost pentru prima dată propusă în lucrarea „Lanzi” şi dezvoltată în „Zhuangzi”. La acea vreme, cunoştinţele despreqigong au fost încrustate pe o placă de jad. Această relicvă culturală, veche de mai bine de 2 000 de ani se păstrează şi în prezent. Pe ea se află 45 de caractere chinezeşti care explică mecanismulqigong-ului. O pictură pe o bucată de mătase aparţinând dinastiei Han de Vest şi dezgropată în 1972, este o adevărată reprezentare în culori a exerciţiilor qigong. Pe ea se pot vedea 10 persoane care imită mişcările animalelor. Aceasta este prin urmare cea mai veche dovadă a unui exerciţiu inspirat din mişcările animalelor. „Canonul de Medicină Internă al Împăratului Galben” este lucrarea considerată drept fundamentul qigong-ului chinezesc pentru menţinerea sănătăţii deoarece aici se discută originea, aplicaţiile, clasificarea şi teoriile acestuia.

Cunoscutul medic antic Hua Tuo se pricepea nu doar la chirurgie, plante medicinale şi acupunctura dar şi la tehnica mişcării pentru menţinerea sănătăţii. Mergand pe urmele înaintaşilor lui, el a dezvoltat „Mişcările celor 5 Animale„, care imitau mişcările tigrului, căprioarei, ursului, maimuţei şi păsării, pentru a vindeca boli, pentru a întări picioarele şi pentru a încetini procesul de îmbătrânire. Aceste „mişcări” au fost larg popularizate şi au fost îndrăgite de foarte mulţi oameni. De atunci qigong-ul s-a dezvoltat neîncetat.

Începând cu anii ’50 qigong-ul a inceput să fie practicat la scară largă, să fie cercetat şi popularizat şi a obţinut rezultate remarcabile. Au fost înfiinţate Asociaţii de Cercetare în multe provincii şi oraşe, secţii qigong în spitale, departamente de cercetare a acestui fenomen în multe instituţii de cercetare şi sanatorii qigong. În multe din colegiile medicale chineze a început predarea cursurilor de qigong. Interesul pentru qigong a cunoscut un real avânt în China anilor ’80. Astăzi, mai mult de 70 de milioane de chinezi practică qigong în fiecare zi.

Entuziasmul practicării qigong-ului a cuprins birourile, şcolile, fabricile şi minele. Se practică qigong în parcuri şi grădini. În Beijing există zeci de locuri în parcuri unde se practică qigong. Acest lucru arată că oamenilor le place să practice qigong pentru că simt beneficiile lui, atat din punct de vedere fizic cât şi mental.

Multe persoane care au in jurul varstei de 100 de ani şi care au practicat qigong mult timp, deţin încă o sănătate excelentă, o tensiune arterială constantă, vedere şi auz bune, dorm profund, sunt vivace, au o voce puternică şi un mers sigur. Deasemenea se îmbolnăvesc rareori.

In ultimii 30 de ani cercetările întreprinse de specialiştii chinezi asupra efectelor qigong-ului au arătat că practicarea lui poate mări rezervele de energie ale organismului, poate reduce consumul de energie şi îmbunătăţi metabolismul diferitelor sisteme ale organismului.

Însufleţiţi de poveştile despre vindecările miraculoase ale maeştrilor de qigong mulţi occidentali călătoresc in China pentru a se trata acolo. Din fericire in ultimii ani qigong-ul a pătruns şi in alte ţări devenind o importantă componentă a medicinii sociale şi a autoeducatiei.

In Romania, Qigong-ul benefic sanatatii si intelepciunii, benefic vietii insasi (Zhonghua Yangsheng Yizhi QiGong), promovat din 1996 de catre maestrul Lin Kai Ting atat prin cursuri de initiere cat si prin tratamente, a cunoscut o deosebita dezvoltare, punand astfel la dispozitia celor interesati de o sanatate proprie cel putin buna, o metoda ce a fost testata cu succese deosebite in ultimii aproximativ …5 000 de ani.