Noţiuni despre tehnicile qigong şi caracteristicile sale

de Ma Tzi Jen

Qigongul este o tehnică terapeutică străveche. Din anii 1950 qigongul a început să fie aplicat în clinici şi s-au obţinut o serie de succese medicale şi ca urmare a început să se răspândească rapid şi în mediile medicale. Dar termenul de qigong este interpretat de multe persoane în mod diferit. Unii pornesc de la semnificaţia ieroglifelor care definesc qi ca suflu, iar gong ca exerciţii permanente de reglare a respiraţiei şi a poziţiilor corpului. Alţii consideră că semnificaţia termenului de qigong ar fi de “muncă asupra qi-ului“. În antichitate metoda se numea “yang shen fa“ – “arta cultivării vieţii“. În mediile medicale qigongul este numit în multe moduri de exemplu ca “metodă a călirii în timpul odihnei“ sau “metodă psihoterapeutică“.

În antichitate combinaţia ieroglifelor qi şi gong era extrem de rar întâlnită, se spune că ea ar apărea doar în cartea taoistului Sui Sun din perioada 265-420 e.n. În schimb termenul de qigong era destul de răspândit la practicanţii de wushu. În cartea modernă Tainele gimnasticilor Shaolin se spune: Qigong în două cuvinte: primul – colectezi (qi), al doilea – cultivi (qi). Dar primul cuvânt se referă la autoreglarea taoistă (gong fu), în timp ce al doilea cuvânt se referă la practica wu shu şi nu are nici o legătură cu qigongul. Doar noţiunea de Yiqigong (munca asupra gândului şi qi-ului) cum era folosită înainte de 1949 se apropie de noţiunea modernă de qigong. În plus în 1934 în China a apărut cartea despre vindecarea tuberculozei cu metodele qigong, dar nu  a găsit ecou la publicul larg şi nu este prea cunoscută.

În 1960 directorul clinicii Tian-shan de terapie qigong, Wan Tzinbo vizitând clinica din Shanhai i-a găsit pe specialişti discutând cum să numească complexul de metode (adică ce trebuie să se înţeleagă prin imaginea pictografică de qi). S-a convenit să nu se înţeleagă ieroglifa qi în sens restrâns, ci să i se acorde întreaga semnificaţie care apare din practicarea qigongului. Au considerat că qigong-ul reprezintă metoda şi teoria de practicare individuală a corpului şi sufletului. Practicând poziţiile, respiraţia, relaxând corpul şi inima (sufletul), focalizând şi folosind conştientul, efectuând mişcări ritmice etc. se pot regla şi intensifica o serie de procese ce au loc în corpul uman, şi se pot iniţia şi activa forţele latente ale organismului. Influenţa qigongului are o acţiune de însănătoşire şi întărire generală a organismului, stimulează profilaxia bolilor şi longevitatea.

În cartea lui Huan Di, “Nei Chin“ sunt pomenite 5 metode de vindecare: acupunctură cu ace de piatră, moxocombustii, “nouă ace“, plantele medicinale şi dao yin yan zao care de fapt reprezintă qigongul antic. Metoda dao yin este descrisă prin 8 cuvinte (ieroglife): expiră, inspiră, elimină, colectează, atârni ca un urs, te întinzi ca o pasăre. În prezent asta se numeşte qigong static şi dinamic. Multe tratate medicale clasice au studiat această tehnică de-a lungul secolelor.

Însă metodele folosite în qigong sunt dificil de redat prin cuvinte. În plus în antichitate nu erau multe persoane care cunoşteau profund metoda. Cjou Siuhai scrie că în perioada 1644-1911 literatura despre metodele dao yin era tainică, sensul ascuns, şi chiar dacă reuşeai să citeşti ceva despre aceste metode nu reuşeai să pătrunzi sensul ascuns. Din acest motiv în trecut existau foarte puţini specialişti în qigong.

Qigongul este o parte a medicinii tradiţionale chinezeşti, dar unii o văd ca o autoreglare taoistă (gong fu adică ca o artă a cultivării vieţii) şi consideră că originea qigongului stă în cartea lui Lao Tze. Mai târziu qigongul a devenit metoda de autoperfecţionare (siu fa) al sectelor taoiste secrete. Când în timpul dinastiei Han de răsărit (la începutul erei noastre) în China a pătruns budismul, care avea o metodă proprie de cultivare a vieţii, metodele qigong au primit o nouă dezvoltare. Astăzi se consideră că există foarte multe ramuri ale qigongului, în  taoism ele se împart în două grupe – nordice şi sudice, după cum s-a divizat şi taoismul.

Existenţa qigongului se pierde în ceaţa veacurilor, până în perioada mitică Tan Yao. În perioda Toamnă şi Primăvară şi a Regatelor combatante (sec.VIII-III î.e.n) qigongul era destul de răspândit, şi în decursul secolelor a fost influenţat de metodele taoiste, confucianiste şi alte metode populare de întărire a sănătăţii. Unele metode qigong sunt pomenite în tratatele lui Lao Tze şi Chuang Tzu. Asta ne arată că în acele perioade (246-207 î.e.n.) şi (206 e.n.) metodele qigong erau cunoscute, existau zeci de şcoli filozofice şi taoismul era doar una dintre ele.

În taoism de asemenea erau multe direcţii şi nu toate foloseau metodele qigong. După sec. X-XIV existau 2 direcţii principale. Prima era ramura Unicului sau ramura amuletelor şi talismanelor, a descântecelor şi vrăjilor, ce foloseau la alungarea demonilor şi eliminarea distrugerilor. A doua era ramura cinabrului şi trepiedului sau ramura topirii şi cultivării, în nord se numea ramura adevărului total şi avea ca scop să topească cinabrul şi să obţină longevitatea, de aceea se mai numea învăţătura taoistă a cinabrului de aur. Metoda practicii se numea tehnica cinabruli intern (Nei dan shu). S-a răspândit în perioada 960-1279 e.n. Şcoala de sud a fost fondată de Chan Boduen, iar cea de nord de Wan Che. În plus în dinastia Min şi Tzin au apărut şcolile de apus şi răsărit.

