Zen II

Qigong-ul budist şi practica zen sau chan

(continuare)

Acesta este motivul pentru care se pune atât de mult accent pe transmisie, şi cine pe cine a învăţat. De fiecare dată când a apărut o şcoală, Maestrul ei le-a spus discipolilor săi de la cine a primit transmisia. Întotdeauna a existat o pregătire foarte riguroasă în care Maestrul îi verifica pe învăţăcei în ce măsură înţelegeau învăţătura transmisă. Maestrul şi învăţăceii săi care formau o şcoală erau văzuţi întotdeauna ca un întreg. Asta ne istoriseşte şi povestioara următoare, despre o floare şi cinci petale.

Într-o zi Bodhidharma îşi chemă discipolii şi le spuse:

– Zilele îmi sunt numărate şi trebuie să mă întorc. Spuneţi-mi la plecare ceva, să văd că mi-aţi înţeles învăţătura.

Un discipol, Daofu spuse:

–         După câte înţeleg, Calea nu e legată de cuvinte, dar nici nu e diferită de ele.

Bodhidharma i se adresă:

–         Tu ai primit pielea învăţăturii mele.

Călugărul Zongchi spuse:

– Eu înţeleg că este la fel ca străfulgerarea pe care a avut-o Ananda. Văzută o dată, nu mai este văzută din nou.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit carnea mea.

Un discipol  Daoyu spuse:

– Cele patru elemente sunt goale şi cele cinci limitări sunt fără existenţă reală. Sunt conştient că nu este doar o singură dharma de înţeles.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit oasele mele.

În final, fără să spună nimic, Huike se închină şi rămase nemişcat pe locul său.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit măduva mea.

Şi Bodhidharma recită poemul următor:

Am venit în această ţară

Pentru a-i salva pe cei ignoranţi transmiţându-le Dharma.

O floare se va deschide cu cinci petale

Şi fructul se va coace de la sine.

Deşi, aparent, Bodhidharma, stabileşte o ierarhie a înţelegerii, poemul ne arată că această înţelegere este limitată, învăţăceii trebuie să vadă dincolo de punctul de vedere limitat, personal, să înţeleagă că fac parte dintr-o unică şcoală, că există un scop mai înalt care le va conduce în continuare viaţa.

Într-o şcoală sunt oameni foarte diferiţi, cum sunt şi în viaţă. Pentru că nu  suntem conştienţi de unicitatea personală, suntem invidioşi pe alţi, într-o încercare inutilă de a le copia calităţile sau meritele. Dacă ne-am vedea dintr-un punct de vedere, în care toţi formăm un întreg, nu ne-am mai împiedica de aceste lucruri. Sau pe alţii îi dispreţuim pentru că le vedem numai defectele. Dar fiecare îşi are rolul său în Univers. Deoarece nu putem înţelege rostul oamenilor din jur şi locul nostru printre ceilalţi, ne împiedicăm unii de alţii într-o stare de confuzie. Omenirea este ca un bebeluş care nu este în stare să-şi coordoneze mişcările. Am putea vedea evoluţia omenirii ca o încercare, tot mai plină de succes, a bebeluşului, care devine tot mai îndemânatic în a se descurca în acest Univers. Bebeluşul devine conştient de trupul său şi îşi armonizează mişcările.

Mâna unui om are cinci degete, deşi sunt atât de diferite, ce neîndemânatică devine mâna prin pierderea chiar şi a unui deget! Dar când corpul îşi pierde o mână?! O vedem ca o mutilare a armoniei. Dar când cineva se automutilează voluntar, din proprie voinţă? Ce înţelegem din asta? Dar chiar asta a făcut Huike.

Călugărul Huike a venit de departe sperând să înveţe de la Bodhidharma. Dar acesta stătea toată ziua cu faţa la un perete din Shaolin şi nu-i acorda nicio atenţie. Era întuneric şi a început să ningă. Huike cugetă:

– Cei din vechime care căutau Calea îşi zdrobeau oasele până la măduvă, îşi astâmpărau foamea cu sângele propriu, îşi aşterneau părul pentru a răzbi pe drumul înglodat pentru a ajunge la maestru…ce e mica mea suferinţă în comparaţie cu a lor?

Aşa că stătu drept şi în ziua următoare zăpada îl acoperi până la genunchi. În sfârşit lui Bodhidharma i s-a făcut milă de el şi îl întrebă:

– Ce cauţi?

Huike suspină şi îl rugă pe Maestru:

-Te rog, ai milă, deschide poarta nectarului care poate elibera fiinţele conştiente!

Maestrul spuse:

– Calea supremă, profundă a lui Buddha nu este accesibilă decât după eoni nenumăraţi de efort, de realizare a imposibilului, de a suporta insuportabilul. Cum ar putea un om ca tine, cu puţină virtute şi înţelepciune, plin de aroganţă, să spere să o înţeleagă? Îţi pierzi doar timpul.

