Blocajul călugărului

de la Oana Branga

Era odată un călugăr, care trăia lângă un râu. În fiecare zi pescuia și le oferea celor flămânzi, ceea ce prinsese – tot ceea ce păstra pentru el era un singur cap de pește, cu care-și făcea o supă, seara.
Într-o zi, unul dintre învățăceii săi i-a spus că va călători către muntele sfânt. Dascălul era foarte fericit și l-a rugat pe elevul său să-l viziteze pe bătrânul său maestru și să-i ceară ajutorul.
– Întreabă-l de ce m-am blocat în practica mea spirituală, a spus el.
Elevul și-a început călătoria. Atunci când a ajuns la poalele muntelui sfânt, el l-a intrebat pe un hangiu:
– Unde trăiește maestrul?
– El trăiește pe vârful muntelui. Livezile pe care le vezi sunt livezile lui. Cirezile de vaci sunt ale lui. De asemenea și ogoarele plantate cu grâu și orz.
Călătorul era uimit că un maestru spiritual era atat de bogat. În timp ce urca pe munte, s-a oprit și a vorbit cu unul dintre grădinari, care i-a confirmat ca erau cu adevarat, livezile maestrului.
Când a ajuns pe vârful muntelui, el a găsit un castel măreț. A bătut la ușă, iar soția maestrului l-a poftit înăuntru. În timp ce îi oferea un festin cum nu mai vazuse până atunci, ea l-a informat că soțul ei va veni mai târziu.
Spre înserat, maestrul a venit într-o caleașcă trasă de patru cai și condusă de un vizitiu. El i-a urat bun venit călătorului și a întrebat despre vechiul său elev. Călătorul i-a spus:
– Profesorul meu m-a implorat să vă cer ajutorul. El dorește să știe de ce s-a blocat în practica sa spirituală.
Maestrul a închis ochii pentru un moment, apoi i-a redeschis și a spus:
– Aha! Este din cauza ca e prea materialist!
Călătorul era sigur că bătrânul greșea. Dar maestrul i-a zis:
– Nu. Spune-i exact ce ți-am spus.
Și i-a urat călătorului drum bun spre casă. La întoarcere, călătorul s-a apropiat de călugărul pescar și i-a spus:
– Am vești de la maestrul tău, dar cred că trebuie să fie o greșeală. El a spus că motivul pentru care ești blocat este faptul că ești materialist.
Călugărul a știut imediat că acesta este adevărul.
– Da, a exclamat el, bineînțeles!
Călătorul era mirat.
– Cum se poate așa ceva? La urma urmei, tu ai renunțat la tot.

– Aici e problema, a răspuns călugărul. Seara, atunci când îmi gătesc supa din capul de pește, nu mă pot gândi la altceva decât la restul de pește pe care l-am dat. Pe de altă parte, maestrul știa că el personal nu este atașat de posesiunile sale și nici definit de bogăția pe care o are.

Când se sfârşeşte noaptea?

Un  Maestru i-a întrebat pe discipolii săi cum se poate stabili când se sfârşeşte noaptea şi începe ziua.

Unul a zis:

– Dacă vezi un animal în depărtare şi poţi spune dacă e vacă sau cal.

– Nu! – l-a contrazis Maestrul.

– Dacă priveşti un pom în depărtare şi poţi spune dacă e un mango sau un păr.

– Nici acesta nu e răspunsul corect – zise Maestrul.

– Dar care e răspunsul? întrebară discipolii.

– Dacă priveşti în faţă un bărbat şi-ţi recunoşti în el fratele sau dacă priveşti faţa unei femei şi recunoşti în ea pe sora ta. Până nu eşti capabil să faci asta, e totuna unde e Soarele, pentru tine e înca noapte…

Povestea pisicului

            După mai multi ani de practică de qigong trebuia sa trag o linie şi să găsesc învăţătura care mi-a fost cea mai utilă în această perioadă. Să găsesc o chintesenţă a ceea ce am învăţat. Nimic despre energia qi, nimic despre practica gong. Ceva simplu şi util.