Trebuie avut în vedere că qigongul medical şi tehnica taoistă a cinabrului intern are fiecare caracteristicile ei proprii. Dar acesta nu este un motiv să privim cu dispreţ gimnasticile taoiste sau confucianiste, deoarece acestea au acumulat enorm de multă experienţă, care ar fi păcat să se piardă.

Autorul a observat numeroşi bolnavi cronici, care au practicat qigongul şi a căror stare s-a stabilizat, iar unii chiar s-au vindecat şi au devenit capabili să muncească. Aceasta vorbeşte de acţiunea terapeuteică a qigongului. Cei care au continuat să se ocupe de qigong şi după vindecare,  şi-ai întărit corpul şi mai mult. Multe persoane slăbite şi într-o stare de îmbătrinire prematură şi-au întărit corpul, şi-au recăpătat vitalitatea, au devenit mai încrezători în viaţă, ce confirmă dein nou acţiunea terapeuteică a qigongului. Medicina tradiţională chineză explică asta prin faptul că qigongul activizează sângele şi qiul, armonizează organele interne, întăreşte qi-ul originar, linişteşte inima şi sufletul, curăţă canalele energetice, întăreşte sănătatea, oasele devin mai rezistente.

Anunțuri

Sistemul Tian Chun de QiGong

de Lu Zhao Bin

                Rădăcinile sistemului Tian Chun de QiGong ne conduc la Arta antică a Elixirului intern. Istoria culturii chineze cunoştea şi un alt termen, cel de Elixir extern. Elixirul extern, sau Elixirul de aur se obţinea prin topirea plumbului şi altor ingrediente. Ele se pregăteau în tipsii alchimice speciale pe un trepied cu trei picioare. Rezultatul acestei topiri se numea Elixirul nemuririi. Taoiştii erau convinşi că prin îngurgitarea elixirului se putea prelungi viaţa sau chiar trăi veşnic. În epoca Tan (sec. VI-IX ) şase imperatori, care doreau să atingă acest ţel, au murit în urma îngurgitării elixirului. Din acea epocă  Arta  Elixirului extern (Alchimia externă) a decăzut, dar a reuşit să aducă un aport considerabil la farmacologia tradiţională chineză: multe din medicamentele actuale se datorează acestor experimente alchimice. Arta Elixirului intern sau sistemul taoist de purificare şi oţelire, acea mlădiţă minunată a Qigong-ului, are radăcini care se pierd în negura veacurilor.

Elixirul intern se pregăteşte în interiorul organismului din ingrediente cum ar fi jing (sămânţă, esenţă), qi şi shen (spirit). Ca trepied alchimic se foloseşte chiar organismul practicantului, iar ca foale pentru suflarea aerului se foloseşte spiritul, iar ca şi curent de aer pentru înteţirea focului serveşte qi-ul, ce se obţine prin respiraţie. Ca şi cuptor, în care are loc topirea, serveşte spiritul shen şi gândul. Procesul topirii elixirului se face în patru etape:

1. Punerea bazei. În primul rând, practicantul trebuie să scape de boli, să-şi regleze funcţiile dezechilibrate şi trebuie să-şi restabilească rezervele de  jing, qi şi shen.

2. Topirea jing-ului, qi-ului şi shen-ului. Această etapă se numea Apărarea iniţială. Jing-ul, qi-ul şi shen-ul se amestecau în Micul elixir, care se trimitea să circule prin Micul circuit ceresc.

3. Topirea spiritului din qi. Această etapă se numea Apărarea mijlocie şi esenţa ei consta în eliminarea substanţei yin  în cursul topirii, astfel ca Marele elixir ce se obţinea din Micul elixir, să conţină exclusiv yang curat.  Circulaţia prin Marele circuit ceresc transforma Marele elixir în Elixirul de aur.

4. Topirea spiritului şi reîntoarcerea la Vid. Această etapă se numea Apărarea superioară.

Punerea bazei se realizează atunci când, ca urmare a învăţării corecte a exerciţiilor şi a practicării lor, se acumulează o cantitate suficientă de elixir şi se obţine o traversare completă a meridianelor şi colateralelor. Trecerea elixirului prin Circuitul ceresc şi oţelirea qi-ului pun baza pentru a doua etapă – cea a Apărării iniţiale. Această etapă se termină prin concentrarea pe Xia Dan Tien timp de 36 de zile şi circularea qi-ului pe Micul circuit ceresc. În acest fel se intră în a treia etapă – cea a Apărării mijlocii. Aici cu ajutorul metodei Aducerea Elixirului de qi la origini se stabilizează circularea qi-ului între Xia Dan Tien şi Chung Dan Tien. După 36 de zile cu condiţia unei realizări corecte Elixirul de qi va circula uşor pe această cale sau chiar pe Marele circuit ceresc.Ultima etapă era considerată la taoişti un secret şi nu există nici un document scris în legătură cu ea. Din experienţă personală pot afirma că această etapă  constă în trecerea treptată de la concentrarea pe Xia Dan Tien la starea Uitării sinelui şi lucrurilor, adică dispariţiei graniţei dintre interior şi exterior.  În această perioadă apar uneori halucinaţii. Când ele sunt complet eliminate, poate apărea capacitatea de introspecţie – posibilitatea de a vedea propriile meridiane, artere, circulaţia qi-ului prin ele etc. La fiecare etapă apar diferite reacţii psihice. În continuare apare Iluminarea spontană – deschiderea inimii şi cunoaşterea naturii intime.

QiGong a împrumutat termeni din alchimia internă cum ar fi Circuitul ceresc, elixirul, Mediul de foc (cuptorul), cei trei Dan Tien şi cele trei Apărări. Din astronomia antică a preluat termenul de Cerc (circuit) celest, care reprezintă un cerc complet al zonei vizibile a ceerului şi se împărţea în opt sectoare – casele stelare. Conform alchimiei interne, organismul uman este un microcosmos imaginat ca un Circuit ceresc, pe care se deplasează după anumite legi elixirele de qi, la fel ca şi corpurile cereşti. Se diferenţiază Micul circuit ceresc care constă în meridianele minunate Jing Mai şi Du Mai  şi Marele circuit ceresc format din toate cele opt meridiane minunate. Fenomenul circulaţiei pe Micul circuit ceresc este destul de simplu: spiritul şi gândul conduc qi-ul. Pe Marele circuit ceresc circulaţia  este mai complexă. Dacă qi-ul este circulat prea intens, atunci este perturbat principiul relaxării şi stării de linişte, obligatoriu în qigong. De aceea pentru circularea qi-ului pe cele opt meridiane minunate şi cele 12 meridiane principale nu este necesară o concentrare detaliată intensă, ci este suficientă clarificarea procesului în linii mari. De asemenea circulaţia Elixirului de aur pe Marele circuit ceresc este mult mai bună datorită  bunei transversabilităţi a tuturor meridianelor şi colateralelor şi datorită faptului că Elixirul de aur este deja format. Aşa că Elixirul circulă spontan, fără vizualizarea sa pe meridiane.

Elixirul sau ingredientele terapeutice sunt jing-ul, qi-ul şi shen-ul – spiritul. Ele mai sunt numite cele trei lucruri preţioase sau cele trei feluri superioare de elixir şi reprezintă forţele care pun în mişcare viaţa şi stau la baza materială a organismului, fiind o întruchipare a puterii sale de trăi. Problemele acumulării jing-ului, qi-ului şi atingerea spiritului complet stau ca un fir roşu conducător pe calea transformării elixirului intern, care practic reprezintă procesul oţelirii acestor substanţe. Jing-ul – este substanţa materială de bază, care formează organismul uman şi care stă la baza activităţii tuturor sistemelor funcţionale. Jing-ul se împarte în cel precelest, obţinut de organism de la părinţi şi postcelest care se obţine din hrană şi băutură şi este acumulat în rinichi. Ambele tipuri de jing întreţin activitatea organismului şi influenţează creşterea şi evoluţia sa.

Din punct de vedere funcţional se poate diferenţia jing-ul organelor interne şi jing-ul înmulţirii. Ultimul se transmite generaţiilor următoare, formând baza materială a organismelor umane. Jing-ul organelor interne reprezintă rezultatul prelucrării hranei şi este baza materială a organelor pline şi goale (cavitare). În alchimia internă, jing-ul includea funcţiile vitale şi se diferenţia în originar, precelest, postcelest, simpatic etc. În total se diferenţiau 80 tipuri diferite. Jing-ul era considerat una din componentele elixirului.

Se considera că înflorirea qi-ului cu jing stimulează prelungirea vieţii, iar lipsa ei – îmbătrânirea prematură. Qi-ul este una din substanţele de bază care formează universul. Toate lucrurile, procesele şi fenomenele din Univers apar ca urmare a mişcării şi transformării qi-ului. În asigurarea vitalităţii organismului, qi-ul are un rol deosebit de important. În primul rând, qi-ul este forţa naşterii, creşterii, evoluţiei omului şi posibilităţilor sale latente. În al doilea rând, qi-ul asigură echilibrul termic al organismului. În al treilea rând, qi-ul are şi un rol imunologic: qi-ul sănătos împiedică acţiunea factorilor patogeni. În al patrulea rând, qi-ul asigură structurarea organismului – organele au o anumită localizare şi o anumită funcţie, la fel ca şi sângele şi alte lichide. În al cincilea rând, transformarea qi-ul asigură transformarea substanţelor în organism. În al şaselea rând, qi-ul asigură hrănirea organismului. Qi-ul se împarte în iniţial, principal, hrănitor, defensiv etc.

Qi-ul iniţial se numeşte şi adevărat. Qi-ul iniţial care există de la naştere aparţine qi-ului precelest şi este cea mai importantă substanţă în practica qigong. Qi-ul principal, hrănitor şi  defensiv aparţin qi-ului postcelest şi asigură funcţionarea inimii, sistemului respirator, hrănirea funcţiile imunologice ale organismului. Alchimia internă considera că mama elixirului este qi-ul precelest, iar cel postcelest este cel care hrăneşte şi încălzeşte qi-ul precelest, aceast hrănire fiind o componentă a procesului pregătirii elixirului.

Shen-ul reprezintă cea mai înaltă formă de manifestare a vieţii, activitatea conştiinţei şi gândirii. În organism el ocupă poziţii de conducere. În arta elixirului intern, stadiul suprem este întoarcerea shen-ului în vid. Spiritul şi gândirea sunt componente ale procesului de preparare a elixirului. La fel ca şi jing-ul, qi-ul şi shen-ul avea peste 80 de diferenţieri şi nume. Se consideră că şi jing-ul, qi-ul  şi shen-ul se pot transforma unul în altul. Toate operaţiile cu cele trei componente preţioase urmăreau trei scopuri: să faci rezerve fără să le iroseşti, să  stimulezi jing-ul, qi-ul şi shen-ul iniţial, să acumulezi din exterior jing-ul, qi-ul şi shen-ul. În practica qigongului Tian Chun existau trei căi şi metode de realizare a acestor scopuri:

  1. eliminarea dispersării minţii, ţinerea sub control a dorinţelor pentru acumularea jing-ului, qi-ului şi shen-ului.
  2. Păstrarea Unicului (concentrarea pe Unic). Această metodă permitea ca într-o semiumbră tainică să zăreşti adevărata natură intimă şi jing-ul iniţial şi să obţii Elixirul cel mic. Trecând prin circulaţia Marelui circuit celest, Elixirul cel mic devine Elixirul cel mare.
  3. Acumularea qi-ului. Se are în vedere acumularea qi-ului cerului, pământului, soarelui şi lunii, copacilor, florilor şi ierburilor, munţilor şi apelor şi de asemenea aranjarea lor reciprocă şi pregătirea Elixirului extern care se uneşte cu Elixirul intern, format din jing-ul, qi-ul şi shen-ul organismului uman.

Influenţe externe în qigong

de  Marisa Vocca

Tehnicile şi şcolile de qigong s-au dezvoltat şi datorită influenţelor produse de yoga indiană şi budismul tibetan. În ce priveşte influenţele produse de yoga indiană, asemănările sale cu qigongul chinez sunt numeroase şi acestea nu sunt doar o simplă coincidenţă. Yoga, cel puţin din datele ce le avem în prezent, este probabil şi mai veche decât qigong-ul, şi este probabil că a influenţat dezvoltarea sa. Se pot vedea statui ale unor yoghini care stau în poziţie de lotus încă în civilizaţia de la Mohenjo-Daro, din sec. XXV-XX î.Cr. Unele tehnici au fost cu siguranţă introduse în China de primii pelerini şi călugări budişti deja în primul secol după Cristos. În sec. VI filozofia  Sankhya, baza filozofică Hindu în Yoga, a fost tradusă în chineză. Mulţi chinezi considerau India ca un adevărat centru de cultură.

Dar informaţiile călătoreau în ambele direcţii. J. Needham explorează  istoria acestui schimb cultural în al cincilea volum al operei sale Science and  Civilization in China: „Într-un singur an, în 692 d.Cr., misiunile a cinci state indiene au trimis tributul lor spre capitala chineză”. Treizeci de ani mai târziu, regele statului indian din Kanci „a construit un templu dedicat Chinei şi îl rugă pe imperator să-i trimită o inscripţie prin care să-i dea un nume”.

În 644 d.Cr., în timp ce chinezii traduceau textele de yoga în chineză, regele din Kamarupa ordonă ca clasicul filozofiei taoiste „Dao De  Jing” (Cartea clasică despre Cale şi Virtute), să fie tradus în sanscrită. Controversa ulterioară referitoare la traducerea unor termeni speciali chinezeşti în termeni cât mai apropiaţi în sanscrită, arată marele interes care exista în India faţă de cultura chineză. Această perioadă a fost deosebit de importantă pentru dezvoltarea şi difuziunea Hatha Yogăi. Se consideră că în acelaşi timp în care yoga era introdusă în China, yoghinii indieni preluau tehnicile taoiste de meditaţie şi de qigong în India.

Istoriile antice despre înţelepţii taoişti şi despre yoghinii indieni sunt incredibil de asemănătoare. Adepţii spirituali ale ambelor tradiţii practicau meditaţia în grote din munţi sau în temple aşezate de-a lungul râurilor. În literatura Tamil, din india meridională, între sec. IX-XIII d.Cr., se vorbeşte de 18 alchimişti magi (sittar), dintre care doi veniseră din China.

Schimbul dintre Yoga indiană şi Qigongul chinez continuă şi în prezent. Zhang He, un important scriitor chinez de tratate despre qigong, a scris şi un tratat despre Yoga. Unul dintre profesorii săi, Dr. Henry K.S. Wong, a fost primul sponsor  a lui Maharishi Mahesh Yogi şi a lui Swami Satchidananda, înainte de prima lor vizită în occident. Dr. Wong predă yoga în Hong Kong de aproape 25 de ani şi a dezvoltat un sistem integrat de Pranayama indiană şi de exerciţii  respiratorii de Qigong.

Budismul Tibetan, cunoscut în China ca şi „Mi Zong” („Şcoala  Esoterică), a pătruns în sec. VIII d.Cr. în China, unde s-a format un centru în jurul capitalei Changan. Această şcoală a dispărut rapid după anul 774. Cu toate acestea s-a păstrat Qigongul tibetan  budist (Mizong Qigong). După spusele unui savant, cercetător la Univ. din Harvard, la Centrul de cercetare asupra Asiei orientale, Holmes  Welch: „În timpul perioadei republicane (1911 – 1948), lama tibetani aveau o comunitate religioasă în China cât şi în Europa; laicii bogaţi au devenit discipolii lor pentru a primi instrucţiuni cum să-şi dezvolte puterile paranormale.” Welch a asistat la o demonstraţie a Qigong-ului tibetan în  Hong Kong, în timpul căreia un bătrân maestru de 80 de ani, a încercat fără succes să folosească qi-ul pentru a împinge persoanele, fără să le atingă. O cunoştinţă a lui Welch, un fost funcţionar la biroul din Shanghai de la New York Times, afirmă că profesorul său, Yeh Wanzhi, discipol al unui lama tibetan, putea să vindece de la distanţă cu mâinile şi că a învăţat o tehnică numită „jin gang pi” („pielea ca un diamant”). Ambele capacităţi expuse sunt binecunoscute în qigongul tradiţional chinez.

În traducerea  unui savant budist  Garma C.C. Chang a unor texte tibetane transmise de la un guru la un lama, binecunoscut în perioada republicană, există referiri la tehnici similare celor din qigong: expirarea toxinelor şi a blocajelor spirituale, metode de circulare a respiraţiei, „absorbirea pranei (a qi-ului) celor 5 elemente, în 5 culori diferite”, folosirea mişcării animalelor, cum sunt tigrul, broasca ţestoasă, leul pentru a aduna sau difuza energia internă.

Aceste tehnici erau probabil deosebit de populare în regiunile de la graniţa dintre Tibet şi China.

În provincia chineză Yunnan, unele tehnici de qigong, care proveneau din artele marţiale tibetane cum ar fi „Răgetul leului” (Senge Ngawa), s-au amestecat cu cele din „Boxul cocorului alb” producând metode particulare sino-tibetane pentru luptă şi pentru cultivarea qi-ului. Datorită relaţiilor post-comuniste dintre China şi Tibet, este puţin probabil ca aceste schimburi să fi continuat şi după 1949. Cu toate acestea, mulţi maeştrii actuali de qigong se consideră urmaşi ai liniei Mizong Qigong şi includ cânturi şi mantra în tibetană sau sancrită în practica lor, cum ar fi cele mai cunoscute „Om Ah Hung” sau „Om Mani  Padme Hung”, invocări spre personificarea budistă a compasiunii.

Clasificarea tipurilor de qigong

de Marisa Vocca

În decursul istoriei chineze au fost numeroase metode de clasificare ale qigongului, în funcţie de şcoli şi autori.

Cele mai cunoscute clasificări sunt următoarele:

1.  după tradiţie (medical, confucianist, taoist, buddhist şi marţial),

2. după tipul de exerciţii (după respiraţie, după transportul qi-ului, după poziţie şezând sau în picioare),

3. după conţinut (după controlul fizic: postura; după controlul mental:  concentraţie, relaxare sau meditaţie; după controlul respirator; automasaj; după mişcarea corporală),

4. după formă (static sau dinamic),

5. după metodă (cu un nume pentru fiecare scop urmărit, de exemplu: relaxare, cultivarea internă, transportul qi-ului, purificare şi cultivare,

6. după tehnică (categoria cea mai amplă: micul şi marele circuit celest, alchimia interioară,  18 luohani).

Clasificarea cea mai generală este după formă, unde qigongul se diferenţiază în:

– qigong dinamic, care include mişcarea (în care intră şi Taiji Quan)

– qigong static, în care corpul este de obicei nemişcat şi qi- ul este controlat prin concentrare, vizualizare şi în special prin respiraţie.

Clasificarea cea mai populară este cea după curente şi şcoli (după tradiţie) şi cuprinde:

– Qigongul Medical: cuprinde tehnici terapeutice, care sunt grupate şi denummite în funcţie de diferite simptome şi patologii.

În realitate se consideră că toate exerciţiile au un caracter terapeutic, dar în qigongul medical se pune accentul în mod deosebit pe acest aspect. În această categorie intră tehnicile de autovindecare, adică exerciţii pe care trebuie să le efectueze un pacient pentru a-şi rezolva o problemă sau pentru a vindeca o anumită boală. Aici întâlnim şi tehnici de terapie cu qi extern, metode antice prin care un practicant ajunge la nivelul de a controla fluxul de qi, şi-l dirijează spre exterior pentru a-l transmite la o altă persoană.

– Qigongul confucianist: qigongul este utilizat pentru a îmbunătăţi şi întări caracterul practicantului. Confucius (sec. VI-V î.Cr.) a arătat importanţa comportamentuliu etic şi a relaţiilor interpersonale armonioase. În qigongul confucianist, accentul se pune pe dezvoltarea virtuţilor nobile: integritate şi dreptate (Yi), înţelepciune şi înţelegere (Zhi), benevoleţe şi echitate (Ren), încredere şi sinceritate (Xin). Aceste virtuţi au un efect direct asupra sănătăţii unei persoane: o persoană integră va fi  sănătoasă şi viceversa. Aceste virtuţi conform teoriei celor 5 elemente sunt legate de cele 5 mişcări şi ne arată cum emoţiile negative pot influenţa starea de sănătate a organelor interne, de exemplu: anxietatea şi tristeţea (plămâni), frica (rinichi), frustrarea şi sentimentul de culpabilitate (ficat), bucuria, şocul sau emoţia puternică (inimă), melancolia (splina).

–  Qigongul taoist: provine din tehnicile de cultivare a unei vieţi longevive ale asceţilor taoişti, din dansurile şi tehnicile şamanismului, cuprinde tehnici fizice care imită mişcările animalelor sau care au scopul de a permite persoanei să urmeze legile naturii. Pe lângă aceste tehnici erau şi practici dietetice, sexuale, helioterapeutice, toate având scopul de a prelungi viaţa şi de a atinge imortalitatea.

Qigongul taoist ortodox, originar, cuprindea patru nivele de practică:

1. „Zhu ji” (construirea fundaţiei): prin acest nume erau indicate tehnicile teoretice şi practice necesare pătrunderii în lumea qigongului: atingerea relaxării corporale şi mentale, în scopul micşorării fluxului de gânduri inutile, parazite, până la oprirea sa completă.

2. „Ning jing lian qi” (condensarea jing-ului pentru rafinarea Qi-ului): se mai numea „Lian jing hua qi” (Rafinarea jing-ului pentru trasformarea sa în Qi) Cuvântul „ning” indică concentrarea mentală asupra unor puncte ale corpului (de exemplu pe unul din cele trei „dantian-uri”), „lian qi” şi „hua qi”: ca urmare a concentrării pe un anumit punct, qi-ul începe să se deplaseze în interiorul corpului ca un nor sau o ploaie prin meridiane, din creştetul capului până spre tălpile picioarelor.

3. „Lian qi hua shen” (rafinarea Qi-ului pentru a-l trasforma în Shen): odată atinsă armonia dintre minte, inimă şi voinţa conştientă (sau intenţie), qi-ul va fi suficient de rafinat pentru a ajunge la un nivel mai subtil de conştiinţă spirituală. În această etapă se dezvoltă simţuri speciale nu numai la nivel fizic.

4. „Lian shen huan xu” (Rafinarea shen-ului pentru întoarcerea la starea de vid): pentru taoişti această etapă este cea mai importantă, deoarece „perla strălucitoare” din interiorul dantian-ului, se extinde iluminând întregul corp, care devine atât radios încât pune persoana în contact cu întregul. În această etapă se elimină toate graniţele între unu şi multiplu, între „eu-ul” microcosmic şi universul macrocosmic, sau Natura.

– Qigongul budist: Praticanţii budişti şi-au dezvoltat tehnicile pornind de la influenţe culturale eterne, în particular cele tibetane şi indiene. Scopul qigongului budist este similar practicii budiste: dezvoltarea virtuţii, care poate, printr-o elevare spirituală, să conducă persoana la iluminare. Dar scopul acestor tehnici budiste, era şi acela ca, după obţinerea unei bune sănătăţi fizice, să  obţină dezvoltarea unor capacităţi latente ale individului.

– Qigongul marţial: scopul acestui tip de qigong este să întărească fizicul şi să dezvolte capacitatea de a dirija qi-ul spre exterior pentru a lovi adversarul, dar şi mai important, pentru a sensibiliza practicantul ca să evite loviturile adversarului. Cu toate acestea, scopul ultim este şi aici, cel de a rafina peronalitatea practicantului, astfel încât să atingă un nivel în care nu se mai ajunge la luptă. Chinezii spun că adevăratul maestru de arte marţiale e cel care nu are nevoie să lupte.

După părerea mea toate aceste clasificări depind în ultimă instanţă de scopul pentru care practicăm un anumit exerciţiu. Putem practica acelaşi exerciţiu, cu aceeaşi poziţie şi mişcări, dar cu o atenţie mentală diferită în funcţie de scopul urmărit. Iar atunci, după cum scopul va fi unul fizic, terapeutic, spiritual, sportiv, cultural sau religios vom spune şi că acel exerciţiu intră într-una din clasificările deja enumerate.

QiGong, daoyin şi tuna

de Dr. Jiao Guorui

Linişteşte-ţi mintea, lasă de-o parte grijile lumeşti şi qi-ul va călători nestânjenit prin canale. Adună-ţi gândurile şi corpul nu va mai fi molipsit de nici o boală…

Canonul Împăratului Galben

Întinde tendoanele, întăreşte oasele,

Lasă sângele să curgă liber

Atunci vei fi veşnic tânăr

În legătură cu tărâmul zeilor.

Canonul Marelui Vid

Qigongul, o componentă inestimabilă a medicinii tradiţionale chineze, îşi are originea în timpuri antice. Stimulul iniţial a fost căutarea longevităţii cu scopul ultim de atingere a imortalităţii, care era un concept atât de înrădăcinat în mintea chineză încă din timpuri străvechi. Textele antice ne indică că exerciţiile practicate pentru a ajuta qi-ul (energia vitală corporală umană) să circule liber şi să hrănească organele interne pot fi datate din dinastia Shang (sec. XVI-XI î.Cr.). Practica actuală a început în sec. XIV d.Cr. De atunci eforturile medicilor şi pacienţilor pentru o stare de sănătate mai bună, tehnicile cultivării religioase şi eforturile luptătorilor de arte marţiale pentru metode mai bune de antrenament, toate aceste au contribuit la dezvoltarea şi îmbogăţirea sa de-a lungul secolelor. Aşa s-au dezvoltat şcolile de qigong taoiste, budiste, confucianiste, medicale şi marţiale. Qigongul a fost transmis din generaţie în generaţie.

În general qigongul este împărţit în două tipuri principale. Un tip este qigongul static – jinggong, care înseamnă că se practică în picioare, şezând, sau culcat folosind tehnici speciale de respiraţie şi practicantul învaţă să-şi focalizeze mintea. Al doilea tip este cel mobil – donggong, care se practică printr-un set de mişcări şi masaje în timp ce se menţine un echilibru între minte şi emoţii, qi şi putere. Intern, qigongul poate dezvolta spiritul, qi-ul şi mintea. Extern, qigongul conduce la întărirea tendoanelor, oaselor şi pielii. Structura şi stilul qigongului are legături strânse cu  observarea introspectivă atât de tipică culturii chineze. De exemplu qigong consideră armonia ca baza sa teoretică, folosirea puterii voinţei ca metoda sa fundamentală, iar o combinaţie de dong (mişcare) şi jing (repaus) ca forma sa de exprimare, iar longevitatea omului ca scopul său.

Qigongul are numeroase forme, iar numele şi accentul pus au variat odată cu formele respective. Cu toate acestea, cea mai veche şi mai diversă formă este daoyin, care are o poziţie importantă în arta tradiţională chineză de păstrare a sănătăţii. Dao se referă la faptul că mişcările fizice sunt ghidate de forţa minţii şi ele stimulează curgerea internă a qiului în corp. Yin semnifică că cu ajutorul mişcărilor fizice, qi poate atinge extermităţile corporale (de exemplu degetele, picioarele şi capul). În acest fel curgerea qiului se leagă de zang (organe solide) şi fu (viscere), înainte de a se întoarce în punctul de plecare. Dacă se practică o anumită perioadă de timp, practicantul devine conştient de un flux de căldură (energia vitală) sau qi-ul care se transmite prin corp. Uneori acesta poate fi emis din corp şi atunci este cunoscut cu termenul de qi extern.