Auzind această dojană, Huike îşi scoase sabia şi îşi tăie mâna stângă.

huike sword

Bodhidharma văzu că Huike are capacitatea de a primi şi transmite Dharma şi îi spuse:

– Treziţii din vechime la rândul lor nu au acordat importanţă corpului pentru a căuta adevărul. Ai ceva potenţial.

Huike întrebă:

–         Aş putea primi pecetea Dharmei transmisă de cei treziţi?

Maestrul îi spuse:

–         Pecetea Dharmei nu poate fi obţinută de la alţii.

Huike spuse:

–         Mintea mea nu este în pace.

Maestrul îi răspunse:

– Adu-mi mintea ta şi o voi linişti.

După o lungă tăcere, Huike spuse:

–         Nu-mi pot găsi mintea nicăieri.

Bodhidharma spuse:

–         Deja ţi-am liniştit mintea.

Bodhidarma cu Huike, Sesshū Tōyō, sec. XV

Sigur că acest pasaj ne arată hotărârea neclintită a lui Huike de a primi învăţătura şi faptul că era pregătit s-o primească şi cu siguranţă de-a lungul timpului a fost dat ca exemplu. De asemenea ne arată cât de mult preţuia această învăţătură şi era gata să renunţe la orice pentru a o dobândi. Dar…Să gândim cu bunul simţ comun. Ni se pare normal să te automutilezi pentru a primi ceva de care nu ai nici cea mai vagă idee? Ce legătură poate exista între o învăţătură minunată, menită să salveze fiinţele conştiente şi ideea masochistă de automutilare? Ce părere avem despre atitudinea ambivalentă a lui Bodhidharma care îi acceptă automutilarea ca pe o atitudine „corectă” pe care o aveau şi înţelepţii din vechime şi pe de altă parte chiar el este cel care le-a oferit călugărilor de la Shaolin tehnici pentru a fi sănătoşi şi a-şi îngriji trupul şi mintea. Dacă ştia de la bun început că nu-i poate oferi învăţătura după cum îi şi spune după automutilare, de ce i-a mai permis să se automutileze? A fost nevoie să se automutileze Bodhidharma ca să ajungă la înţelegerea supremă? De ce numai Huike urmează calea acestui „eroism gratuit”?

Toate aceste momente „ilogice”, adevărate koanuri Zen, menite să oprească mintea, au rezultatul scontat, mintea lui Huike se linişteşte şi adevărul i se revelează. Dar scuză acest scop suprem mijloacele prin care se ajunge la el?

Printre căutătorii adevărului există această părere că este nevoie de efort şi că pentru a dobândi acel ceva este nevoie de o pierdere. Ei sunt gata să renunţe la un mod alimentar obişnuit, îşi pot impune cea mai sofisticată şi aridă dietă, sunt gata să ţină mai multe zile post, sunt gata să stea cu picioarele în forme contorsionate de lotus în zazen, vor şi până la urmă reuşesc să stea în Zhuang ore întregi, sau sunt gata să se abţină de la sex ani întregi devenind o bombă cu ceas întârziat pentru că nu-şi pot controla energiile creative. Sunt necesare toate acestea sau sunt doar o lipsă de înţelegere din partea practicanţilor? Sau toate acestea sunt „pierderi” acceptabile pentru minte ca orice altă atitudine ascetică în măsura în care nu se renunţă la însăşi mintea confuză, atât timp cât nu se renunţă la anumite prejudecăţi legate de o practică spirituală şi mintea rămâne neschimbată.

De ce caută oamenii o practică spirituală? Răspunsul va părea cinic, dar din păcate este în mare măsură adevărat. Pentru că, în cunoştinţă de cauză sau nu, se automutilează. Mulţi vin pentru că sunt bolnavi. De ce sunt bolnavi? Pentru că fără să vrea, gândurile pe care le-au tot rumegat ei i-au îmbolnăvit. Chiar dacă nu într-o formă atât de „spectaculoasă” cum a făcut-o Huike, mintea lor confuză a fost la fel de violentă şi trupul lor a fost mutilat. Mulţi nu au boli fizice, dar au diferite tulburări psihice, care, atunci când nu sunt specifice, se încadrează în categoria generică de stres. Oamenii au un sentiment de neîmplinire, uneori mai vag, alteori mai limpede, care răzbate dincolo de stabilitatea de care încearcă să se agheţe, adică de condiţia precară existenţială în care se află şi paradoxal se feresc să privească în ei găsindu-şi tot felul de probleme la care caută soluţii, pe care le numesc griji zilnice. Numai când eşti într-o astfel de confuzie mentală poţi să-ţi faci rău ţie şi celor din jurul tău. Când tu eşti tulburat nu ai cum să răspândeşti în jurul tău bucurie şi este evident că relaţiile tale cu ceilalţi sunt sau inexistente sau sunt nesatisfăcătoare. Şi nu găsim nicăieri o persoană în care să avem încredere şi căreia să-i povestim tot ce avem pe suflet, care să ne înţeleagă angoasa, dilema în care ne aflăm, toţi cei din jur sunt foarte grăbiţi şi nu au timp să te asculte.