Mi s-au perindat prin minte o mulţime de întâmplări, dar brusc a apărut una, de mult uitată, despre un pisic pe care l-am primit cadou de la o persoană la care ţineam mult. Era un mic ghemotoc, de un alb imaculat. Avea gheare foarte ascuţite, un mic tigrişor războinic. În prima zi i-am dat lapte în farfurioară şi a trebuit să-i căutăm rapid o cutie de carton pe care am presărat nisip pe care să-şi facă nevoile. Lucrurile au mers foarte bine câteva zile, timp în care tigrişorul curios a explorat toate ungherele casei. Dar au început problemele. Când cineva deschidea uşa la dulap, se prindea cu degetele de nas. Când intra cineva la bucătărie aluneca pe ceva „vâj” la intrare înainte de a apuca să aprindă lumina. Peste tot familia mea descoperea urmele trecerii tigrişorului nostru mult iubit. Ţineam foarte mult la el şi încercam să-l „educăm”: îi arătam ce a făcut, îl puneam cu nasul în mizerie. Parcă înţelegea pentru o vreme, după care o lua de la capăt. În cele din urmă a trebuit să renunţăm la el şi l-am dus la ţară unde a devenit un vestit prinzător de şoareci.

Peste mai mulţi ani mi-a spus cineva care a fost problema pisicului. În fiecare dimineaţă ar fi trebuit să-i schimbăm nisipul şi să-i punem altul, curat şi nou.

Alegoria broscuţelor

 

A fost odată un grup de broscuţe… care voiau să se ia ia intrecere. Telul lor era să ajungă în vârful unui tum foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori, pentru a urmări cursa şi a le încuraja pe broscuţe.

Cursa urma să înceapă… Totuşi… Dintre spectatori nu credea niciunul că vreuna din broscuţe va reuşi să ajungă in vârful tumului. Tot ce se auzea erau exclamaţii de genul: „Oh, ce obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!” sau: „Nici nu au cum să reuşească: tumul este mult prea înalt!”.

Broscuţele începură să abandoneze … Cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe…

Spectatorii continuau să strige: „E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!”. Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau… Doar una singură se căţăra, consecvent, mai departe… Nu voia cu niciun chip să abandoneze! In final, renunţaseră toate, cu excepţia acelei  broscuţe, care cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vârful turnului! După aceea, toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum a reuşit broscuţa să ajungă totuşi in vârf, după ce toate celelalte se văzuseră nevoite să abandoneze cursa!

Unul dintre spectatori se duse la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit să facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful tur-nului. Si aşa află că… broscuţa învingătoare era SURDĂ!!!

Morala

Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimişti… fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet! Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, căci tot ceea ce auzi sau citeşti te înfluenţează in ceea ce faci!

Deci: Fii MEREU OPTIMIST! Si mai ales, fii pur şi simplu SURD când cineva îţi spune că nu-ţi poţi realiza visurile! Gândeşte-te:

Poţi reuşi în viaţă dacă vrei cu adevărat!

De ce plâng femeile?

– De ce plângi? – întreabă micuţul.

– Pentru că sunt femeie! răspunde mămica.

– Nu înţeleg – zice micuţul.

Mămica îl îmbrăţişează şi spune:

– Si n-ai să întelegi niciodată…

Mai tarziu, copilul îsi intreabă tatăl:

– De ce plânge mămica?

– Nu ştiu nici eu! Toate femeile plâng fără motiv! a fost tot ce i-a putut spune tăticul.

Devenit adult, îl întreabă pe Dumnezeu:

– Doamne, de ce plâng femeile aşa de uşor ? şi Dumnezeu răspunde:

– Când am făcut femeia, ea trebuia să fie o fiinţă deosebită. I-am făcut umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi şi destul de moi ca să fie confortabili. I-am dat forţa de a da viaţă şi cea de a accepta respingerea cu care o tratează adesea propriii ei copii. I-am dat forţa care-i permite să continue când toată lumea o abandonează. Forţa de a avea grijă de familie în pofida bolilor şi oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-şi iubi copiii cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când o rănesc cumplit. I-am dat forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie.

Şi, în fine, i-am dat lacrimi să plângă atunci când simte nevoia. Vezi, fiule, frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici in chipul ei, nici în coafură. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei – locul unde se adăposteşte dragostea. Şi adesea, lacrimile ei sunt cele prin care poţi să-i zăreşti inima.

Spuneti această povestioară tuturor femeilor pe care le cunoaşteţi. Incurajati respectul de sine al celorlalte femei! Şi spuneţi-o tuturor bărbatilor, ca să afle că TOATE FEMEILE SUNT FRUMOASE !

Pacea interioară

Au fost odată doi artişti cărora s-a cerut să ilustreze pacea, descriind o scenă paşnică.

Primul artist a desenat o imagine frumoasă de la tară, dintr-o zi caldă de primăvară. Un soare blând iluminează iarba verde. O casă de tară pitorească si vitele adunate pe lângă ea sunt scăldate de căldura zilei. Un fermier se plimba liniştit în urma plugului si a cailor, pregătind câmpul pentru primăvară. Această imagine redă frumusetea şi liniştea.

Al doilea artist a abordat subiectul altfel. El a pictat o stâncă maiestuoasa. Copaci ciudaţi, contorsionati timp de ani de zile de către furtuni, apar din coastele stâncilor. Nori negri se târăsc la înălţime mică, ameninţători, iar dâre de trăsnet brăzdează cerul încruntat. Pictura arăta violenţă, haos şi furie.

Dar pe măsură ce o priveai, ceva ieşea în evidentă. Acolo – într-una din crevasele muntelui stâncos, adăpostit de vânt şi ploaie – apărea un cuib cu două păsări mici. Aparent nepreocupate de furtuna care amenintă, ele se arătau calme, liniştite şi pline de pace, aşteptând cu răbdare să treacă vijelia.

Şi, oare, nu se întâmplă la fel în viaţa noastră? Poate că ne dorim, într-adevăr, să fim înconjurati de pace, dar furtunile sunt cele care vin asupra noastră. Problemele, presiunile, ameninţă să prindă în vârtejul lor pacea noastră sufletească. Numai că pacea interioară nu trebuie să plece în momentul în care circumstantele exterioare se schimbă.

Ea trebuie să fie clădită pe convingerea că furtuna va sfârşi prin a trece, că vom supravietui şi vom deveni mai puternici datorită ei şi că, până atunci, nu suntem, totusi, singuri.

Sala de sticlă

Imi aduc aminte de povestirea cu o sală plină de oglinzi în care ajunge un dulău, care latră şi este speriat de imaginile sale. Apoi în sală intră un căţeluş care se gudură şi este atras de imaginile atrăgătoare din oglinzi. Am scurtat şi modificat povestirea iniţială pentru că aceasta are şi o continuare. Un câine de stradă găseşte şi el intrarea în sală, intră şi peste câteva ore iese. Pe drum se întâlneşte cu dulăul. Când îi spune unde a fost, acesta începe să-l întrebe: – Dar nu ţi-a fost frică? – Nu, deloc. De ce mi-ar fi? Îi răspunde câinele. Trebuie că este foarte curajos acest câine, îşi spuse în sinea lui dulăul. Hai să-l urmez. Se întâlnesc şi cu căţeluşul şi află şi acesta de intrarea câinelui în sală. – Dar cum ai mai reuşit să te desprinzi de acolo? Nu te-ai simţit singur şi trist când ai ieşit? – Nu deloc, pentru că nu am văzut defel ceea ce îmi povesteşti. – Dar ce ai văzut? – Cu totul altceva, spuse câinele şi le povesteşte intrarea sa. Dar dacă nu credeţi, haideţi şi vedeţi singuri ca să vă convingeţi.

Se duc toţi trei şi cum a spus câinele găsesc uşa întredeschisă şi înăuntru întuneric. Primul intră cîinele. Dulăul îşi face curaj şi îl urmează pe cîine. Căţeluşul se repede înăntru bucuros că se poate juca din nou, dar este dezamăgit că nu vede pe nimeni. Câinele le arată că nu este nimic de care să le fie frică sau de care să fie atraşi. Toţi trei încep să miroase cu atenţie toţi pereţii şi să se convingă că nu era nimic în sală. Paznicul de noapte a stins lumina din sală şi din greşeală a lăsat uşa deschisă. Tot cercetând cei trei câini sala, se făcu dimineaţă şi spre uimirea lor o lumină tot mai mare creştea şi putură să vadă în afară. Sala în care se aflau era de fapt un fel de seră cu pereţi de sticlă semitransparenţi prin care pătrundea lumina. Brusc au înţeles de ce fiecare a văzut altceva. Când dulăul şi căţeluşul au vizitat sala era aprins becul şi pereţii de sticlă au funcţionat ca nişte oglinzi. Norocul câinelui a fost că a prins singurul moment când şi uşa era deschisă şi becul stins. Însă dacă nu-i chema pe ceilalţi câini n-ar fi descoperit secretul sălii de sticlă. Nu era o datorie „câinească” pentru că câinii nu se simt datori. A simţit că aşa trebuie să facă şi la fel ceilalţi câini au simţit că trebuie să-l urmeze. Din acel moment mulţi alţi câini au vizitat sala prinzând un moment de neatenţie al paznicului.

A pleca spre nord pentru a ajunge în sud

 

Între secolele V şi III. î.H. în istoria Chinei a fost Epoca Statelor Combatante. Pe atunci, existau pe teritoriul Chinei numeroase principate şi războaiele se ţineau lanţ. În acea epocă s-au afirmat un mare număr de oameni înţelepţi, care-i sfătuiau pe regi şi împăraţi. Unul dintre ei era ministrul Ji Liang care-l sfătuia pe regele statului Wei. Regele era ambiţios şi se pregătea să lanseze un atac pentru a cuceri mai întâi statul Zhao. În acel moment, ministrul Ji Liang se afla în misiune în alte ţări şi auzind această veste, era deosebit de îngrijorat. S-a grăbit să se întoarcă în ţară şi fără a avea timp nici măcar să-şi schimbe hainele, a şi intrat în palat.

Regele statului Wei, care pregătea atacul, s-a mirat când l-a văzut pe ministrul Ji Liang în aşa hal.

-Ce treburi urgente ai, de nici n-ai avut timp să-ţi schimbi hainele? l-a întrebat el.

-Am văzut adineauri pe drum un lucru ciudat”, a răspuns domnul Ji Liang.

-Ce lucru ciudat?, împăratul era nerăbdător să afle.

– Am văzut o căruţă care mergea către nord. L-am întrebat pe omul care mâna calul: „Unde te duci?” mi-a răspuns că pleacă spre statul Chu. M-am mirat şi l-am întrebat iarăşi: „Statul Chu se află în sud, de ce te duci spre nord?”. Omul a spus că are un cal foarte bun, de rasă şi va ajunge mai devreme sau mai târziu în statul Chu. I-am spus că degeaba are un cal de rasă, pentru că direcţia este greşită şi nu va ajunge în statul Chu. „Nici o grijă, am în buzunar mulţi bani pentru drum.” a răspuns omul din căruţă. I-am spus că nu contează cît de mulţi bani are, tot nu se îndreaptă spre statulChu. El a râs în hohote, spunând: „Ce contează! Sunt foarte îndemânatic la condusul căruţei!”. Majestatea voastră, el nu mi-a ascultat sfaturile şi şi-a continuat drumul spre nord.

Ascultând povestea, regele statului Wei nu şi-a putut stăpâni râsul, spunând:

-Există oare asemenea proşti în lume?

Domnul Ji Liang i-a spus în continuare:

-Majestatea voastră, n-aţi spus că doriţi să fiţi conducătorul tuturor statelor? Pentru asta, trebuie înainte de toate să căpătaţi încrederea tuturor oamenilor din lume. Dar acum, pentru că statul nostru e mai mare şi armata mai puternică decât a statului Zhao, intenţionaţi să îl cuceriţi. Acţionând în felul acesta, vă veţi îndepărta tot mai mult de obiectivul propus, la fel ca şi omul acela cu căruţa, care dorea să plece spre statul Chu, care se află în sud, dar, în schimb, se îndrepta spre nord. Cu cât merge mai departe, cu atât se îndepărtează mai mult de statul Chu.

Abia atunci a înţeles regele statului Wei că Ji Liang are dreptate şi în cele din urmă a renunţat la planul de a ataca statul Zhao.

Tot aşa facem şi noi de multe ori în viaţa noastră. Când mintea nu ne este limpede luăm decizii pripite care au un efect contrar scopului propus. De aceea a apărut acest proverb chinez „a se îndrepta spre nord pentru a ajunge în sud” pentru a indica această contradiţie provocată de confuzia minţii.

Poarta Misterului…Perseverenţa

Georgeta Branga

De curând un prieten mi-a spus o povestioară citită dintr-o carte, care m-a făcut să-mi amintesc de începuturile practicii mele de qigong, de momentul când, fiind novice în această artă, îmi puneam, ca orice începător, o mulţime de întrebări şi încercam să observ cu nerăbdare efectele practicii mele.

Piatra din palmă nu este jad!

Povestioara era cam aşa: într-o zi, un tânăr sărman merse la cel mai vestit giuvaiergiu din imprejurimi şi îl rugă să îl accepte ca ucenic, deoarece voia tare mult să-l înveţe această meserie. Giuvaiergiul se uită la tânăr studiindu-l şi îi puse în mână un cristal de jad spunându-i să îl ţină în palmă timp de un an, fără a-i da nici o altă explicaţie, după care să se întoarcă din nou la el. Băiatul plecă surprins şi dezamăgit de acest gest, neînţelegând sensul temei pe care i-a dat-o bătrânul giuvaiergiu şi gândindu-se în sinea sa că astfel deprinderea meseriei va dura foarte mulţi ani. Totuşi urmă îndemnul celui pe care şi-l alesese drept învăţător şi timp de un an ţinu necontenit în palmă cristalul de jad. La sfârşitul perioadei, se întoarse la giuvaiergiu, care îi luă cristalul şi, punându-l să închidă ochii, îi puse în palmă un alt cristal, apoi închizându-i pumnul, îi spuse să păstreze şi acest jad timp de un an. Băiatul, simţi piatra şi cu ochii închişi, îi răspunse: Dar acesta nu este jad!”

La fel ca tânărul din povestioară, la început orice practicant e nerăbdător, curios de a afla cât mai multe în cel mai scurt timp şi plin de întrebări referitoare la tehnicile pe care le exersează, încearcă să vadă efectul lor imediat.

Îmi amintesc că acum mai bine de 5 ani, când am început să practic, Master ne-a spus referitor la Micul circuit ceresc că e bine să ne concentrăm cam 3 minute pe fiecare punct. Aceasta fiind o meditaţie şi Micul circuit având 9 puncte, m-am întrebat de unde aş putea să ştiu când trec cele 3 minute. Maestrul a zâmbit şi mi-a spus să îmi număr respiraţiile şi voi ştii. Atunci nu am înţeles cu adevărat ce voia să spună… Inţelegerea adevărată, profundă a sensului a venit mult mai târziu, după o bună perioadă de exersare a acestei meditaţii. Acum ştiu, timpul e ceva foarte relativ, ceea ce contează cu adevărat într-un exerciţiu este liniştea, atenţia, concentrarea, simţirea…

Trebuie să fii mereu acolo, conştient de ceea ce faci, fară a te lăsa sustras de alte gânduri sau idei, într-un cuvânt relaxat, astfel încât concentrarea să nu se transforme în încordare. După cum spunea Master, „simţi şi nu simţi” în acelaşi timp, iar procedând în acest fel vei şti cu siguranţă când e momentul să treci la următorul pas.

Astfel, practicând cu răbdare şi perseverenţă, fără chiar a băga de seamă, într-o zi vei realiza că ştii pur şi simplu, asemeni băiatului din povestioară, „că piatra din palmă nu e jad”, fără a fi nevoie să o vezi; adică vei învăţa să simţi fiecare exerciţiu şi să ştii cât trebuie practicat, cum e respiraţia, care e poziţia corectă… şi mai ales ce efect are acel exerciţiu, căci fiecare tehnică în parte are în ea un mister care aşteaptă să fie descoperit… atunci când vremea sa va fi sosit.

Invocarea Maestrului

de Iulia Oprişan

Acum câteva zile am auzit o poveste foarte frumoasă.

Un tânăr discipol mergea pe un superb drum de munte. După un timp, a observat că alături de paşii săi existau urmele altor paşi care mergeau concomitent cu el, însă nu vedea pe nimeni. Contrariat, tânărul s-a aşezat pe marginea drumului, iar urmele care îl insoteau s-au oprit şi ele. Apoi a plecat mai departe, iar urmele l-au insotit în continuare până când tânărul s-a obişnuit cu ele. Insă, după o vreme, acesta a ajuns în vârful muntelui, drumul devenind din ce în ce mai greu. Tânărul a observat că urmele care până atunci îl însoţiseră dispăruseră, ceea ce l-a mâhnit.

După câteva zile, eroul povestirii noastre a ajuns pe cealaltă parte a muntelui, într-o poiană minunată, binecuvântată de Dumnezeu. Aici, aştepta Maestrul său care l-a intrebat cum i s-a părut drumul.Tânărul discipol i-a povestit tot, inclusiv despre urmele care l-au însoţit pe drurn şi l-a întrebat pe Maestrui său ale cui puteau fi? Acesta i-a răspuns: „Ale mele”. Iniţial tânărul a fost bucuros de răspuns, dar  la scurt timp s-a întristat şi l-a Intrebat pe Maestrul său: „Ai fost rnereu Iângă mine şi m-ai însoţit pe drumul spre vârf, lucru pentru care îţi multumesc. M-ai învăţat că poţi fi alături de mine chiar şi atunci când eşti la zeci de kilometri distanţă şi nu te pot vedea. M-ai sprijinit atunci când m-am împiedicat de stânci şi mi-ai fost cel mai bun prieten în nopţile grele. Te întreb, atunci când am fost vârful muntelui, iar drumul devenise aspru, de ce urmele tale nu mai erau lângă mine? De ce m-ai lăsat atunci când mi-a fost cel mai greu şi eram supus la cele mai dificile încercări?” Maestrul i-a zâmbit cu blândeţe şi i-a răspuns: în virful muntelui nu urmele paşilor mei au dispărut, ci urmele paşilor tăi. Nu ai văzut decât o singură pereche de urme întrucât în acele mornente grele, eu te-am dus în spate!”

Pentru acei colegi care au fost la cursurile Maestrului Lin Kai Ting, această poveste are o profundă semnificatie. Atunci am învătat despre tehnica invocării Maestrului în momente tensionate. O dată cu diploma pe care am primit-o la finalizarea cursurilor de initiere în tainele Qigong, am stabilit definitiv o legătură cu Maestrul nostru spiritual, precum un fir invizibil pentru ochii noştri, dar evident pentru sufletul şi mintea noastră. Cu toţii am avut zile dificile când nu am ştiut cum să rezolvăm situatia şi am cerut sprijinul Maestrului. Fie că ne dăm seama sau nu, Master este întotdeauna alături de noi, la nevoie. El ne ajută, în mod subtil, să găsim răspuns la intrebările şi temerile noastre, să devenim mai puternici şi nu ne va lăsa niciodată singuri.

Aceasta este un îndemn pentru toţi cei care l-au cunoscut pe Master Lin Kai Ting şi i-au devenit astfel discipoli, să nu uite că nu sunt singuri, iar atunci când se vor impiedica de stâncile vieţii sau vor păşi pe un drum nesigur să se gândească la acei paşi care îi vor însoţi tot timpul.