Metodele fundamentale ale daoyinului sunt:

– kai – deschiderea

– he – închiderea

– xuan – rotirea

– rou – răsucirea

– tui – împingerea

– an – comprimarea

– fen – separarea

Sunt multe posturi şi mişcări în exerciţiile daoyin, dar accentul se pune pe atingerea unei stări de armonie între minte şi corp. Aceasta se poate face cu ajutorul mişcărilor, nu neapărat datorită acestora, deoarece când se  atinge un anumit nivel în practică, poţi chiar uita ceea ce faci şi atunci se petrece „perceperea naturii adevărate a qigongului şi uitarea mişcărilor fizice”. Această stare de armonie culminează în practica jing gong- ului – exerciţiilor statice.

Daoyin diferă de gimnastică şi alte sporturi, deoarece este bazat pe activitatea mentală şi prin asta este posibilă acumularea şi conservarea energiei în timpul practicii. În schimb sporturile moderne necesită demonstrarea puterii şi îndemânării şi prin urmare consumul de energie.

Altă formă de exerciţii de qigong sunt Tuna (inspiraţie şi expiraţie), cunoscută şi cu numele de tiaoxi (reglarea respiraţiei) şi shiqi (absorbirea qi-ului). Este o sinteză a diferitelor metode de respiraţie. Antrenamentul de bază mental constă în a elimina aerul stagnant şi stătut şi inhalarea aerului curat şi proaspăt, îmbunătăţind funcţionarea organelor interne pentru a se opune senilităţii şi a prelungi viaţa.

Tuna constă din trei domenii principale:

– koubi huxi – respirarea prin gură şi nas

– fushi huxi – respiraţia abdominală

– alte metode de respiraţie combinate cu activitatea mentală

– chongqi – umplerea corpului cu qi

– dantian huxi – direcţionarea qi-ului spre dantian

– zhongqi  – direcţionarea qi-ului spre călcâi

– quixi – respiraţia ca a broaştei ţestoase

Unic pentru China, qigongul a devenit o parte integrală a culturii chineze. Qigongul poate produce o mulţime de efecte benefice, dintre care cel mai obişnuit este cel de a preveni şi vindeca bolile, cel de a întări corpul, evitarea îmbătrânirii premature şi mărirea duratei de viaţă. Qigongul necesită şi dezvoltă relaxarea, calmul, naturaleţea şi evitarea distragerilor de orice fel, permiţând eliminarea stresului şi tensiunilor. Qigongul ajută la întreţinerea în bune condiţii a canalelor principale şi colaterale pentru a crea armonia dintre energia vitală şi sânge, pentru a menţine echilibrul dintre yang şi yin şi a îmbunătăţi coordonarea sistemului nervos, pentru a îmbunătăţi inhibiţia protectivă a cortexului cerebral. Qigongul ajută la reducerea metabolismului fundamental, creşterea capacităţii de acumulare a energiei, masarea abdomenului şi organelor interne, îmbunătăţirea apetitului şi o digestie mai bună. Qigongul ajută la scoaterea la iveală a capacităţilor potenţiale, stimularea factorilor pozitivi şi îmbunătăţirea autocontrolului.

Prin urmare este o metodă eficace în atingerea unei bune sănătăţi şi a longevităţii. Maeştrii de qigong şi practicanţii au dezvoltat o teorie a qigongului pornind de la experienţa şi practica sa milenară. Cercetarea ştiinţifică modernă şi evaluarea exerciţiilor de qigong au atras atenţia cercurilor academice din întreaga lume. Aceasta ar permite raţionalizarea şi înţelegerea mai aprofundată a qigongului, dar sperăm fără să se ajungă la o extremă dogmatică mecanicistă care să împiedice evoluţia sa în continuare.

Qigongul medical

de T.A.Martinov

Există mai multe direcţii şi şcoli de qigong. Cea mai veche din ele are 7000 de ani, iar qigongul medical ştiinţific are deja o vârstă de câteva decenii. De-a lungul mileniilor practica qigong era considerată o metodă secretă şi aparţinea ramurii de „cunoştiinţe tainice”. Doar unele aspecte ale qigongului, legate de terapie, au fost introduse treptat în arta vindecării occidentale, începând cu sec. XVII.

După formarea în 1949 a Republicii populare chineze sistemul qigong a dobândit un statut oficial, în particular în sistemul de stat medical şi terapeutic. S-a început un studiu sistematic a mecanismelor de acţiune a qigongului asupra omului în clinici, institute şi academia de ştiinţă chineză. În prezent învăţarea qigongului este inclusă în programa şcolară a universităţilor, iar la predare sunt invitaţi maeştrii cunoscuţi de qigong, care aparţin celor mai variate direcţii, inclusiv celor care trăiesc în mănăstiri. O atenţie deosebită se acordă metodelor profilactice de terapie şi însănătoşire. Această direcţie a ajuns de mult dincolo de hotarele Chinei şi este larg răspândită în diferite ţări unde predau maeştrii qigong sau specialişti în domeniul medicinii educaţi de maeştrii.

Prima dată când qigongul a atras atenţia publicului larg din întreaga lume a avut loc în 1979 cu ocazia conferinţei de qigong din Beijing. Atunci s-a organizat Societatea mondială academică a qigongului medical, iar în 1996 şi 1998 la Beijing au avut loc Conferinţele mondiale a 3-a şi a 4-a pe tema qigongului medical. La conferinţe au fost prezentate  lucrări legate de cercetările teoretice a proceselor fiziologice a organismului şi a funcţiilor active a omaenilor obişnuiţi  (lot de control) şi a practicanţilor de qigong şi de asemenea  rezultatele practice obţinute prin metodele qigong asupra unui spectru lart de boli, care de multe ori nu puteau fi tratate prin alte metode.

În Europa prima ţară care a introdus o aplicare metodică asupra qigongului medical a fost Suedia acum 20 de ani (anii 1980). În prezent acolo există Universitatea europeană de qigong şi Academia medicală de qigong şi totodată o serie de centre medicale şi de învăţământ. În SUA primele instituţii interesate de qigong au fost Universitatea din California şi Institutul de fiziologie şi psihologie a Universităţii din New-York, în Anglia – Academia de ştiinţe Burbach, iar în Germania – Universitatea de stat.

Pentru a ne da sema cât de mare este interesul faţă de qigong în Japonia ca metodă de influenţare a nivelului fiziologic şi intelectual al practicantului se poate deduce din  lista de organizaţii care şi-au prezentat lucrările la ultima conferinţă din Beijing asupra unui proiect cincinal aupsra qigongului: Agenţia japoneză de ştiinţe şi tehnologie, Şcoala japoneză medicală, Universitatea din Tokyo, Institutul de cercetări japoneze în qigong, Asociaţia japoneză de qigong. În principal se pune accentul asupra cercetărilor activităţii cerebrale şi măsurarea diferitelor parametrii ai funcţiilor fiziologice la maeştrii şi la practicanţii de qigong comparativ cu oamenii obişnuiţi, în particular cei care-şi utilizează intens intelectul, de exemplu la învăţare (studenţi, profesori). Se crează baze de date, programe speciale pe calculator numite Sisteme de însănătoşire şi Sisteme de dezvoltare a capacităţilor. Pe aceste direcţii lucrează intens şi cercetătorii din Europa de Vest şi SUA: În SUA zeci de centre introduc în practica terapeutică elemente de terapie qigong, pentru copii sunt programe qigong pentru creşterea capacităţilor intelectuale, iar pentru businessmeni există metodici speciale de relaxare. Posibilitatea acţiunii qiului pentru vindecarea multor îmbolnăviri este într-adevăr remarcabilă. Este greu să se găsească vreo grupă de boli în care practica qigong să nu fi adus o îmbunătăţire măsurabilă, atât obiectivă (măsurabilă prin parametrii fiziologici), cât şi subiectivă (măsurabilă prin parametrii psihici).

Pentru ilustrare vom prezenta câteva direcţii principale de cercetare, prezentate la ultimele conferinţe în qigong medical:

–          vindecarea hipertoniei

–          vindecare paraplegiei traumatice

–          vindecarea bolilor cardicae şi sanguine

–          prevenirea şi vindecarea bolilor oncologice

–          vindecarea distrofiei musculare

–          aplicarea qigongului în chirurgie

–          terpaia qigong în bolile produse de virusul hepatic

–          vindecarea leucemiei prin metoda emisiei de qi.

–          vindecarea hipotoniei

–          aplicarea qigongului la vindecarea traumelor osoase

–          vindecarea traumelor craniene

–          qigongul muzical în scopuri de vindecare

–          qigongul în scopul măririri capacităţii intelectuale şi capacităţilor latente

Toate sistemele de qigong se bazează pe 3 principii de bază, comune atât Universului ca întreg cât şi tuturor fiinţelor vii terestre. Aceste principii sunt: principiul Yang-Yin, Wu-Xin şi de asemenea cel legat de existenţa punctelor bioactive şi canalelor energetice. Aceste principii stau la baza reflexoterapiei din toate ţările lumii.

Principiul Yang-Yin se referă la două calităţi contrare, complementare, interlegate în care se pot împărţi toate cele existente în Univers, în particular părţile organismului uman. Aceste calităţi sunt imposibil de separat la fel cum nu se pot separa polul Nord şi Sud al unui magnet. Ele trebuie să fie în echilibru, în caz contrar omul este bolnav atât fizic cât şi psihic şi emoţional. De exemplu, în cazul unui exces de Yang omul este emoţional instabil, isteric, coleric, bătăuş, uşor de enervat. I se dereglează somnul, funcţionarea ficatului, sistemului sanguin şi cardiac etc. În cazul excesului de Yin şi insuficienţei de Yang omul se oboseşte uşor, este somnoros, patic, fără vlagă, predispus la răceli, în timp îşi pierde memoria şi concentrarea atenţiei, apare susceptibilitaea, ideile obsesive şi impotenţa sau frigiditatea. La tineri scade dramatic capacitatea reproducerii informaţiei nou dobândite, în primul caz datorită lipsei de concentrare şi atenţiei, în al doilea caz datorită “lipsei de vlagă” a proceselor intelectuale. De aceea este aşa de important în prezent să învăţăm metodele de reglare şi echilibrare Yang-Yin din organism, a căror dezechilibru este produs de situaţiile de stres şi suprasolicitarea.

În concepţia Wu-Xin există o clasificare a celor 5 stihii sau în limbaj modern a celor 5 substructuri fundamentale în care se împart toate procesele din natură şi din organismul uman. Aceste substructuri sunt interlegate conform cercului Wu-Xin, iar surplusul sau lipsa unei componente din organismul uman conduce inevitabil la dereglarea funcţionării diferitelor organe.

Canalele energetice leagă organele interne cu suprafaţa corpului. Ele sunt folosite în terapia qigong, îmbunătăţind şi normalizând conductivitatea canalelor prin adoptarea diferitelor posturi qigong, diferitelor practici respiratorii şi a diferitelor reprezentări vizuale.

Scopul principal al qigongului este dezvoltarea omului ca individ, ca personalitate, activarea capacităţilor latente şi talentelor native, înţelegerea locului său în lume, a misiunii sale. Omul dobândeşte o capacitate deosebită de adaptare la situaţii noi, nu cedează stresului, are o mare stabilitate psihologică şi comunicabilitate cu semenii săi, îşi întăreşte tonusul vital şi sănătatea fizică. Iar toate acestea contribuie la îmbunătăţirea climatului social al ţării respective.