În acest moment, oamenii realizează că s-ar putea ca, chiar mintea lor să fie cauza problemei şi că trebuie s-o disciplineze, dar nu ştiu cum. De aceea recurg la tot felul de metode după ureche, despre care au auzit de la alţii, care nu conduc în cele din urmă la niciun rezultat. La fel cum suntem obişnuiţi să luăm tot felul de medicamente, vom urma şi diferite metode de antrenament, dar fără să avem o idee prea clară ce vrem să facem cu ele. În momentul în care oamenii găsesc o şcoală încearcă să afle ce oferă aceasta. Dar întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună, ar fi bine să fie următoarea: dar tu, căutătorule, de fapt, ce vrei? Pentru că atunci când întrebi  ce îţi oferă o şcoală este ca şi cum întrebi pe cineva să-ţi spună direcţia în care trebuie să mergi, iar el se uită ciudat la tine şi spune: dar, în definitiv, unde vrei să ajungi, ca să-ţi pot spune încotro s-o apuci.

Dazu Huike pictură sec.X

Huike, la fel ca şi noi, îi imita pe alţii, despre care i s-a părut lui că sunt înţelepţi. Poate că erau, dar ceea ce a reţinut el era complet greşit. El avea o mare determinare în a merge înainte, doar că mergea într-o direcţie greşită, şi este foarte probabil că disperarea din sufletul său era atât de mare încât, foarte probabil, în curând s-ar fi sinucis. Pentru a fi îndreptat în direcţia „corectă” el trebuia oprit. Toate tehnicile unei şcoli sunt în primă instanţă „tehnici de oprire”. Până ce omul nu se opreşte din mersul său nu se poate face nimic. Şi cu cât o tehnică pare mai dificil de făcut pentru o persoană cu atât este mai bine să fie practicată de către ea. De obicei în aceste istorioare Zen ni se povesteşte stadiul final, când se produce acea oprire, dar este necesar să se subînţeleagă că înainte în viaţă sau prin alte practici care nu sunt menţionate s-a realizat această încetinire a mersului căutătorului. Toate obstacolele întâlnite în viaţă i-au încetinit mişcarea pentru a reuşi acestă oprire a minţii. De aceea este absurd să ne imaginăm că există doar iluminări bruşte.

A existat pentru o lungă perioadă de timp o controversă între şcolile Chan referitoare la modul în care se obţine iluminarea: brusc sau gradat. Este clar că această oprire a minţii se face brusc, dar este ajutată de încetiniri treptate, care nu sunt percepute ca opriri pentru că mintea încă mai are elan să meargă în direcţia propusă, încă nu percepe zădărnicia efortului său. Ea încă nu se vede ca şi motor sau ca şi cauză a confuziei create. Toate încetinirile treptate determină o oprire parţială a minţii şi pot „trezi” pe cineva dacă acel cineva este alert şi înţelege despre ce este vorba. Dar de obicei nu este cazul. De aceea se consideră că simpla contemplare, dhyana, chan sau samadhi nu reuşesc „trezirea”. Ele sunt instrumente foarte utile pentru încetinire, dar misterul acestei „întoarceri spre interior a privirii” în momentul opririi este deplin. Oprirea se poate produce, dar până ce nu se produce acest nou mers pe direcţia „corectă”, naturală, persoana nu devine conştientă de noua calitate, de înţelepciunea care irupe în ea din interior. Starea qigong este o stare de oprire a minţii când confuzia minţii obişnuite dispare şi suntem deschişi să receptăm noul. Este o deschidere care ne poate prinde pregătiţi sau nu pentru acea întâlnire cu Necunoscutul.

De aceea mă întorc înapoi la a spune că tehnicile zen sau qigong sunt de fapt foarte bune şi foarte utile, dar sunt doar instrumente, dacă le aplicăm greşit ne duc pe un drum greşit, dacă le aplicăm bine ajungem pe drumul natural, pe Cale. Dar o minte confuză le va aplica greşit, după ureche, aici este problema. Probabil că de-abia acum veţi realiza de ce este atât important un Maestru veritabil, pentru că acesta ştie clar unde să pună degetul pe rană. Huike a încercat să găsească singur calea corectă, a încercat să-i imite pe înţelepţi, dar şi-a dat seama de zădărnicia eforturilor sale greşite şi de aceea a acceptat să se supună unei persoane complet străine, pe care o vedea prima dată şi s-o accepte ca Maestrul său. Asta îi spune şi Bodhidharma că putea continua pe acel drum greşit eoni întregi de efort zadarnic. În momentul în care se deschide cu tot sufletul în faţa unui  necunoscut, Huike este cel mai vulnerabil şi dependent de Maestrul său la modul total. Bodhidharma realizează ruptura definitivă de tot ce este exterior sau de tot ceea ce poate fi imitat, inclusiv legat de persoana sa proprie, în momentul în care îi arată că el nu-i poate oferi ceea ce caută şi că trebuie să se întoarcă spre interior. Oprirea era realizată, dar cum spuneam, Huike putea să profite de această deschidere totală sau să rămână opac, să nu înţeleagă momentul, aşa cum s-a întâmplat cu împăratul Wu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: