Fahrenheit 451

de Ray Bradbury

Ploaia se mai rărise şi fata mergea pe mijlocul aleii, cu fruntea sus, în timp ce pe obraz i se prelingeau cîţiva stropi de apă.

Dînd cu ochii de Montag, zîmbi.

― Bună!

El îi răspunse la salut, apoi o întrebă:

― Acum ce poznă ţi-a mai dat prin minte?

― Sînt tot nebună. E grozav să simţi ploaia. Îmi place să mă plimb prin ploaie.

― Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva, spuse el.

― Poate ţi-ar plăcea, dacă ai încerca.

― N-am încercat niciodată.

Ea îşi linse buzele.

― Pînă şi gustul ploii e bun.

― Dar tu ce faci, colinzi încercînd, de fiecare dată, totul? întrebă el.

― Uneori de două ori.

Se uită la ceva ce ţinea în palmă.

― Ce ai acolo? întrebă el.

― Cred că-i ultima păpădie din anul acesta. Nu mi-am imaginat că voi găsi una pe pajişte atît de tîrziu. Ştiai ce înseamnă să-ţi freci bărbia cu o păpădie? Uite aşa.

Rîzînd, îşi atinse bărbia cu floarea.

― Ce?

― Dacă se scutură, înseamnă că sînt îndrăgostită. S-a scu­turat?

El nu avu încotro şi trebui să se uite.

― Ei bine? întrebă ea.

― Ţi s-a îngălbenit bărbia.

― Grozav! Acum să te văd pe dumneata.

― Cu mine nu va merge.

― Uite.

Înainte ca el să facă vreo mişcare, fata îi puse păpădia sub bărbie. El se trase înapoi, şi fata rîse.

― Stai pe loc!

Se uită cu atenţie sub bărbia lui şi se încruntă.

― Ei? întrebă Montag.

― Ce păcat! spuse ea. Nu eşti îndrăgostit de nimeni.

― Ba da, sînt.

― Nu se vede.

― Sînt îndrăgostit, chiar foarte mult! încercă să-şi ia o expresie potrivită cu ceea ce spunea, dar chipul îi era lipsit de expresie. Sînt îndrăgostit!

― Te rog, nu te mai uita aşa urît la mine.

― Păpădia e de vină, spuse el. S-a scuturat toată la tine. Mie nu mi-a mai rămas nimic.

― Sigur că asta trebuie să fie cauza. Oh, acum te-am supărat, văd bine că te-am supărat. Îmi pare rău, zău că-mi pare rău.

Îi atinse cotul.

― Nu, nu, se grăbi el s-o liniştească. Nu sînt supărat.

― Trebuie să plec, aşa că spune-mi că mă ierţi. Nu vreau să fii supărat pe mine.

― Nu sînt supărat. Tulburat, da.

― Trebuie să merg la psihiatru. Mi s-a impus să merg. Îmi pregătesc răspunsurile dinainte. Nu ştiu ce crede despre mine. Cică sînt ţicnită de-a binelea. Îi dau de lucru, să mă cojească strat cu strat.

― Înclin să cred că ai nevoie de un psihiatru, spuse Montag.

― Sper că nu vorbeşti serios.

El răsuflă adînc, apoi îşi goli plămînii de aer şi spuse:

― Nu, nu vorbesc serios.

― Psihiatrul vrea să ştie de ce ies să mă plimb prin pădure, de ce mă uit la păsări şi de ce prind fluturi. Într-o zi am să-ţi arăt colecţia mea.

― Bine.

― Ceilalţi vor să ştie cum îmi umplu timpul. Le spun că uneori, pur şi simplu, stau şi mă gîndesc. Dar nu le spun la ce anume. Îi duc cu vorba. Le spun că, uneori, îmi place să-mi las capul pe spate, uite aşa, ca stropii de ploaie să-mi picure în gură. Ploaia are acelaşi gust ca vinul. Ai încercat vreodată?

― Nu, eu…

― M-ai iertat, da?

― Da. Se gîndi o clipă. Da, te-am iertat. Dumnezeu ştie de ce. Eşti ciudată, eşti exasperantă, totuşi nu mi-e greu să te iert. Zici că ai şaptesprezece ani?

― Adică… luna viitoare.

― Şi dumneata eşti un om ciudat, domnule Montag. Cîteodată uit că eşti pompier. Acum, îmi dai voie să te supăr din nou?

― Dă-i drumul.

― Cum ai început? Cum ai ajuns să te implici? Cum ţi-ai ales meseria, ce te-a făcut să-ţi iei această slujbă? Nu eşti la fel ca ceilalţi. Am cunoscut cîţiva oameni, aşa că ştiu. Cînd îţi vorbesc, te uiţi la mine. Aseară, cînd ţi-am vorbit despre lună, ai privit spre ea. Ceilalţi nu fac niciodată aşa. Pleacă şi mă lasă să vorbesc de una singură. Sau mă ameninţă. Nimeni nu mai are timp şi pentru ceilalţi. Dumneata eşti unul dintre puţinii care îmi arată îngăduinţă. De aceea mi se pare straniu că eşti pompier. Într-un fel, nu mi se pare o meserie potrivită pentru dumneata.

El simţi cum trupul i se împarte între fierbinţeală şi răceală, blîndeţe şi cruzime, tremur şi neclintire, două jumătăţi care se sfîşiau una pe cealaltă.

― Mai bine vezi că ai oră la doctor, spuse el.

Ea o luă la fugă şi-l lăsă singur în ploaie. Trecu mult timp pînă cînd Montag se urni din loc.

În timp ce mergea, îşi lăsă foarte încet capul pe spate, în ploaie, doar pentru cîteva momente şi deschise gura…

 

 

Han Shan

Poezii de Han Shan

Praful nu se adună,

Fericit,

nu mă ataşez de nimic.

Peşteră pe Muntele Rece. Han Shan trăia într-o colibă pe Muntele Rece,  de aici provine şi numele său. Era la o zi de mers întins de mănăstirea Kuoching din munţii Tien Tai (Terasa celestă). Era bun prieten cu Shih-te, un copil orfan crescut la mănăstirea Kuoching (de aici şi numele său Shi-te – Restabilit, refăcut) şi ajutor de bucătar. În pictură este arătat alături de prietenul său Shih-te, râzând, făcând glume, într-o atitudine neconvenţională, cu părul în toate părţile, roba peticită, saboţi uriaşi de lemn.

Se consideră că ar fi trăit 120 de ani, acest lucru fiind posibil deoarece chiar el afirma într-unul din poemele sale că l-a scris la vârsta de 100 de ani. După această vârstă a dispărut misterios. În decursul anilor au fost găsite aproximativ trei sute de poeme, scrise pe scoarţa copacilor, pe stânci şi pe pereţii clădirilor din incinta Templului Kuoching şi din satele învecinate.

Deasupra lui Han Shan luna străluceşte singură

pe un cer senin nu iluminează chiar nimic

giuvaer preţios celest nepreţuit

îngropat în agregatele scufundate în corp.

Ivan M. Granger observă că în primul vers este descrisă atât natura cu luna strălucind deasupra Muntelui Rece, cât şi spaţiul interior cu luna strălucind deasupra lui Han Shan. Luna, şi în mod special luna plină din zilele speciale, are un sens metaforic în poezia sacră din Asia. Aceasta reprezintă, conştienţa trezită complet, mintea lui Buddha. Acest sens este întărit în ultimele versuri în care ni se spune că acest giuaver este adânc îngropat în interiorul său. Poezia sa este dedicată lunii iluminării ce străluceşte în interior.

A spune că luna străluceşte singură este o recunoaştere a faptului că nu există nimic atceva decât acea iluminare.  Este o afirmaţie nondualistă că nu există nimic altceva decât o singură minte a lui Buddha.

Cele cinci agregate se referă la formă, senzaţie (dacă un obiect este plăcut, neplăcut sau neutru), percepţia (recunoaşterea unui obiect), formaţiile mentale şi conştiinţa (sau discernământul). Suferinţa este cauzată de ataşamentul faţă de agregate după cum afirma Buddha: „naşterea e suferinţă, îmbătrânirea este suferinţă, moartea este suferinţă, asocierea cu neplăcutul este suferinţă, despărţirea de plăcut este suferinţă, a nu primi ceea ce doreşti este suferinţă, pe scurt cele cinci agregate de care ne ataşăm sunt suferinţă.”

Cerul senin este mintea eliberată de toţi norii-agregate. În momentul în care acestea dispar, Han Shan dispare şi el şi luna nu mai iluminează nimic. În acel moment de iluminare pură îşi recunoaşte nonexistenţa proprie. Iar acolo rămâne numai luna, giuvaer nepreţuit.

A sta ca un munte

Ne amintim de secţiunea a 8-a din Yi Jin Jing şi de activitatea sa mentală. De aceea poate fi interesant să aflăm ce aveau de spus maeştrii spirituali ai poeziei clasice chineze.

HAN-SHAN, LI PO, TU FU, BASHO: A STA ÎMPREUNĂ CU MUNTELE

de Silviu Lupaşcu

Maeştrii spirituali ai poeziei chineze şi poeziei japoneze clasice au
utilizat imaginea muntelui ca simbol al trecerii dinspre lumea aceasta spre
„cealaltă lume“. Certitudinea îndepărtării ireversibile de lume se
metamorfozează în certitudine a apropierii fericite de non-lume. Călătoria
devine o cale a revelaţiei, a adevărului, a redefinirii fiinţei omeneşti prin wuwei1
sau satori2. Întâlnire a adevărului, a sinelui sau a vidului teocratic,

imersiunea sufletului în spaţiul strălucitor de dincolo de lume se împlineşte

prin glisarea infinitesimală între realitatea montană şi misterul realităţii reale.
Teologia mistică a spaţiului montan se constituie pe fondul sincretismului
care apropie daoismul şi buddhismul, în China secolelor VI-VIII. În cadrul
daoismului, existau „Şcolile Templului” şi „Şcolile Muntelui”. Cele dintâi
erau întemeiate pe instituţiile şi ritualurile comunitare, iar cele din urmă
atrăgeau înţelepţii independenţi. În cadrul acestor şcoli, perseverenţa, curajul
şi puterea voinţei erau asemănate cu ascensiunea spre piscurile munţilor.
Magiştrii daoişti au avut întotdeauna ca scop spiritual salvarea umanităţii, în
concordanţă cu aforismul: „Numai Bătrânul Nebun poate să mişte muntele.”3


Li Po (701-762) afirmă certitudinea prezenţei sufletului în cealaltă
lume, pe care nimeni nu o stăpâneşte, iar starea vidului teocratic determină
dezintegrarea extatică a sinelui în proximitatea muntelui: „Mă întrebi de ce
îmi fac casa în pădurea muntelui? Eu zâmbesc şi sunt tăcut, iar sufletul meu
rămâne liniştit: el trăieşte în cealaltă lume, pe care nimeni nu o stăpâneşte.
Piersicul înfloreşte. Apa curge. Păsările s-au făcut nevăzute în cer, iar acum
ultimul nor dispare. Stăm împreună, muntele şi cu mine, până când numai
muntele rămâne.“4

Tu Fu (712-770) asimilează căutarea anevoioasă şi găsirea adevărului, a fiinţei aureolate, în profunzimea spaţiului montan, cu uitarea drumului de întoarcere, cu identificarea dintre căutător şi căutat, stare de graţie exprimată prin imaginea unei ambarcaţiuni care pluteşte în voia curentului:

„Este primăvară în munţi. Înaintez singur, în căutarea ta. (…) La
apusul soarelui, ajung în crângul tău, în trecătoarea stâncoasă a muntelui.

Tu nu vrei nimic, cu toate că, în timpul nopţii, poţi să vezi aura de aur şi argint din jurul tău. (…)

O dată drumul de întoarcere uitat, mă ascund pentru a deveni asemenea ţie, o barcă goală, care pluteşte în voia curentului.“5

Han-shan (secolele VII – IX)6 dezvăluie existenţa armonioasă a
sufletului omenesc în spaţiul pur al Muntelui Rece drept preludiu al

imersiunii fiinţei contemplative în spaţiul celest al norilor albi: „Atunci când
mă caţăr pe poteca Muntelui Rece, cărarea Muntelui Rece mă poartă mai
departe şi mai departe: defileul lung, sugrumat de grohotiş şi bolovani, pârâul
lat, iarba estompată de ceaţă. Muşchiul este alunecos, deşi nu a plouat, pinul
cântă, deşi vântul nu adie. Cine poate să facă un salt dincolo de legăturile
lumii şi să stea împreună cu mine printre norii albi?“7

Identificarea ontologică dintre micro-cosmos şi macro-cosmos este exprimată prin bucuria
de a fi găsit perla naturii lui Buddha, „perla magică” a libertăţii de a
„cutreiera întreaga galaxie” prin întrepătrunderea dintre „oriunde” şi
„pretutindeni”, o fântână de lumină, în spaţiul infinit al minţii: „Locul meu
este pe Muntele Rece, acolo mă aflu, agăţat de o culme, dincolo de circuitul
durerii. Imaginile dispar fără urmă, iar eu cutreier de aici întreaga galaxie,
lumini şi umbre apar de-a curmezişul minţii. Nici o dharma nu-mi iese în
cale. De vreme ce am găsit perla magică, pot să merg oriunde, pretutindeni
este desăvârşit.”8
Matsuo Basho (1644-1694)9 descrie în Oku no Hosomichi, Drumul
îngust spre Oku sau Drumul îngust spre nordul îndepărtat, călătoria pe care a
făcut-o în regiunea munţilor Haguro, Gassan şi Yudono în anii 1689-1691. În
concordanţă cu principiile buddhismului Zen, căutarea adevărului,
exprimarea adevărului prin arta poetică, este nu numai o ipostază a înţelegerii
lumii, a identificării cu lumea, dar şi o ipostază a lepădării de sine şi de lume,
prin încredinţarea propriei vieţi necunoscutului şi mobilităţii deambulatorii a
căii vegheate de omniprezenţa discretă a Mântuitorului. Ajuns pe Muntele
Haguro, Basho elogiază sanctuarul în care slujesc membrii sectei Tendai10:


„Aici, doctrina meditaţiei absolute, predicată de secta Tendai, străluceşte
asemenea razelor lunii, iar legile eliberării şi iluminării spirituale iradiază
asemenea lămpilor aşezate în întuneric. Aici se află sute de case în care

preoţii practică riturile religioase cu severitate absolută. Cu adevărat, întregul
munte este plin de inspiraţie miraculoasă şi smerenie sacră. Gloria sa nu va
pieri, atât timp cât oamenii vor continua să locuiască pe pământ.“11 Pentru a
atinge vârful Muntelui Gassan, Basho trebuie să facă un efort istovitor, astfel
încât calea sa să dobândească virtutea misterioasă de a transcende limitele
lumii materiale şi de a pătrunde în cealaltă lume: „Am mers prin ceţuri şi
nori, am respirat aerul rarefiat al altitudinilor înalte, am păşit pe gheaţă
alunecoasă şi pe zăpadă, până când, în cele din urmă, printr-o poartă a
norilor, deschisă spre calea soarelui şi a lunii, am ajuns pe culme, cu
respiraţia tăiată şi într-o stare învecinată cu moartea prin îngheţare. Soarele a
apus, iar luna a urcat, strălucitoare, pe cer.“12 Preceptele care guvernează
pelerinajul îl împiedică să divulge misterele Muntelui Yudono, iar Basho
exprimă esenţa experienţelor sale printr-un haiku: „Deoarece îmi este interzis
să trădez misterele sfinte ale Muntelui Yudono, mi-am umezit mânecile cu un
potop de lacrimi.“13
Atunci când analizează relaţia dintre timp şi spaţiu, dintre prezenţa
de ordin social şi prezenţa de ordin liturgic, în universul spiritual al Chinei
antice, Marcel Granet observă că „spaţiul plin nu există decât acolo unde
întinderea este socializată”. Însuşirea spaţiului de a fi „plin” şi însuşirea
timpului de a fi „puternic” sunt determinate de umanizarea întinderii şi
duratei: „Legate de spaţii pline, timpuri puternice alternează cu timpuri slabe,
legate de spaţii vide”14. Altitudinile extreme, inaccesibile, ale spaţiului

montan, impun o rarefiere extremă a prezenţei umane, a socializării, o situare
existenţială în proximitatea seducătoare a vidului. Locuirea în spaţiul
socializat al Imperiului, definit prin cele patru margini şi prin Centru, este
substituită prin experienţa ieşită din comun de a locui în nelocuit, sau, mai
departe, de a locui în nelocuibil. Rigorile ascetice, ascensiunile istovitoare,
revelaţiile mistice sunt învestite cu puterea spirituală de a imprima prezenţei
omeneşti în spaţiul montan glisarea existenţială infinitesimală spre
dezmărginirea sufletească în non-lume.
Prejudecăţile de lectură, de educaţie, de credinţă, ne îndeamnă să
considerăm că un cititor european nu poate avea decât un acces limitat la
înţelesul versurilor citate în paragrafele anterioare. Cu adevărat, în
microcosmosul european aceste versuri au relevanţă numai dacă se acceptă
modelul lumii şi non-lumii ca spaţii spirituale universale. Universalitatea
lumii şi non-lumii implică universalitatea fiinţelor omeneşti. Înţeleasă drept
cale a non-lumii, calea montană descrisă de poeţii citaţi rememorează, poate,
atât precaritatea situării în lume a fiecărei fiinţe omeneşti, cât şi premoniţiile
care ne absorb, de-a lungul vieţii, spre imersiunea necesară, iminentă, în nonlume.
Există, poate, un număr infinit de feluri de a trece acest prag.
Traiectoria tanatologică întretaie şi este întretăiată, la rândul ei, de traiectoria
extatică. Adeseori, bucuria de a contempla frumuseţea lumii este în măsură să
deschidă o poartă iraţională spre non-lume, care se vădeşte a fi o desăvârşire
a raţionalităţii. Frânturi de lume, o rază de soare, o ramură înflorită,
configuraţia policromă a norilor, un val care se sparge de ţărm, se dezvăluie,
în mod neaşteptat, drept simboluri inextricabile ale vieţii, ale universului,
drept ultima treaptă a lumii şi prima treaptă a non-lumii, a celeilalte lumi.
Unde se află cealaltă lume? Puterea de a o reprezenta ne defineşte,
cred, ca fiinţe spirituale, ca fiinţe capabile de a accede la realitate, la adevăr,
prin virtutea de a imagina, a rememora sau a recunoaşte spaţii. Non-lumea
poate fi, concomitent, un peisaj paradisiac, construit prin mijloace narative,
un concept teologic, o abstracţie de ordin filosofic sau psihologic. Este un alt
fel de a vedea, de a percepe, de a înţelege locuri, lucruri, fiinţe, texte,
experienţe, evenimente. Este sfera atotcuprinzătoare, desăvârşită,
transparentă, care circumscrie şi oglindeşte lumea, pe care o atingem în mod

nevădit sau o contemplăm atunci când nu suntem conştienţi că trăim
nevinovăţia atingerii sau contemplării ideale, care ne atinge şi ne contemplă
pe calea pierdută şi regăsită a înveşnicirii. Este stadiul suprem al fiinţei, al
viului. Este ceea ce este dincolo de lipsa de sens a fiecărei clipe şi a fiecărei

timpului, dincolo de suferinţa incurabilă provocată de înstrăinarea noastră
prin iluzia sau paradoxul iubirii pământeşti.
Continuitatea armonioasă dintre realitatea ireală a lumii şi realitatea
reală a celeilalte lumi se lasă întrezărită în preschimbarea singurătăţii în
nesingurătate, a suferinţei în pace lăuntrică şi a neiubirii în iubire, prin harul
frumuseţii contemplative. Adevărul celeilalte lumi se oglindeşte în ceea ce
este trecător, efemer, dureros în această lume. Aderenţa incertă a fiecărui
suflet omenesc la ţesătura polimorfă a lumii mărturiseşte despre
predeterminarea desprinderii, despre traiectoria ascensională spre non-lume.
„Spiritul purtat de vânt“15 care animă fiecare fiinţă omenească are menirea de
a ne face să stăm împreună cu muntele, până când numai muntele va rămâne,
asemenea unei membrane inefabile, unei suprafeţe translucide care desparte
şi apropie, în acelaşi timp, lumea şi cealaltă lume.

1 Principiul „inacţiunii” în taoism. Cf. Anne Cheng, Histoire de la pensée chinoise,
Paris: Editions du Seuil, 1997, pp. 145-146.

2 Experienţa „iluminării” în buddhismul Zen. Cf. D. T. Suzuki, The Zen Doctrine of No Mind, London: Rider Books / Random Century Group Ltd., 1991, pp. 52-57.
3 Cf. Loy Ching-Yuen, The Supreme Way: Inner Teachings of the Southern
Mountain Tao. Trad. Trevor Carolan, Du Liang, Berkeley, California: North Atlantic Books, 1997, p. 9, p. 23, p. 40. De asemenea, Thomas Hahn, The Standard Taoist Mountain and Related Features of Religious Geography, Kyoto: Ecole Française d’Extreme-Orient /Section de Kyoto, 1988, pp. 145-156.


4 Poet chinez celebru, din dinastia T’ang (618-907), pe care Tu Fu îl include, într-un poem, în grupul celor „opt nemuritori ai cupei de vin”. Universul său poetic se întemeiază pe teologia daoistă. În anul 730, Li Po a locuit pe Muntele Zhongnan, în apropierea capitalei Chang’an, iar în jurul anului 742 a fost primit de Împăratul Xuanzong, care i-a oferit un post în Academia Hanlin. Se pare că Li Po a fost implicat în rebeliunea lui An Lu-shan (755), iar atitudinea sa politică a avut drept consecinţă condamnarea sa la exil, urmată de iertarea imperială. În mediul literar şi intelectual al dinastiei T’ang, Li Po era supranumit „zeul exilat din cer”, „nemuritorul exilat” sau „zeul-poem”. Li Po şi Tu Fu s-au întâlnit de două ori, în anii 744-745, iar între ei s-a legat o strânsă prietenie. Din opera sa poetică se păstrează aproximativ o mie o sută de poeme. Poemul său de adio, care indică o moarte prin sinucidere, contrazice legenda în conformitate cu care Li Po s-ar fi înecat în râul Yangtze, după ce a căzut din barcă, ameţit de alcool, în încercarea de a îmbrăţişa lumina lunii, reflectată în apă. Cf. John Minford şi Joseph S. M. Lau (ed.), Classic Chinese Literature, Vol. I: From Antiquity to the Tang Dinasty, New York & Hong Kong: Columbia University Press & Chinese University Press (The Chinese University of Hong Kong), 2000, pp. 721-764 (traduceri de E. Eide, Ezra Pound, A. Cooper, D. Young, B. Watson, H. A. Gilles et al.). Shigeyoshi Obata, The Works of Li Po, the Chinese Poet, New York: Paragon Book Reprint Corporation, 1965. Mitchell, The Enlightened Heart, pp. 31-32.

5 Poet chinez celebru, din dinastia T’ang (618-907), supranumit „înţeleptul poeziei”, prieten apropiat al lui Li Po, căruia i-a dedicat douăsprezece poeme. În anii 730 şi 747 a candidat la examenul pentru admiterea în clasa funcţionarilor publici, fără succes. Opera sa poetică, din care se păstrează aproximativ o mie cinci sute de poeme, reflectă sistemul de gândire al daoismului şi experienţa istorică tragică din timpul rebeliunii lui An Lu-shan (755), care a durat opt ani, a determinat abdicarea Împăratului Xuanzong (756) şi a devastat China din perioada dinastiei T’ang. Eva Shan Chou a analizat corelaţia dintre biografia lui Tu Fu şi fundalul istoric al epocii sale, a elogiat deopotrivă strălucirea artei sale poetice şi excelenţa morală a caracterului său: „Atunci când a început să fie elaborată istoria poeziei T’ang, în timpul dinastiei Sung, admiraţia pentru strălucirea tehnică a lui Tu Fu s-a îmbinat cu recunoaşterea excelenţei morale a caracterului său pentru a-l ridica dintr-o relativă obscuritate pe culmea artei poetice T’ang. Opera sa şi opera contemporanului său, Li Po, au devenit repere definitorii ale perioadei T’ang, care a fost identificată cu extraordinara înflorire a culturii şi a puterii politice din deceniile de mijloc ale secolului al VIII-lea.” Cf. Eva Shan Chou, Reconsidering Tu Fu: Literary Greatness and Cultural Context, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, pp. 1-60. Minford şi Lau, Classic Chinese Literature, I, pp. 765-816 (traduceri de D. Hawkes, B. Watson, F. Ayscough, K. Rexroth, S. Owen, A. Cooper et al.). Mitchell, The Enlightened Heart, p. 33.


6 Poet chinez şi ermit din dinastia T’ang (618-907), maestru legendar al buddhismului ch’an şi al sectei T’ien-t’ai, din cadrul buddhismului Mahayana, întemeiată pe Muntele T’ien-t’ai, la Templul Kuoch’ing, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, de Zhiyi (531-597). În traducere, Han-shan înseamnă „Muntele Rece”. Cronologia este relativă, imposibil de reconstituit cu exactitate, deoarece autori diferiţi indică perioade neconcordante ale vieţii lui Han-shan, în secolele VII – IX. Tu Kuang t’ing (850-933) menţionează în
Taiping kuangchi, lucrare publicată în anul 979, că Han-shan a locuit pe Muntele T’ien-t’ai între anii 766 şi 779. În cronica sa despre călugării celebri din dinastia T’ang, Sung Kaosengchuan, Tsan-ning (919-1002) datează prezenţa lui Han-shan pe Muntele T’ien-t’ai între anii 806-820, iar Yu Chia-hsi (1833-1955), în Ssuku tiyao piencheng, o situează în anul 793. În perioada în care a locuit în Templul Kuoch’ing, pe Muntele T’ien-t’ai, Han-shan era considerat o ipostază a lui Bodhisattva Manjusri. După dispariţia sa misterioasă, au fost
găsite aproximativ trei sute de poeme, scrise pe scoarţa copacilor, pe stânci şi pe pereţii clădirilor din incinta Templului Kuoch’ing şi din satele învecinate. Cf. Han-shan, The Collected Songs of Cold Mountain (Han-shan). Trad. Red Pine, Port Townsend, Washington: Copper Canyon Press, 2000, pp. 6-11. De asemenea, Minford şi Lau, Classic Chinese Literature, I, pp. 979-983 (traducere de G. Snyder).

7 Cf. Stephen Mitchell (ed.), The Enlightened Heart. An Anthology of Sacred Poetry, New York: Harper Perennial, 1993, pp. 29-30.
8 Cf. Han-shan, The Collected Songs of Cold Mountain, p. 172.
9 Poet japonez celebru din perioada Edo sau Edo-jidai (1603-1868), unul dintre marii maeştrii ai haiku-ului. În traducere, pseudonimul său literar înseamnă „Bananierul” şi derivă din denumirea ermitajului („ermitajul dintre bananieri”) pe care discipolul său Sampu l-a construit în Fukagawa, pe malul râului Sumida, în anul 1680. În a doua jumătate a vieţii, Basho a devenit adept al buddhismului Zen şi a făcut patru călătorii inspirate de meditaţia Zen, cu scopul de a „saluta lumea” şi a se elibera de ispita recluziunii. Despre Oku no
Hosomichi, a se vedea Makoto Ueda, Basho and His Interpreters, Stanford, California: Stanford University Press, 1992, pp. 219-328.
10 Misionarismul lui Ganjin (688-763) a avut drept rezultat întemeierea sectei Tendai în Japonia, după modelul sectei T’ien-t’ai din China. Secta buddhistă Tendai, deosebită de Şcoala Zen, s-a dezvoltat sub conducerea lui Saichyo (767-822) şi reprezintă unul dintre curentele dominante ale buddhismului japonez.

11 Cf. Matsuo Basho, Oku no Hosomichi. Trad. Nobuyuki Yuasa, The Narrow Road
to the Deep North, London: Penguin Books, 1966, p. 125.
12 Cf. Basho, Oku no Hosomiki, Yuasa, The Narrow Road, p. 125.
13 Cf. Basho, Oku no Hosomiki, Yuasa, The Narrow Road, pp. 126-127.
14 Cf. Marcel Granet, La Pensée chinoise, Paris: La Renaissance du livre, 1934, p. 92, p. 112. Pentru o perspectivă contemporană sau, mai curând, anistorică asupra relaţiei dintre daoism şi relieful montan, în cadrul spaţiului religios chinez, a se vedea Şerban Toader, “Ethnographic Notes on the Atmosphere of a Daoist Mountain in the 1990’s”, in Radu Bercea, Luminiţa Munteanu, Andrei Cornea (ed.), The Annals of the Sergiu Al-George Institute, Volumes IX – XI, pp. 217-228, Bucharest: Sergiu Al-George Institute for Oriental Studies, 2000-2002. Toader descrie viaţa spirituală a comunităţilor monastice daoiste din templele Yuanming şi Yuqing, situate pe Muntele Qingcheng. În anii 1993-1994, aceste comunităţi monastice făceau parte din Şcoala Qigong („acţiune a suflului”), afiliată mişcării Zhonggong sau Yizhigong, întemeiată de Zhang Hongbao (n. 1954). Numele întreg al Şcolii Qigong este Zhonghua yangsheng yizhigong sau „Practica tradiţională chineză de cultivare a vieţii şi de sporire a înţelepciunii”. În acest mediu privilegiat, conceptul de „salvare a
fiinţelor omeneşti” sau du ren se manifestă atât prin dezvoltarea spirituală individuală, cât şi prin vindecarea de sine şi vindecarea celorlalţi, proces pe parcursul căruia taumaturgul daoist este asistat şi ajutat de Ling Ge sau „Spiritul Frate”, o formă de viaţă nevăzută, supraomenească. Pentru întreaga istorie a Şcolii Qigong (Qigong, Zangmigong, Zhonggong, Falungong), în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a se vedea David A. Palmer, La Fièvre du Qigong. Guérison, religion et politique en Chine (1949-1999), Paris: Editions de l’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 2005.

15 Cf. Basho, Oku no Hosomichi, Yuasa, The Narrow Road, p. 71: „În forma mea muritoare, alcătuită din o sută de oase şi nouă orificii, se află ceva, iar acest ceva este numit, în lipsa unei denumiri mai exacte, un spirit purtat de vânt, deoarece se aseamănă foarte mult cu o draperie subţire care este sfâşiată şi purtată departe la cea mai fină adiere a vântului.”

Bibliografie
Basho, Matsuo, Oku no Hosomichi. Trad. Nobuyuki Yuasa, The Narrow Road to the Deep North, London: Penguin Books, 1966
Cheng, Anne, Histoire de la pensée chinoise, Paris: Editions du Seuil, 1997
Ching-Yuen, Loy, The Supreme Way: Inner Teachings of the Southern Mountain Tao. Trad. Trevor Carolan, Du Liang, Berkeley, California: North Atlantic Books, 1997
Granet, Marcel, La Pensée chinoise, Paris: La Renaissance du livre, 1934
Hahn, Thomas, The Standard Taoist Mountain and Related Features of Religious Geography, Kyoto: Ecole Française d’Extreme-Orient / Section de Kyoto, 1988
Han-shan, The Collected Songs of Cold Mountain (Han-shan). Trad. Red Pine, Port Townsend, Washington: Copper Canyon Press, 2000
Minford, John şi Lau, Joseph S. M. (ed.), Classic Chinese Literature, Vol. I: From Antiquity to the Tang Dinasty, New York & Hong Kong: Columbia University Press & Chinese University Press (The Chinese University of Hong Kong), 2000

Mitchell, Stephen, (ed.), The Enlightened Heart. An Anthology of Sacred Poetry, New York: Harper Perennial, 1993

Obata, Shigeyoshi, The Works of Li Po, the Chinese Poet, New York: Paragon Book Reprint Corporation, 1965
Palmer, David A., La Fièvre du Qigong. Guérison, religion et politique en Chine (1949-1999), Paris: Editions de l’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 2005
Shan Chou, Eva, Reconsidering Tu Fu: Literary Greatness and Cultural Context, Cambridge: Cambridge University Press, 1995
Suzuki, D. T., The Zen Doctrine of No Mind, London: Rider Books / Random Century Group Ltd., 1991
Toader, Şerban, “Ethnographic Notes on the Atmosphere of a Daoist Mountain in the 1990’s”, in Radu Bercea, Luminiţa Munteanu, Andrei Cornea (ed.), The Annals of the Sergiu Al-George Institute, Volumes IX – XI,
pp. 217-228, Bucharest: Sergiu Al-George Institute for Oriental Studies, 2000-2002
Ueda, Makoto, Basho and His Interpreters, Stanford, California: Stanford University Press, 1992

Teatrul umbrelor

Teatrul umbrelor a fost creat ca să le reamintească oamenilor că pe lângă partea yang, vizibilă, ei au şi o parte ascunsă, yin, care nu poate fi despărţită de partea yang, la fel cum umbra nu poate fi despărţită de om. Dacă în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi pot percepe doar partea yang, în teatrul umbrelor se povesteşte despre partea yin.

Umbre sunt peste tot. Unde este lumină, există şi umbre şi penumbre. Orice obiect (sau gând?!) aducem la lumină va crea şi o umbră. Umbrele sunt la fel de ubicue precum sunt norii, torentele sau fulgerele. Oamenii au fost preocupaţi din cele mai vechi timpuri de umbre şi le-au interpretat în fel şi chip. Această interpretare este partea cu adevărat interesantă!

Teatrul umbrelor are o istorie la fel de veche ca şi omul care a descoperit focul exterior şi pe cel interior. Ne putem imagina oamenii preistorici care şedeau în jurul focului în peşteri sau corturi şi urmăreau fascinaţi dansul umbrelor de pe pereţi. În curând aveau să descopere cum îşi pot utiliza capul, corpul, mâinile şi picioarele pentru a mişca umbrele la comanda lor. Tot aşa oamenii au descoperit cum, folosind tehnicile qigong, ei îşi pot utiliza corpul şi mintea pentru a mişca corpul energetic sau qi-ul.

Faptul că teatrul umbrelor a apărut ca rezultat al dorinţei de a manipula alte umbre decât cele fizice rezultă şi din povestea apariţiei teatrului umbelor. Se spune că împăratul Wu al dinastiei Han (121 î.C.) se simţea foarte singur după pierderea concubinei Li, la care ţinea foarte mult. Era atât de tulburat încât a început să-şi neglijeze imperiul. Miniştrii săi erau foarte preocupaţi şi au încercat diferite metode să-l determine să-şi reia sarcinile. În cele din urmă au găsit un bătrân magician taoist, care ştia cum să cheme umbrele. El l-a aşezat pe împărat într-o cameră întuncată în faţa unui ecran de pânză şi folosind o mică flacără în spatele ecranului, a provocat apariţia umbrei concubinei Li, care a început să se mişte plină de viaţă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a fost în sfârşit capabil să-şi revină din adânca sa durere. Această povestire ne arată că teatrul umbrelor era folosit în trecut ca un mod de comunicare între cei vii şi lumea spiritelor.

Qigong-ul este folosit ca un mod de comunicare între corpul şi mintea obişnuită a practicantului şi sufletul şi spiritul său. Activarea corpului energetic prin tehnicile qigong permite acest mod de comunicare.

Teatrul umbrelor era o prezenţă mult-aşteptată în timpul sărbătorilor. Manipularea umbrelor era partea vizibilă a spectacolului. Dar în trecut, unii artişti teatrali aveau un nivel atât de ridicat de măiestrie, încât reuşeau prin arta lor să întredeschidă unor oameni un teatru magic. Dar pentru a pătrunde în acest teatru magic trebuia să renunţi la prejudecăţi şi în special la mintea obişnuită, la fel cum face şi Harry în romanul lui Herman Hesse, Lupul de stepă.

Ce lucru simplu pare teatrul umbrelor. Ai nevoie doar de o cortină albă, de păpuşi translucide, de beţe şi fire, de un păpuşar cu care să le mânuieşti şi de o sursă de lumină. Spectatorii privesc fascinaţi umbrele lăsate de păpuşi şi se transpun în personajele care redau o întâmplare. În India erau scenete din istorisirile religioase Mahabharata sau Ramayana, iar în China din nuvela istorică Trei Regate sau povestea populară despre judecătorul înţelept Bao Gong. Iar dacă credeţi că teatrul umbrelor sau a păpuşilor este doar pentru copii gândiţi-vă la televizor sau la calculator. Arta povestirii nu a dispărut deloc. Doar s-a transformat, folosind modalităţi tehnologice noi. Pe la 1767 apăreau şi în Franţa primele teatre de umbre aduse de misionarii iezuiţi din China. De la umbrele chinezeşti la teatrul cinematografic a lui Lumiere şi apoi la filmul mut nu a fost decât un pas.

Dar în ce constă această magie a teatrului umbrelor? Lumea întreagă este un uriaş teatru în care se joacă simultan o mulţime de întâmplări. Suntem fascinaţi de ele, râdem, plângem, suntem atraşi de unele personaje, altele ne provoacă frică sau aversiune. Suntem spectatori, contribuim la bunul mers al spectacolului cu emoţiile noastre. Chiar şi plictiseala şi indiferenţa fac parte din spectacol. Acesta este spectacolul vieţii noastre şi suntem prinşi în el ca spectatori. Ne plac spectacolele improvizate pentru a ne detaşa şi a privi cu alţi ochi spectacolul principal din care credem că nu putem ieşi decât murind.

Dar copiii au fost întotdeauna curioşi. Când le plăcea un spectacol doreau să ştie ce este în spatele cortinei. La teatrul de păpuşi întotdeauna erau câţiva copii mai curioşi sau mai curajoşi care doreau să afle ce se întâmplă în spatele cortinei, cine mânuieşte umbrele sau păpuşile. Gândiţi-vă ce greu este să explicaţi unui copil sub cinci ani cum funcţionează televizorul. Să-i spuneţi că acel spectacol ce-l vede pe ecran este creat de ceva invizibil care călătoreşte prin spaţiu şi timp şi vine de la o sursă invizibilă. Dacă-i spuneţi asta copilului, acesta vă va crede, dar totuşi va încerca într-o zi, când nu sunteţi acasă, să desfacă cutia magică şi să vadă ce este înăuntru.

Dar noi mai suntem oare atât de curioşi? Sau la toate problemele avem deja soluţii? Oare suntem convinşi, ca adulţi, că ştiinţa şi tehnologia ne oferă un tablou complet al lumii? Credem că nu mai este nicio cortină de ridicat, niciun mister de descoperit? Ce-aţi spune dacă aţi putea să ridicaţi măcar un colţişor al cortinei pe care se perindă evenimentele vieţii voastre? Să ştiţi de ce vi se întâmplă unele lucruri, de ce întâlniţi anumite persoane, de ce vă îmbolnăviţi, de ce, de ce…

Deşi nu vi s-a prezentat în acest mod, chiar asta face qigong-ul. Vă permite nu numai să fiţi spectatori, dar şi să participaţi la spectacol, implicându-vă activ la modificarea scenariului. Deşi credem că putem modifica scenariul sau cursul vieţii noastre, suntem de fiecare dată doar spectatori, suntem doar de o parte a cortinei. Pentru a putea modifica ceva în viaţa noastră, trebuie să pătrundem profund în interiorul nostru dincolo de corpul şi mintea obişnuită, de partea cealaltă a cortinei. Până nu descoperim ce anume proiectează acele umbre ce formează întâmplările vieţii noastre, nu putem spune cum se formează spectacolul vieţii noastre

Modul particular în care gândim şi simţim sunt umbrele vieţii noastre. Iar aceste umbre sunt proiectate de Bing Qi, straturile mai opace sau mai translucide ale energiei stagnante. Dacă nu ar fi Zhen Qi, energia luminoasă, curată, nu am vedea nimic. Lumina sau Zhen Qi provine de la o sursă luminoasă din interiorul nostru. Cortina care ne întunecă vederea şi nu ne permite să vedem ce se petrece în interiorul nostru, chiar şi ea este formată din Bing Qi şi reprezintă ignoranţa noastră despre ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Zhen Qi este energia sau vitalitatea pe care o simţim în corpul nostru, sau intuiţia care ne luminează mintea, sau căldura care ne topeşte inima. Îndepărtând Bing Qi-ul din straturile superficiale descoperim fire care ne duc mai în profunzime la energii stagnante mai subtile. Prin îndepărtarea Bing Qi-ului lumina este mai puternică şi vedem mai clar lucruri pe care doar le-am bănuit. Pentru că întregul spectacol al vieţii este un joc al umbrelor şi luminii. Iar îndepărtând cauzele ce generează umbrele descoperim treptat corpul nostru de lumină, corpul energetic, sufletul. Intuiţia noastră ne oferă o certitudine în momentul descoperirii luminii, că aceasta provine de undeva, dintr-o scânteie divină, spiritul.

Dar dacă descoperim asta nu trebuie să credem că putem fi doar suflet şi spirit. Trupul şi mintea obişnuită au menirea lor. Fără ele nu am vedea nimic din firele invizibile care ne trag, aceleaşi cu care păpuşarul îşi mişcă păpuşile. Sau ca undele electromagnetice care însufleţesc scenele de pe ecranul televizorului. Avem nevoie de un ecran, iar trupul şi mintea obişnuită joacă chiar acest rol. Problema este că suntem atât de prinşi de spectacolul de pe ecran încât încetăm să mai încercăm să-i pătrundem tainele. Iar scopul nostru este ca, folosind ecranul ca punct de plecare, pas cu pas să ne dezvoltăm vederea interioară care ne permite să vedem în spatele ecranului. Doar atunci trupul şi mintea şi-au îndeplinit cu succes misiunea şi pot fi lăsate în urmă. Deci trebuie să nu uităm că suntem o îmbinare curioasă de cer şi pământ şi că fiecare are rolul lor în noi şi în lume.

În viaţa noastră vedem de obicei doar partea sa de umbră, obstacolele şi suferinţa. Dar în acelaşi timp ar fi absurd să nu observăm că îmbinată cu prima este partea de lumină, viaţa fiind plină de ocazii fericite, dar ratate din cauza neîncrederii noastre în puterile noastre interioare. Suntem o îmbinare yin-yang, de lumină şi umbre, care provin atât din cer, cât şi de pe pământ. Prin discernământ despărţim minciuna de adevăr şi binele de rău şi spre uimirea noastră vom descoperi un teatru magic, totul este exact cum trebuie să fie, în toate există o înţelepciune iubitoare şi o inimă limpede.

Fără qigong sau o altă cale spirituală, suntem doar spectatorii vieţii noastre şi aceasta se numeşte karma. Practicând însă cu consecvenţă qigong putem descoperi că putem fi şi păpuşarii vieţii noastre, că spectacolul poate fi nu numai trăit, dar şi schimbat. În fiecare moment putem alege destinul nostru, să fim atraşi în spectacolul umbrelor, ca spectatori neputincioşi, sau să înlăturăm umbrele şi să ne îndreptăm conştient spre lumină.

Twilight Saga şi qigong-ul

Tinerii din întreaga lume sunt încântaţi de o nouă poveste fantastică după Harry Potter, Stăpânul inelelor şi alte cărţi asemănătoare. Este o minunată poveste de dragoste dintre o tânără Bella din lumea obişnuită şi un tânăr Edward misterios. Acesta reia seria eroilor cu capacităţi speciale, stil Superman, Batman, Omul păianjen, deci până la urmă nimic deosebit. Deosebit este faptul că, o singură fată dintr-un întreg liceu cu sute de elevi, îşi dă seama că aceste tânăr are „ceva” deosebit. Dar puterea dragostei transformă întotdeauna o persoană obişnuită într-una deosebită. Ceea ce nu văd ceilalţi poate revela o intuiţie care provine din această atracţie irezistibilă dincolo de timp şi spaţiu. Pentru că atunci când eşti îndrăgostit cu adevărat, şi nu vrei doar să arăţi că ai un prieten pentru care toate colegele te invidiază, este posibil ca mintea obişnuită să se oprească. Atunci nu mai contează nimic, totul este în regulă, atâta timp cât te afli în apropierea persoanei iubite. Oriunde ai fi, orice s-ar întâmpla, este bine, este foarte bine.   Este o lume a magiei. Întreaga lume este parcă învăluită într-o pulbere de aur, totul străluceşte. Simţi că trăieşti intens, cum nu ţi s-a mai întîmplat niciodată înainte. Dar totul se termină dureros, în realitatea tăioasă, când ni se pare că această lume atât de vibrant de vie este doar o halucinaţie a minţii şi persoana de care ne-am îndrăgostit nu ne acordă nicio atenţie. Lumea magică este distrusă într-o clipă de dubiile minţii obişnuite. Vi se pare cunoscut? Dacă nu, păcat. Măcar de aceea merită să citiţi această carte, deşi, cu siguranţă, este mult mai interesant când vi se întâmplă în realitate. Mai ales că această carte se termină cu un frumos happy end.

Dar ce legătură are cu qigong-ul? Are legătură cu qigong-ul pentru că în lumea qigong-ului totul este posibil. În această lume este posibil să existe oameni cu capacităţi speciale. S-ar putea să existe oameni ca şi tânărul Edward. Dar cum este posibil să-i descoperim? Pentru că, şi în carte, care este o simplă carte de ficţiune, o singură persoană a reuşit acest lucru, dintre sute de alte persoane. Ce anume avea această fată Bella şi ceilalţi nu aveau? Cum a reuşit să-l „demaşte” pe Edward? O parte din succesul ei provine evident din faptul că şi Edward era interesat în ea. Dar era interesat în ea exact datorită unor calităţi ale ei. Pentru a descoperi oameni cu capacităţi speciale este inutil să facem o listă a ce credem noi că sunt capacităţi speciale. Suntem încântaţi de carte pentru că Bella, o persoană obişnuită, descoperă treptat că prietenul ei se poate mişca foarte repede, poate comunica prin telepatie, poate trăi indefinit de mult. Dar apoi descoperă că fiecare persoană din anturajul său are o anumită capacitate specială.

Până la urmă renunţăm la Edward în favoarea lui Bella. Dacă mâine, pe stradă, aţi întâlni un Maestru, sau un om cu capacităţi speciale, aţi putea să ştiţi asta? Răspunsul este un foarte probabil, 99,99% nu. Dacă împrejurările nu sunt prielnice pentru asta, este foarte probabil ca Edward să treacă pe lângă voi şi voi să nu aflaţi niciodată asta. Este aproape imposibil să aveţi o întâlnire adevărată cu Edward dacă acesta nu este dispus s-o aibă. Iar dacă nu sunteţi pregătiţi, Edward nu va face pasul spre voi pentru că ştie că nu sunteţi pregătiţi. De aceea se spune că atunci când discipolul este pregătit apare şi Maestrul. Maestrul ştie întotdeauna când discipolul este pregătit.

Nu vom scoate nimic „util” de la Edward, trebuie să ne întoarcem la Bella. Dar deşi Bella este „mai umană”, ea deja se află între două lumi, este pregătită să accepte o nouă lume. Din acest punct de vedere ea nu mai este chiar atât de obişnuită ca şi sutele ei de colegi. Ce calităţi are Bella? Este deschisă mental la orice posibilitate, dar în acelaşi timp are o minte clară, analitică, care elimină orice iluzie sau presupunere care nu concordă cu faptele. În plus are o încăpăţânare de catâr în urmărirea firului descoperit, care este la fel de subţire ca şi cel al Ariadnei şi doar această tenacitate şi răbdare o conduc la ieşirea din labirintul lumii obişnuite. Edward nu o respinge, mai degrabă o pregăteşte treptat pentru şocul celeilalte lumi. Chiar dacă Bella are intuiţii corecte şi este suficient de deschisă,  şocul celeilalte lumi ar putea fi prea mare pentru ea. Una este să crezi că ar fi posibil şi cu totul alta să fii în acea lume. Toţi doresc o certitudine fermă. Dar câţi pot trăi în incertitudine, pendulând între cele două lumi?

În qigong există faza iniţială de pregătire, numită punerea fundaţiei, care constă în dobândirea unor calităţi asemănătoare celor deţinute de Bella. Această fază poate dura ani buni de pregătire zilnică, dar atenuează şocul sau chiar îl elimină complet. Trecerea poate fi atât de lină încât nici să nu ne dăm seama că am trecut. Ceea ce credeam ieri formidabil şi incredibil, ni se poate părea astăzi la fel de simplu şi firesc ca o plimbare prin parc. Sau se poate produce brusc, în decursul unei săptămâni la un curs de qigong. Câţi din cei care au simţit energia sau au văzut aura s-au întrebat după aceea dacă nu sunt cumva într-o altă lume? Câţi din cei care au avut fenomene qigong speciale nu au avut dubii după aceea întrebându-se dacă ceea ce au perceput este real sau o halucinaţie? Nimeni din afară nu vă poate susţine în acest demers, doar voi puteţi face asta. Stabilizarea sau cultivarea anumitor calităţi care produc fenomene speciale necesită un timp considerabil de sedimentare. Ceea ce apare brusc la fel de brusc dispare, se ascunde. Ca să aflăm despre ce era vorba şi cum se leagă de restul fenomenelor este nevoie de o încăpăţânare de catâr.

Ce se întâmplă în momentul în care Bella află „totul” despre Edward? Nu mai este Bella „umană”? Este deja ca şi Edward? Cum vede acum lumea Bella? Deşi este aceeaşi lume, nu mai este aceeaşi pentru că modul ei de a privi lumea s-a schimbat. Dar tot nu este ca Edward. Dar dintr-odată îşi doreşte cu ardoare să fie ca el pentru că nu-şi mai imaginează o viaţă în care să fie despărţită de el. Această psihologie a Bellei de „trecere” dintr-o lume în alta ni se pare relevant pentru qigong. Doar iubirea poate elimina distanţele dintre două lumi atât de diferite. Deşi fizic putem atinge tot timpul cealaltă lume, dacă nu avem pregătirea mentală corespunzătoare, suntem în postura unei colege obişnuite care poartă o discuţie cu Edward şi nu vede în el decât un alt coleg, e drept că deosebit.

În qigong dificultatea de a-l găsi pe adevăratul Edward este mult mai mare. Suntem obişnuiţi să observăm cu ochii noştri de prădător orice modificare exterioară în textura lumii. Toţi colegii lui Bella au remarcat că Edward este deosebit, doar că nu-şi puteau explica în ce sens este deosebit. Dar ei au nevoie de un adevărat salt de imaginaţie să se gândească că ei înşişi sunt deosebiţi, că sunt ca şi Edward. Bella ar trebui să fie cu adevărat un detectiv bun pentru a descoperi că, colegii ei aparţin unei alte lumi. Această deghizare a unor fiinţe cu capacităţi speciale în persoane cu totul neremarcabile este cu adevărat cea mai bună ascunzătoare. Când nu mai există niciun indiciu exterior, nici cel mai bun detectiv Bella nu ar mai descoperi nimic. În qigong Bella trebuie să-l descopere pe adevăratul Edward în interiorul ei. O fată deloc remarcabilă, care nu are o părere deloc bună despre ea însăşi, o fată chiar fricoasă şi cu obsesii de tot felul, trebuie să descopere în interiorul ei că este la fel de deosebită şi de specială ca şi Edward. Iar aici subliniez că este vorba de o Bella deja interioară pornită în căutarea unui Edward ascuns adânc în interior. Aceasta este cu adevărat o poveste de dragoste foarte bună şi aceasta a putut înflăcăra inimile a nenumărate generaţii de chinezi timp de mii de ani. Pentru că, aţi ghicit, este povestea dintre Ţesătoreasă (oare nu ea ne împleteşte destinul?) şi Văcar (oare nu el ne hotărăşte destinul?), celebrată în a şaptea zi din a şaptea lună a calendarului chinezesc, când cei doi se întâlnesc în cele două stele „ascunse” Altaira şi Vega. Văcarul trăieşte mereu lângă cele şapte stele ale Ursei Mari, şapte trepte ale focului inimii, care se învârt în jurul Stelei Polare din noi. Dar Ţesătoreasa reuşeşte cu adevărat să-şi schimbe destinul când reuşeşte să înfiripe un fir care uneşte cerul cu pământul. Cum credeaţi că oamenii ar putea fi captivaţi de qigong dacă n-ar fi existat o poveste de iubire profundă ascunsă adânc în ei? Oare ce anume roteşte bolta cerească în jurul axei sale? De ce oare se crede că sursa acestei forţe nemărginite se află în axa ei?

Oare câţi din tinerii de astăzi au citit şi povestea de dragoste a lui Romeo şi Julieta? De ce nu li se pare „cool”, adică interesant cum spun ei? În Evul Mediu majoritatea oamenilor cunoşteau doar lumea inimii, din acest motiv pe primul plan erau artele. În secolul XX majoritatea oamenilor au început să trăiască doar în lumea minţii, a tehnologiei izvorâte din imaginaţie, de aceea influenţa determinantă revine ştiinţei. De-abia acum la începutul celui de-al treilea mileniu are loc o fuziune fără precedent între lumea minţii şi a inimii, care ne conduce spre o lume dincolo de orice limite. Apare o nouă generaţie tânără de „mutanţi”, care sunt „cool” ca Edward. Iar aceştia coexistă în mod paşnic cu vechea generaţie. Vechea generaţie nu-i vede atât timp cât structura ei rămâne neatinsă, iar noua generaţie nu încearcă să atragă prea mult atenţia. Noua generaţie nu este interesată deloc de „bogăţiile” deţinute de vechea generaţie, de aceea nu există niciun conflict de interese. Fiecare om deţine în interiorul corpului său toate bogăţiile de care are nevoie.

Din momentul în care Bella îl descoperă pe adevăratul Edward începe să-l roage s-o transforme. Iar acesta afirmă că nu ştie cum s-o facă, doar misteriosul doctor Cullen, tatăl său adoptiv, ştie procedeul. În qigong nu este diferit, doar Maestrul nostru interior ne poate învăţa cum să efectuăm transformarea alchimică a corpului nostru. Este nevoie de întreaga noastră persuasiune, de efort personal, pentru a-l convinge pe Edward, pe copilul din noi să ne descopere procedeul. Problema nu este a lui Edward, care credem că se opune transformării, ci a noastră, care de fapt ne opunem fără să vrem schimbării.

Trebuie să înţelegem că în lume au existat din cele mai vechi timpuri astfel de mutanţi ai unei noi lumi. Aceştia au fost mereu priviţi cu suspiciune şi din acest motiv toate cărţile alchimice, atât din Orient, cât şi din Occident, au fost scrise cifrat. Cifrul era transmis doar oral discipolilor şi erau înţelese de aceştia de-abia după ce aceştia reuşeau să-şi purifice suficient mintea. Aceste cărţi devin cu adevărat inutile în momentul în care discipolii le înţeleg semnificaţia. Ele sunt mai degrabă o colecţie de indicii, de jaloane confirmatorii pentru ca discipolii să-şi formeze o hartă în timpul înaintării. Fără o practică corespunzătoare aceste hărţi nu folosesc la nimic. De-abia la începutul secolului XX au apărut primele cărţi avizate, disponibile publicului larg, din care putem afla ce se întâmplă cu noua generaţie de „mutanţi”.

Deocamdată ne mulţumim cu cărţi fantastice care conţin un sâmbure de adevăr. Edward nu mănâncă, nu doarme niciodată, se îmbracă uşor pe orice vreme, nu a mai îmbătrânit, chiar dacă nu se ştie dacă poate trăi indefinit. Are tot timpul liber la dispoziţie pentru a nu mai fi preocupat de problema supravieţuirii, ci să se dedice învăţării, având o memorie enciclopedică. Într-adevăr, este un ideal terestru greu de respins pentru Bella.

În cartea Twilight Saga transformarea Bellei este reluarea unui simplu ritual păgân sacrificial. Complet neinteresant. Dacă în cartea menţionată acest ritual există numai la modul fictiv, în decursul istoriei umane acesta a fost reluat de nenumărate ori, persoanele implicate în aceste ritualuri crezând cu adevărat, în cruzimea şi egoismul lor, că efectuează o transformare sau că dobândesc puteri supraumane. Dar scriitoarea Stephenie Meyer nu abandonează această căutare a unei transformări viabile şi ne prezintă o versiune mai bună în cartea ei Gazda. În locul unei Bella umane care trebuie să se transforme apare direct o Bella „interioară”, un suflet, un călător extraterestru prin spaţiu, care pătrunde în corpul unei gazde terestre. Sufletul gazdei este de obicei anihilat, dar sufletul Bella cooperează cu sufletul gazdei stabilind o punte între două lumi. Transformarea are loc la începutul cărţii printr-o operaţie chirurgicală complexă subtilă. Ce ne-a atras atenţia a fost că sufletul era văzut ca o masă lichidă de argint viu, asemănătoare mercurului, care era introdus în corpul gazdei şi era realizat un contact fizic cu nervii acesteia.

Această versiune nu este prea diferită de cea din imaginarul colectiv în care se consideră că la naştere un suflet uman este introdus într-un corp fizic. După ce s-a zbătut să înţeleagă alchimia chineză din cartea Elixirul de aur, Jung a ajuns la propria sa interpretare: sufletul uman dintr-un bărbat este feminin şi este numit anima, iar într-o femeie este masculin şi se numeşte animus. Anima este ascunsă în spatele sau în interiorul sufletului animal, deoarece şi corpul fizic are un suflet, chiar dacă nu atât de evoluat.

Chiar dacă la naştere, există numai sufletul uman, treptat se dezvoltă sufletul animal, iar la vârsta de 6-7 ani copilul îşi pierde complet inocenţa. Sufletul animal, atras de plăcerile exterioare, preia complet controlul şi nu mai permite manifestarea celeilalte naturi sufleteşti, mai evoluate. Un om obişnuit, în care este de obicei activ sufletul animal, poate trăi întreaga sa viaţă întâlnind nenumăraţi oameni, fără a întâlni, nici măcar o dată, omul său lăuntric, sufletul său uman.

În cartea Gazda, sufletul noii Bella, deşi este mai evoluat, se comportă mai degrabă ca şi sufletul animal, pentru că modul ei brutal, violent, de preluare în posesie a corpului este specific sufletului animal. Iar sufletul gazdei, deposedat, doar priveşte ca un martor la sacrilegiu. Cam ciudat! De aceea avem de-a face cu o răstălmăcire de a doua mână a versiunii propuse de Jung. Jung mai vorbeşte de cinabru, care are o culoare purpurie, ca cea a sângelui. Acest sânge este băut de alchimist pentru că este elixirul nemuririi. Textele alchimice sunt obscure pentru că sufletul animal, însetat de sângele uman, doreşte sacrificiul. De aceea oamenii obişnuiţi, posedaţi de sufletul lor animal, văd doar sângele şi pun în practică ritualurile sacrificiale. Atunci, ce să ne mai mirăm, dacă au apărut din cele mai vechi timpuri aceste poveşti de groază cu vampiri care sug sângele victimelor pentru a deveni nemuritori. Chiar dacă cartea Twilight Saga îndulceşte puţin tonul, vorbind de nişte vampiri buni, care au renunţat la ritualul sacrificării, aceştia sunt doar o minoritate printre ceilalţi vampiri răi, care continuă procedeul. Adevăraţii vampiri sunt oamenii obişnuiţi, în care sufletul animal, fără ca ei s-o ştie, le bea sângele interior, energia vitală, folosind-o în interesele proprii, pentru plăcerea sa personală. Folosirea energiei vitale de către sufletul animal le îmbătrâneşte corpurile, îi face să se simtă obosiţi la sfârşitul zilei şi îi prosteşte deoarece nu se poate manifesta sufletul lor uman. Vampirii buni ca Edward au renunţat la ritualul sacrificării, adică să mai bea din sângele propriu interior şi din acest moment nu au mai îmbătrânit. De ce nişte vampiri ca Edward, cu atâtea calităţi care îi fac practic invulnerabili, se ascund? Pentru că oamenii obişnuiţi sunt violenţi. Vampirii fictivi, vampiri doar cu numele, se feresc de adevăraţii vampiri, oamenii obişnuiţi, care îi transformă pe aceşti mutanţi în ţapi ispăşitori. Edward este numit vampir pentru că este diferit, pentru că a renunţat la ritualul sacrificării. Este o adevărată răsturnare de situaţie. Edward şi cei din anturajul său sunt vânaţi de adevăraţii vampiri.

Poate că acum începem să înţelegem de ce alchimiştii au ţinut să păstreze tăcerea. Pentru că au fost întotdeauna răstălmăciţi din cauza sufletului animal, a inconştientului colectiv. Când doreau să-i ajute pe ceilalţi au fost găsiţi ţapi ispăşitori, considerându-se că sacrificarea lor este un bine colectiv. Sigur că ne putem întoarce în timp şi să-l găsim pe Socrate care a trebuit să bea ceaşca cu cucută pentru că a încercat, prin învăţăturile sale, să „smintească” tinerii cetăţii greceşti. Sau îl putem găsi pe Iisus, răstignit pentru învăţăturile sale care arătau oamenilor ce trebuie să facă pentru a opri sacificiul. Dar nu trebuie să mergem atât de departe în timp şi spaţiu. Chiar şi în ţara noastră, în timpul comunismului, au fost zeci de oameni profund religioşi, inocenţi, cu o adâncă cunoaştere interioară, care au fost întemniţaţi şi anihilaţi pentru răspândirea unor învăţături care „subminau” bunăstarea publică. Ne face plăcere să-l citim pe Steinhardt, dar nu prea ştim cum se practică ceea ce spune. Multora le place să amintească de martiriul acestor oameni, dar puţini i-au suportat în timpul vieţii pentru că erau incomozi. Pentru că îţi arătau limpede unde este problema şi asta poate fi cât se poate de insuportabil pentru că-ţi aminteşte de durerea pe care încerci s-o uiţi. Durerea de a nu fi uman.

Dar vremurile se mai schimbă şi astăzi putem prezenta deschis procesele alchimice. Problema este câţi sunt doritori să le asculte? Ne întoarcem la Jung şi la descoperirea sa că cinabrul este de culoarea sângelui. Procedura alchimică constă în purificarea cinabrului. Cinabrul, sulfura de mercur, la căldură se descompune în mercur şi sulf. Sulful se combină cu oxigenul formând dioxidul de sulf, care este un gaz cu miros de pucioasă. Acesta dispare din combinaţie şi prin analogie ne arată etapa îndepărtării sufletului animal, a părţii „diabolice” din corp. Cât timp este în corp, sufletul animal are o putere considerabilă, dar energia şi puterea nu sunt ale sale, ci ale corpului. Prin îndepărtare, sufletul animal îşi pierde viaţa şi forţa, pentru că el în sine nu este nimic, este doar o murdărie sau un miros urât. În această stare este inofensiv şi necontagios. A fost neutralizat. Este doar un bing qi care poate fi întors în pământ. Doar când i se permite, se foloseşte de corpul unei gazde la fel cum o liană extrage seva plantei gazdă. Sulful nu este o entitate vie, ci este mai degrabă o repetare a unor activităţi fără noimă. Poate fi comic, la fel ca la Charlie Chaplin, când lucrează la o bandă rulantă şi strânge şuruburi. Când se face pauză, el continuă această operaţie şi răsuceşte cu cheia nasuri, nasturi, degete. Tot aşa facem şi noi, continuăm anumite operaţii chiar şi după ce nu mai este necesar să le facem. Din copilărie începem să ne „virusăm” cu aceste activităţi care sunt repetate mereu în mintea noastră şi corpul nostru. Apar tot felul de ticuri, vorbim în gând, unii vorbesc şi singuri pe stradă, de nerăbdare sau de plictiseală tremurăm din picior sau din mână, dorim să butonăm un telefon, să răsfoim o agendă. Nici pentru o clipă nu putem sta în pace. Când vedem aceste manifestări la alte persoane zâmbim sau ni se pare comic. Dar prin aceste activităţi inofensive se duce de râpă întreaga noastră energie din acea zi. Când încercăm să le stopăm „descoperim” că sunt făcute pentru felurite cauze „nobile”. Prostul nu e prost dacă nu e şi fudul. Aceste activităţi inutile se ascund întotdeauna sub masca unei înţelepciuni fabricate, artificiale. De aici au apărut diferite poveşti despre savanţii distraţi. Încă Platon aminteşte cu haz de învăţatul Thales, care era atât de preocupat de a cunoaşte cerul şi stelele, încât a căzut într-o groapă. O servitoare isteaţă l-a luat peste picior, spunând că pune suflet să ştie ce se află în cer, dar ce se află la picioarele sale şi în jurul său îi scapă. Acesta ar trebui să fie un avertisment foarte clar pentru cei care vor să cerceteze cărările cerului şi se împiedică pe drumurile pământului. Dacă suntem atenţi pe unde mergem pe pământ ni se revelează şi calea celestă. Nu invers. Dacă dorim să descoperim mercurul, copila celestă lunară din noi, putem să o căutăm mult şi bine în cer că nu o vom găsi. Este suficient să îndepărtăm sulful, folosind proceduri care par prea simple şi rudimentare pentru a fi eficiente pentru o sarcină atât de complicată.

De ce după descompunerea cinabrului apare mercurul? Ce proprietăţi are mercurul încât „seamănă” cu ceea ce căutăm? Mercurul este doar un indiciu şi asemănarea este cât se poate de imperfectă. În cadrul metalurgiei, minereurile erau topite într-un cuptor şi aliajul care se scurgea conţinea metalul atât de căutat. Ceea ce rămânea era zgura şi aceasta se îndepărta. Cinabrul este asemănător minereului, sulful – zgurei, iar mercurul – metalului curgător. Mercurul este singurul metal care este în stare lichidă la temperaturi obişnuite. Spre deosebire de apă care se lipeşte cu uşurinţă de pereţii vasului, mercurul „nu udă” pereţii. Apa se poate despărţi în mai mulţi picuri, în timp ce mercurul tinde să se adune într-o singură picătură mare. Dacă ne gândim la mintea noastră obişnuită vedem cât de dispersată este, cum se desparte în părţi aflate în conflict unele cu altele şi cât de uşor uită ce este şi se „lipeşte” de obiectele exterioare.

Prin qigong putem ajunge la o minte mai adunată, care este unitară, deşi este foarte mobilă şi ageră, şi care evită problema noastră principală: nu se mai lasă „furată” de peisaj, de cei cinci hoţi, cele cinci simţuri. Trebuie să subliniem că, deşi au proprietăţi foarte diferite, cele două minţi sunt aceeaşi minte, dar ele sunt despărţite ca de o tranziţie de fază, ca gheaţa de apă. Dacă îngheţăm apa obţinem gheaţa, iar dacă topim gheaţa obţinem apa. În momentul în care stăpânim procedeul alchimic, a cărui reţetă ni se dă, dar practica ne aparţine numai nouă, putem trece fără probleme de la o stare la alta, de la mintea obişnuită la mintea „mercurială”. Această minte este un instrument pe care trebuie să-l făurim singuri. Nimeni nu ni-l poate da de-a gata. Ni se poate spune cum să-l fabricăm, dar atât. Exerciţiile de qigong permit obţinerea acestui elixir extern, cum mai este numit, deoarece presupune colectarea energiei din exteriorul corpului.

Aceste exerciţii au efect maxim atunci când este lună plină. În Microcosmosul uman, mercurul se comportă la fel ca luna în Macrocosmos şi de aceea există o afinitate naturală între mercur şi lună. Se spune că la lună plină este revelată în deplinătatea ei componenta mercurială din cinabru. Ca de obicei, oamenii obişnuiţi au răstălmăcit aceste învăţături şi au apărut poveştile cu lupi, care la lună plină când îngurgitau sânge se transformau în vampirii ce erau ascunşi în ei înşişi. Sau este de asemenea posibil ca alchimiştii să fi ascuns învăţătura lor în aceste poveşti-parabole. În primul pătrar se poate dezvolta mai uşor mercurul, iar în ultimul pătrar se poate înlătura mai uşor sulful din cinabru. Deşi nu este inclusă în zilele speciale, luna nouă poate fi folosită şi ea pentru a vedea mai limpede falsul ca fals şi pentru a îndepărta mai uşor sulful.

Jung considera că există patru stadii de descoperire a animei. Evident că el se referea mai mult la stadii psihologice, chiar dacă subconştiente sau inconştiente. Aceste stadii le simboliza prin Eva, Elena din Troia, Maria, Sofia. În qigong există patru stadii ale focului ce pregăteşte elixirul extern. Este evident pentru un practicant că procesele alchimice ale corpului energetic nu au nici în clin nici în mânecă cu stadiile psihologice prezentate de Jung. Dar este posibil ca efectele exercitate de transformările energetice să determine diferite stadii psihologice ale minţii obişnuite. Deoarece comunicăm în scris şi oral printr-un limbaj specific minţii obişnuite este singurul mod în care se pot da indicii despre alte stări ale minţii. Deşi ni se pare o modalitate prea abstractă, diagrama celor cinci elemente este mai adecvată pentru a descrie cele patru stadii şi stadiul elixirului extern. Fără practică este dificil să sesizăm care calităţi sunt relevante stării respective şi care nu. Dacă practicăm, calităţile celor patru femei remarcabile ne pot spune ceva relevant, dar dacă nu o facem va rămâne un simplu exerciţiu intelectual al minţii obişnuite.

În loc să credem că stadiul Evei creatoare este inferior stadiului Sofiei înţelepte, este mai util să vedem o ciclicitate a acestor stadii cu o rafinare progresivă a acestor calităţi: înţelepciunea naşte o creativitate mai mare, dar şi experienţa creativităţii poate determina dobândirea înţelepciunii. În general există două grupuri de contrarii Eva- Sofia, Elena – Maria: puritatea interioară naşte o prestanţă exterioară, dar şi o comportare demnă poate determina dobândirea purităţii. Combinarea armonioasă a acestor calităţi formează cvintesenţa care este tot o femeie, dar totuşi una specială pentru că este o zeiţă: copila lunii, a cărei calităţi se regăsesc în toate cele patru femei. Ea poate fi asemănată cu Afrodita care se naşte din spuma apei în celebrul tablou al lui Botticelli „Primăvara”. Este o zeiţă, nu este umană, ea aparţine unei alte dimensiuni. Treptat, ea le elevează şi pe celelalte patru femei, pentru că ciclul se repetă, are loc o renaştere de nenumărate ori din apele inconştientului nostru. Fiecare primăvară deşi este unică, are aceleaşi calităţi de prospeţime şi de renaştere. Există un scop în această repetare, aparent infinit de monotonă, a anotimpurilor. Anul cuprinde toate cele patru anotimpuri şi în acelaşi timp, în concepţia alchimică, este la rândul său cvintesenţa anotimpurilor şi cel de-al cincelea anotimp.

Aportul important al lui Jung a fost că a atras atenţia bărbaţilor că în interiorul lor se află o femeie. Un bărbat misogin sau un bărbat ascetic, care evită femeile, este puţin probabil că va înţelege alchimia. O femeie emancipată care se opune făţiş bărbaţilor, va avea dificultăţi asemănătoare, pentru că se opune unei părţi naturale din interiorul ei. Poate că este mai simplu să trăieşti singur necăsătorit. Căsătoria poate fi un prilej de frecuşuri zilnice între bărbatul şi femeia exterioară, dar şi un prilej minunat de descoperi bărbatul şi femeia interioară. Cel care trăieşte singur are cu siguranţă mai multă libertate şi independenţă, dar aceastea există efectiv doar dacă a reuşit să integreze partea feminină şi masculină din interiorul său.

Când un bărbat reuşeşte să descopere copila lunii, el poate descoperi şi copilul solar. Bella interioară îl poate căuta pe Edward interior. Luna nu are lumina sa proprie, ci aceasta provine de la soare. Găsirea lunii înseamnă realizarea elixirului exterior, iar găsirea soarelui înseamnă realizarea elixirului interior. Unirea elixirului exterior cu cel interior determină realizarea Marelui elixir. Realizarea elixirului interior comportă şapte stadii ale focului, câte stele sunt în Ursa mare. Ne putem gândi la Bella şi Edward care au un copil şi acesta reprezintă prima generaţie. După şapte generaţii, noii Bella şi Edward, care corespund stelelor Altaira şi Vega, vor avea un copil, Steaua Polară. Acesta este Marele elixir.

Din doi părinţi putem înţelege cum apare un copil. Dar nu reuşim nicicum să înţelegem cum dintr-un singur copil apar doi părinţi ai generaţiei următoare. Ceea ce este simplu de înţeles în plan energetic necesită diferite scheme. De aceea alchimic spunem că iniţial corpul este sulful şi mintea mercurul. Acestea sunt unite într-un tot indivizibil: cinabrul sau corpul-mintea obişnuită. Operaţia pe care am descris-o iniţial a fost să eliberăm mintea de agitaţia ei simbolizată prin sulf şi să obţinem mercurul sau mintea liniştită, pacificată. Dar când practicăm qigong nu putem lucra doar asupra minţii. Întotdeauna modificarea minţii produce schimbări fiziologice, iar alţii afirmă că activităţile fiziologice formează de fapt mintea. Deci simultan cu rafinarea cinabrului şi obţinerea mercurului putem spune că rafinăm cinabrul şi obţinem sulful. Adică eliberăm corpul de activităţile sale fiziologice inutile simbolizate prin mercur şi obţinem sulful sau corpul sănătos. Unirea noului mercur cu noul sulf determină obţinerea noului cinabru. Acesta se descompune din nou şi componentele sunt rafinate din nou. Trebuie să înţelegem că atât timp cât suntem în viaţă nu există o minte separată de corp. Că ne exprimăm în acest mod nu înseamnă că poate exista o separare a celor două componente. Putem să fim conştienţi de procesele mentale şi să ne simţim corpul, dar asta nu înseamnă că cele două moduri de a ne percepe sunt separate. Prin procesul alchimic se produce o modificare ce poate fi explicată raţional prin uniri şi separări succesive ale cinabrului. Dar în realitate nu există decât cinabrul. Mai precis există doar arta transformării a ceva ce numim cinabru. Cinabrul iniţial este corpul-minte, iar apoi este copilul-minune rezultat din unirea copilei lunare cu copilul solar.

Colectarea energiei corespunde unei adunări a qi-ului din exterior şi conduce la formarea elixirului extern, conform tehnicilor Wei Dan. Purtarea energiei prin meridiane colectează şi rafinează acest elixir extern. De obicei taoiştii vorbesc de Palatul stacojiu sau purpuriu care se află în Zhong DanTian şi simbolizează Inima. Deşi cinabrul este prelucrat în Xia DanTian se consideră că mercurul energetic obţinut se adună în Palatul stacojiu. Practica zilnică de qigong este legată de acest elixir extern.

Cultivarea energiei este legată de meditaţia în Xia DanTian. Totuşi taoiştii vorbesc de Palatul galben care se află la mijlocul distanţei dintre Xia DanTian şi Zhong DanTian. Din cinabrul prelucrat în această etapă se obţine sulful energetic care se adună în Palatul galben. Această etapă corespunde obţinerii elixirului intern.

Rafinarea înseamnă de obicei purtarea celor două componente, sulful şi mercurul, pe orbita Marelui Circuit Celest şi depozitarea noului cinabru, mai rafinat, în Xia DanTian. Această etapă reprezintă obţinerea Marelui Elixir.

Suntem capabili încă de la prima practică de qigong să simţim efectele Marelui Elixir: bucuria inocentă, fără motiv şi energia vitală. Aceste cuvinte au rolul de a ne încredinţa că din primele momente când practicăm folosim Marea Artă a transformării, puterea lui Dao. Dar la început ni se pare atât de simplu şi firesc că ne simţim bine încât nu înţelegem că această lege naturală stă la baza Universului. Această consecinţă firească, acest bob de muştar pe care-l ţinem în mână cu atâta dezinvoltură, poate creşte sub privirile noastre uimite, dacă avem suficientă răbdare, într-un copac al vieţii uriaş. Deşi de la început producem elixirul extern, intern şi Marele elixir, aceste nume indică şi anumite etape în descoperirea copacului vieţii, o maturitate a elementelor menţionate.

Grădina secretă

Simbolurile grădinii chineze

             Imortali. În folclorul chinez se povesteşte de cele trei insule care se află dincolo de marea Galbenă şi unde trăiesc Preafericiţii sau Imortalii. Au fost mulţi oameni care au căutat să ajungă acolo şi nu au găsit drumul. Împăratului Wu Di din dinastia Han i-a venit ideea că dacă nu poate ajunge pe Insulele Imortalilor, ar putea în schimb să-i atragă pe ei la el. Stratagema a constat în a construi o grădină atât de minunată ca şi insulele pe care locuiesc astfel încât imortalii să se simtă ca acasă în această grădină. Aşa se povesteşte că a apărut prima grădină chineză.

A doua poveste se referă la un imortal care a venit pe tărâmul muritorilor şi rătăcea prin munţi. Într-o zi a văzut un peisaj atât de minunat încât a dorit să-l poarte mereu cu el. Atunci prin forţele sale magice l-a micşorat şi l-a transformat într-o grădină minusculă. Aşa se povesteşte că a apărut primul penjing.

Penjing. Un penjing poate fi o plantă şi atunci este asemănător bonsaiului japonez. Un bonsai este mult prea îngrijit, prea elaborat, în schimb un penjing, deşi este îngrijit, este mai haotic, mai natural. E doar o diferenţă între estetica chineză şi japoneză. Dar relaţia specială dintre horticulor şi planta sa este aceeaşi. Există plante-penjing care sunt la fel de îndrăgite ca o rudă apropiată. Unele dintre ele au o istorie de 200 sau 300 de ani şi când le atingi este ca şi cum ai atinge un strămoş al tău. De aceea aceste plante sunt ca un fel de zestre care se transmit de la părinţi la copii. Unele au denumiri foarte poetice după forma lor curioasă: „dragonul care iasă din mare” după trunchiul încolăcit şi noduros sau „femeia dansând minunat”.

Un penjing poate fi doar o piatră. Dar o piatră mai ciudată, poroasă, cu intrânduri şi cotloane, roasă de apă şi de intemperiile naturii. De obicei cele mai căutate sunt pietrele de lângă şi din lacul Tai Hu (Hu – lac). Un penjing poate fi un peisaj în miniatură. Cel care-l priveşte se transpune într-o furnică care urmează suişurile pietrelor ca şi cum ar fi nişte stânci, ocoleşte un strop de apă ca şi cum ar fi un lac întins, firicelele de muşchi sunt o pădure greu de trecut la poalele munţilor.

Vizualizarea. O grădină chineză este construită pentru a rezona cu psihicul celui care a construit-o. Acesta o construieşte şi trăieşte în ea. Această grădină nu este o piesă de muzeu cum sunt grădinile noastre botanice, ci este locuită, se desfăşoară activităţi plăcute, la fel cum se întâmplă în parcurile noastre. O grădină chineză creează o anumită stare psihică şi este creată de o anumită stare psihică. Spre deosebire de grădinile noastre în care se plantează, în grădinile chineze se construieşte. Şi prima dată se construieşte în minte. Pentru a transpune în faptă este necesar să ai un design, un plan, o vizualizare mentală. Iar această vizualizare vine din străfundul fiinţei prin străfulgerări mentale, intuiţii şi revelaţii. Este ca şi cum acel plan, acea grădină exista mereu în interiorul fiinţei tale, dar tu, doar acum o descoperi, deşi ea a fost tot timpul acolo.

Îmi amintesc de o meditaţie la qigong cu o bărcuţă în care pluteam şi sunt sigur că şi alţi practicanţi îşi amintesc. Acea vizualizare pe care am făcut-o ne mergea drept la suflet. Pentru că ceea ce vizualizam redescopeream în noi.

Şi acasă la noi avem un locşor al nostru care ne reprezintă sau vrem să ne reprezinte. Dacă nu-l putem crea fizic, putem s-o facem întotdeauna prin vizualizare. În acest caz numai creativitatea noastră va limita aspectul acestui locşor ce ne reprezintă. Cu toate acestea vizualizarea este doar etapa iniţială, ea este doar o reamintire a ceea ce este cu adevărat grădina interioară.

Viziunea. Iată ce scria Qi Biaojia, un nobil învăţat din secolul XVII, dornic să-şi construiască o grădină: „Doream să construiesc doar patru sau cinci camere, şi unii prieteni mi-au spus unde aş putea construi un pavilion şi unde o casă de vară. Nu m-am gândit serios la aceste sugestii, dar după o vreme aceste idei nu-mi mai dădeau pace, şi într-adevăr părea că trebuie să am un pavilion aici şi o casă de vară dincoace. Înainte de a termina prima etapă, noi idei m-au cuprins şi îmi veneau în cele mai neobişnuite locuri, uneori în veneau în vise şi o nouă privelişte s-a deschis imaginaţiei mele. În acest fel interesul meu a crescut tot mai intens şi mai puternic în fiecare zi şi mă duceam la grădină dis-de-dimineaţă şi veneam târziu când se înnopta…Dimineaţa, în timp ce stăteam pe pernă, am văzut primele raze ale lunii şi m-am trezit şi l-am rugat pe servitor să vină cu mine cu barca şi, deşi locul era la doar o milă distanţă, eram nerăbdător să ajung. Asta a continuat iarna şi vara, pe ploaie sau pe soare, şi nici frigul cel mai pătrunzător sau soarele cel ami arzător nu mă putea reţine, pentru că nu era nici măcar o singură zi când nu eram prezent la locul grădinii mele. La un moment dat banii mi s-au terminat, dar eu m-am simţit doar agasat. De fiecare dată când ajungeam la grădină, doream mai multe pietre şi mai mult material. Erau două holuri, trei pavilioane, patru coridoare, două turnuri şi trei întărituri…În general, unde era prea mult spaţiu puneam un lucru, unde era prea îngrămădit, luam un lucru, unde lucrurile se îngrămădeau, le dispersam, unde aranjamentul era prea difuz, le îngrămădeam, unde era dificil de umblat, nivelam, unde era prea drept, introduceam o denivelare. Era precum un doctor bun îşi tratează pacientul, folosind medicamente, atât de întremare şi liniştire, cât şi de agitare, de creştere a tonusului sau precum un general pe câmpul de luptă foloseşte atât tactica normală, cât şi supriza. Sau precum un pictor, care nu-şi permite nici măcar o singură irosire a penelului, sau precum un scriitor, care nu-şi permite nicio frază nearmonioasă.”

Corp-grădină. Ceea ce este în interiorul nostru este descoperit şi explorat prin crearea unei grădini exterioare dinamice. Construim şi dărâmăm în exterior pentru a găsi acea armonie cu care rezonează interiorul nostru. Este foarte probabil că nu avem fonduri suficiente să contruim o grădină chineză adevărată, dar nici nu este necesar. Ea există întotdeauna atât în interior, în sufletul nostru, cât şi în minunea corpului nostru.

Corpul nostru este o grădină pe care o tot modelăm, îi adăugăm într-o parte, îi luăm în altă parte. Această concepţie daoistă a corpului-grădină este adânc îmbibată în conştiinţa chineză. Mărturie stă desenul de la Mănăstirea Norilor Albi din Beijing în care, dincolo de priveliştile minunate, se poate recunoaşte conturul corpului uman. Prin qigong (re)descoperim minunea grădinii interioare din noi, exerciţiile de qigong remodelează grădina noastră interioară. Când contemplăm o grădină chineză facem qigong, când facem qigong contemplăm grădina interioară.

Qi. O grădină chineză adevărată trebuie să ne inspire. Deşi ea este făcută de mâna omului, ea trebuie să ne dea senzaţia că a fost făcută în ceruri. A contempla o grădină chineză este precum privim o pictură care ne merge la inimă. Ji Cheng, primul care a scris despre grădinile chineze în 1634, ne spune că o grădină adevărată, la fel ca o pictură reuşită, trebuie să aibă calitatea de qi yun sheng tong – animaţia prin consonanţa spiritului. O pictură bună ne animă spiritul, ne însufleţeşte, pentru că „animaţia” este energie, qi. O pictură bună radiază qi, ne conectează la sursa de qi. O pictură bună este armonioasă, qi-ul fiecărei părţi a picturii este în acord şi rezonează cu qi-ul altei părţi a picturii. Aceasta produce în noi un sentiment elevat de armonie. O pictură bună a fost făcută într-o anumită stare de pictor, astfel încât ceea ce a pictat rezonează cu forma reală care există în afara picturii. Când contemplăm o pictură bună, sufletul nostru rezonează şi cu ceea ce nu a fost cuprins fizic în pictură, dar este conţinut în energia trăsăturilor de penel. Tot aşa, prin armonie, o grădină recrează spiritul lumii şi ne îmbie să vedem cu alţi ochi lumea.

Shan shui. Grădina chineză preia simbolismul picturii peisajelor. Iar ieroglifa pentru „peisaj” este „shan shui” sau „munte şi apă”. Combinarea celor două elemente evocă invariabil Insula Imortalilor şi sugerează opoziţia fundamentală dintre yang, puterea masculină şi yin, flexibilitatea feminină şi îmbinarea estetică a abruptului cu netedul, a pietrelor nemişcate cu pâraiele curgătoare. Un nivel mai profund al acestei opoziţii este dat de simbolismul miturilor antice în care râurile sunt arterele corpului pământesc, iar munţii – scheletul său. Când practicăm qigong într-un peisaj deosebit, în care avem atât un munte cât şi o apă curgătoare, apare o rezonanţă între qi-ul corpului uman şi qi-ul corpului pământesc.

Schimbarea. Grădina chineză nu este doar o adunătură de obiecte statice, de pietre, pâraie, flori şi copaci. Ceva le animă, există un suflu vital care le pune în mişcare. Deliciul grădinii constă în prospeţimea cu care suntem întâmpinaţi de o cascadă în căldura toridă a verii, în saltul distant al peştilor din iaz în ceaţa înserării, în mirosul iasomiei şi în albeaţa orbitoare a zăpezii. Tot timpul apare acest paradox al existenţei, iar chinezilor le place acest lucru, când brusc se aude ţârâitul greierilor parcă liniştea este mai adâncă, când bate o adiere de vând parcă nemişcarea văzduhului este mai vastă. Este nevoie de o fire de poet pentru a concepe o grădină, dar şi pentru a o savura. Efectul grădinii este de a ne trezi conştienţa la eternele transformări ale lui Dao, care se petrec clipă de clipă, chiar sub nasul nostru, în schimbările uneori imperceptibile ale formelor. Acestea au loc atât în exterior, în natura creatoare, cât şi în interior, în creativitatea noastră spontană. Când cele două sunt în acord, rezonăm cu lumea, şi ne deschidem în faţa ei. Uităm de noi, uităm de lume, suntem conştienţi de amândouă, dar altfel.

Naturaleţea. Oare când practicăm qigong este altfel? Mişcările subtile ale corpului nostru sunt întregite de motivaţiile noastre interioare şi apare o rezonanţă, o unire a trupului cu mintea. Tehnicile qigong sunt un prilej de a pune în acord acel suflu vital pe care-l simţim mişcându-se în corpul nostru cu regăsirea noastră interioară. În acest mod contemplăm grădina corpului nostru şi ajungem la grădina noastră interioară.

Aceasta este natureleţea din „relaxat, calm, natural”. Daoiştii spun că asta înseamnă a urma cursul firesc al naturii, a te pune în acord cu ritmurile anotimpurilor, plantelor, unviversului, astfel încât să nu existe nicio discrepanţă între fiinţa interioară şi realitatea exterioară. Confucianiştii spunc că este natural este li, sau principiul corect al conduitei şi ordinii, simplitatea firească în relaţiile cu ceilalţi oameni.

Intrarea. La fel cum personalitatea noastră se modifică în urma interacţiunii cu oamenii, tot astfel construirea grădinii nu este niciodată terminată, întotdeauna suferă, când o creştere, când o destrămare, când o transformare. Am dori poate să vedem un plan global, sau avem impresia că aşa ceva există, ca o vedere văzută din elicopter. Dar când vizităm o grădină chineză vedem că nu putem cuprinde într-o singură privire întregul peisaj. Pentru că grădina chineză urmează mult mai îndeaproape meandrele vieţii. La fel cum în viaţă auzim la început din cărţi şi din discuţii că există ceva spiritual, tot aşa în grădina chineză ţi se oferă o vedere distantă atrăgătoare a interiorului. Dar de obicei, dacă ne apropiem, sau nu mai putem vedea nimic, sau prin locul respectiv nu putem trece pentru că este un lac sau doar o crăpătură într-un zid. Şi atunci trebuie să ocolim destul de mult, să rătăcim, până descoperim intrarea principală. Care ne şochează, pentru că nu ne oferă nici o vedere spre interior, este de obicei foarte simplă, neprezentabilă, neşlefuită. De exemplu putem vedea un pâlc de copaci, o poartă nepretenţioasă şi nişte crizanteme într-un vas. Dacă n-am fi avut acea vedere anterioară, poate că nici nu ne-am sinchisi să intrăm. Aşa sunt legile firii şi trebuie înţelese şi acceptate. „Qi-ul uneori se ascunde, alteori se revelează, uneori lucrează la suprafaţă, alteori în profunzime”.

Flowing Serenity - The Chinese Garden

Ascunderea. De ce se ascunde? Oare în ce constă plăcerea vizitei, în a ştii în ce constă vizita sau a o savura pe îndelete, pas cu pas. Unii vor să ştie ce le rezervă viitorul. Oare este bine acest lucru sau mai bine aştepţi cu răbdare, pentru că oricum îl vei cunoaşte la un moment dat? Oare nu te-ai plictisi îngrozitor să ştii ce te aşteaptă, dacă ceea ce te aşteaptă nu poate fi schimbat? Dar dacă poţi schimba, nu este mai interesant să vezi pas cu pas cum se transformă creativitatea ta în realitate? Ascunderea trebuie să stârnească creativitatea. Ceva relevat complet limitează imaginaţia. Dar şi ascunderea totală nu poate stârni curiozitatea. Este nevoie de un echilibru subtil între ascundere şi revelare.

Haosul. Ce se întâmplă dacă forţăm totuşi trecerea şi intrăm în grădină nepregătiţi? Acesta este şi şocul europenilor când intră într-o grădină chineză. Descoperă o masă uriaşă de detalii care blochează mintea. Nu mai ştim unde să ne uităm prima dată şi parcă lipseşte orice simetrie, orice idee ordonatoare care ar putea ajuta mintea şi ghida ochiul. Grămezi înalte de pietre ciudate, îngrămădite parcă în dezordine, unele cu cărări înguste prin ele sau peste ele, câţiva copaci, plantaţi ici şi colo, câteva poduri netede care merg în zig-zag peste nişte pârâiaşe, un lac, parcă prea vast pentru spaţiul din jur, cu o suprafaţă întunecată, verde, reflectă perfect malul stâncos, ziduri albe şi coridoare pe cealaltă parte a lacului, pavilioane pe vârful unor grămezi de pietre şi alte clădiri distribuite în grădină conform niciunui plan. Dezorientarea ne determină să mergem mai încet.

Cam aşa se întâmplă şi în viaţă. Cât suntem la suprafaţa lucrurilor, când suntem tineri dorim senzaţii tari, altfel foarte repede ne plictisim. Când mai înaintăm în vârstă avem o mulţime de griji cotidiene şi am dori probabil să nu le avem pentru că ne obosesc. Dar sunt tot o expresie a agitaţiei de suprafaţă. Am dorit agitaţie, am primit-o, dar acum nu o mai vrem. Fiecare are anumite activităţi zilnice de îndeplinit, dacă nu urmează o disciplină mentală va fi bulversat. De aceea este nevoie să meargă mai în profunzimea sa unde este în linişte şi pace, chiar dacă în exterior are o viaţă plină de acţiune. Este imperios necesar să schimbăm ritmul pe parcursul zilei. Dacă schimbăm ritmul, putem trece de la suprafaţă în profunzime, iar prin qigong chiar asta facem.

Li. Ritmul naturii este continuu, sunt tot timpul mici schimbări. De exemplu în fiecare zi ziua se măreşte un pic şi noaptea se micşorează când de când se face primăvară. În schimb activităţile umane sunt împărţite arbitrar de timpul zilelor, orelor şi minutelor. Mâncăm la anumite ore pentru că este ora prânzului, nu pentru că ne este foame, nu ne mai ascultăm interiorul, ci doar semnele exterioare care ne ghidează. Chiar şi duminica a fost introdusă pentru a modifica ritmul săptămânal, dar din păcate nu mai este aşa pentru că activităţile cotidiene le înlocuim cu hobby-urile din week-end fără o clipă de răgaz pentru mintea asaltată de exterior. Problema nu este numărul activităţilor, ci faptul că în timpul lor rămânem mereu la suprafaţa noastră, dar firea naturală când este la suprafaţă, când coboară în profunzime.

Dacă suntem mereu la suprafaţă suntem luaţi de val, nu ne mai putem opri. Pentru a putea trăi trebuie să fim ca un peşte care urcă la suprafaţa apei şi apoi revine în adâncuri. Într-un fel, chiar asta facem în timpul nopţii, pe care o considerăm doar un timp de inactivitate. Coborâm în profunzimile noastre şi ne regenerăm. Apoi a doua zi putem acţiona din nou la suprafaţă. Dar prin qigong putem coborî în interiorul nostru şi în timpul stării de veghe cu acelaşi efect benefic.

Când mergem pe stradă putem cădea pe gânduri şi să mergem şi să mergem până nu mai ştim de noi, fără să fim atenţi la nimic din jur. Pentru că strada este dreaptă, fără denivelări, fără gropi. În schimb într-o grădină chineză totul conjură să fim atenţi, mergem pe o porţiune dreaptă, imediat apare o denivelare, sau se află o pietricică, sau trebuie să o cotim la stânga, să mergem în qig-zag.  Acesta este motivul pentru care la noi în ţară sunt aşa de multe gropi. Toate aceste gropi ne ajută să fim mai atenţi, mai conştienţi de noi. Poate că traficul are un pic de suferit din cauza asta, dar spiritual ne elevează. Evident că sunt ironic, dar e bine să vedem jumătatea plină a paharului.

În grădina chineză sunt introduse mereu elemente care modifică ritmul, care ne trezesc. Dacă ele sunt prea multe, suntem depăşiţi de evenimente şi nu mai reacţionăm. Aceasta se întâmplă de obicei în alergările turistice prin muzeele lumii. Vezi atâtea picturi şi sculpturi, încât nu mai reţii demult ce ai văzut, doar ca să spui că le-ai văzut. Ce-am mai putea adăuga atunci când aflăm că lângă o piatră a stat un poet chinez cu prietenii săi o seară întreagă şi au urmărit fascinaţi cum soarele apune şi cum se schimbă umbrele din piatră odată cu înserarea. Aceste bucurii simple le-am uitat demult.

Umbre. Într-adevăr, într-o grădină chineză sunt o mulţime de ziduri, care nu numai separă spaţiile, dar şi inspiră calm şi armonie, servind ca ecran pentru un teatru al umbrelor, fie că acestea sunt siluetele tufelor de bambus sau contururile cireşilor. Aceste spaţii parcă sunt menite să ne uimească, sunt sau incredibil de vaste, ba din contră, minuscule, sunt deschise sau închise, luminoase sau întunecate. Este bine să fim atenţi la ce simţim, şi vom observa cum suntem afectaţi de dispunerea spaţială a obiectelor din jurul nostru. Poate chiar şi de proprietăţile lor.

Zig-zag. Este posibil să vedem departe un pavilion pe o ridicătură şi să dorim să ne îndreptăm spre el de-a lungul unui coridor acoperit. Dar acesta nu merge drept, ci în zig-zag, schimbându-şi constant direcţia. Acum am înţeles de ce face aşa, ca să ne încetinească dacă suntem grăbiţi şi să ne permită diferite vederi ale grădinii la fiecare cotitură. Uneori coridorul nu are pereţi, alteori are ferestre opace, alteori ferestre în diferite forme – rotundă, de frunză, de trifoi, greu de definit. Atât ferestrele sunt interesante, cât şi priveliştile ce se pot vedea în ele. Ce se întâmplă când schimbăm focalizarea privirii? Dar când cotim pe coridor? Chinezii consideră că qi-ul curge cel mai bine pe curbe netede, deoarece nu-i place să fie obstrucţionat, cum se întâmplă la liniile frânte, pe coridorul în zig-zag. Dar dacă coridorul ar fi fost drept, qi-ul s-ar mişca prea repede şi prea haotic şi l-am pierde. De asemenea, marginea acoperişurilor este curbată în sus, deoarece altfel qi-ul ar coborî în linie dreaptă, prea repede şi haotic.

Dragon. Grădina chineză se adresează nu numai ochiului sau simţurilor, ci şi minţii. Pentru asta trebuie să privim dincolo de  suprafaţa aparentă a lucrurilor. Multe elemente sunt implicite, dar altele sunt aluzii, care se pot găsi în numele diferitelor părţi ale grădinii. De exemplu, ţiglele acoperişurilor înguste de pe ziduri oferă iluzia unui dragon zburător, care parcă se răsuceşte în aer cu ondulaţiile unui şarpe. Aceste ţigle stimulează imaginaţia. Totuşi, dacă aluziile sunt prea explicite, inteligenţa este limitată. De exemplu există acoperişuri care se termină cu un cap sculptat de dragon.. Acestea sunt considerate o lipsă de subtilitate. Dragonul este considerat un gardian al grădinii şi reprezintă energia masculină şi creativitatea. Îşi petrece iarna sub pământ şi se întoarce la ceruri în cea de-a doua zi a celei de-a doua luni determinând venirea primelor ploi ale primăverii.

Crizantema. Cultura chineză este plină de înţelesuri simbolice. Crizantemele ce le-am întâlnit la intrarea în grădină sunt omofone, adică sunt reprezentate de ieroglifa ju, similară cu  „rămâi”, astfel că această floare de toamnă indică persistenţa şi longevitatea. De asemenea este o invitaţie discretă de a petrece cât mai mult timp în grădină, este ca o urare de bun venit. De obicei crizantemele erau adunate în ziua a noua a lunii a noua pentru noroc şi o viaţă lungă şi adesea se făcea şi un ceai din petalele lor.

Bambusul. Crizantema, alături de orhidee, de florile de prun şi bambus, sunt cele patru flori Junzi ce simbolizează nobleţea. Bambusul este gol pe dinăuntru sugerând modestia, absenţa ego-ului, modul în care se înclină flexibil în bătaia vântului, adaptându-se circumstanţelor exterioare într-un mod tipic taoist. Bambusul împreună cu prunul şi pinul sunt numiţi cei trei prieteni ai iernii, deoarece numai ei mai cresc şi mai dau culoare unei grădini în acest anotimp aspru. Confucianiştii consideră că ei reprezintă înţelepciunea, prietenia, respectabiliatea şi tăria în timpul adversităţilor.

Piersicul. Piersicul este un pom cu o încărcătură specială. Piersicii imortalităţii înfloreau o dată la o mie de ani. Poetul Li Bai în secolul XVIII scria în poemul În munţi: un răspuns omului simplu: Ei mă întreabă care-i sensul/ munţilor de jad?/Eu râd şi nu răspund/în liniştea proprie a inimii. Florile de piersic plutesc pe calea lor/mai departe în secret/spre alte ceruri şi pământuri/decât cele ale muritorilor”. În folclorul chinez se povesteşte de un pescar care a urmat un râu subteran pe care pluteau flori de piersic şi a ieşit de partea cealaltă într-un tărâm ideal al fericirii perfecte.

Anul Nou Chinezesc

Anul Nou Chinezesc seamănă foarte mult cu cel occidental – plin de tradiţii si de ritualuri. Originea sărbătorii se pierde undeva în negura secolelor. Toţi îl cunose sub denumirea de Festivalul Primăverii.

Pregătirile încep cu o lună inainte, când oamenii cumpără cadouri, materiale pentru decoraţiuni, alimente şi haine. Tot atunci începe şi curăţenia caselor pentru a alunga ghinioanele, iar uşile şi geamurile sunt vopsite din nou, de obicei în roşu. Apoi ele sunt decorate cu benzi de hârtie roşie (Chun Lian) pe care sunt înscrise diferite urări de fericire, prosperitate şi viaţă lungâ.

Ajunul Anului Nou este chiar şi mai plin de tradiţii şi ritualuri, care sunt respectate cu stricteţe, de la mâncare până la îmbrăcăminte. La cină se servesc, de obicei, fructe de mare şi găluşte. Printre delicatese se numără crevete – pentru vioiciune şi fericire, stridii uscate (Ho xi) – pentru ca toate lucrurile să fie bune, salată de peşte crud (Yu sheng) – despre care se spune că aduce noroc şi prosperitate, o algă de mare Fai-hai (Părul îngerului) – pentru prosperitate, şi găluşte fierte in apă (Jiaozi). Imbrăcămintea este de obicei de culoare roşie, deoarece se crede că alungă spiritele rele. Negrul şi albul sunt asociate doliului, aşa că oamenii se feresc să poarte aceste culori în Ajun.

In ziua Anului Nou există un alt obicei numit Hong Bao, adică Plicul Roşu. Persoanele căsătorite oferă copiilor şi adulţilor necăsătoriţi bani in plicuri roşii. Apoi familia pleacă să felicite rudele, iar apoi vecinii. La fel ca şi în Occident, de Anul Nou vechile certuri se fac uitate şi toţi se bucură de venirea noului an.

Sfârşitul Anului Nou este marcat de Festivalil Felinarelor, sărbătorit cu cântece, dansuri şi un spectacol al felinarelor multicolore.

 

Legenda

Anul Nou Chinezesc este cunoscut sub denumirea de Festivalul Primăverii, deoarece este sărbătorit la începutul primăverii şi durează 15 zile. Originea lui e foarte veche. Se spune că „NIAN”, care în limba chineză modernă înseamnă „an”, era numele unui monstru care mânca oameni înainte de venirea noului an. Una dintre legende spune că monstrul NIAN avea o gură atât de mare încât putea înghiţi mai mulţi oameni deodată. Intr-o bună zi, un bătrân a venit în ajutorul oamenilor înspăimântaţi, oferindu-se să înfrângă monstrul. Bătrânul i-a spus: ‘Am auzit că ai o gură foarte mare. Mă întreb dacă poti înghiţi si alte creaturi de pe acest pământ în afară de oameni care nu sunt o pradă pe măsura ta?” si astfel monstrul şi-a schimbat obiceiurile „alimentare”.

După asta, bătrânul a fost văzut dispărând călare pe monstrul NIAN. Mai târziu, s-a aflat că era un zeu nemuritor. După plecarea monstrului, oamenii au inceput din nou să se bucure de o viaţă paşnică, bătrânul spunându-le oamenilor, înainte de a pleca, să aşeze în fiecare an la ferestre şi la uşi decoraţiuni pe hârtie roşie, pentru a-l speria pe NIAN în cazul când acesta ar fi încercat să se întoarcă, şi asta pentru că roşul era culoarea care îl înspăimânta cel mai tare pe monstru.

De atunci, tradiţia zilei în care NIAN a fost alungat este continuată din generaţie în generaţie. Termenul „GUO NIAN”, care însemna şi „a scăpa de NIAN”, a devenit astăzi „a sărbători (Noul) An” deoarece cuvântul „guo” are două sensuri în chineză.

Decoraţiile

Înaintea Anului Nou, chinezii işi decorează camerele de zi cu vaze cu flori, cu farfurii pe care se aşază portocale sau mandarine (care simbolizează fericire din plin) şi cu o tavă cu dulciuri pe care se află opt feluri de fructe uscate. Pe ziduri şi la uşi se agată benzi de hârtie roşie (Chun Lian) pe care sunt înscrise tot felul de urări, ca de exemplu: „Să te bucuri de o sănătate perpetuă” sau „SteauaFericirii, Steaua Sănătătil si Steaua Longevităţii să strălucească asupra ta.”

În fiecare casă trebuie să existe plante care înfloresc pentru a simboliza renaşterea, prosperitatea şi o carieră de succes. O plantă care înfloreşte în ziua Anului Nou prevesteşte un an prosper pentru casa în care se află. Aranjamente florale din flori de prun, bambus şi crenguţe de pin sunt la mare căutare în această perioadă. Florile de prun semnifică perseverenţă, bambusul este cunoscut pentru lemnul flexibil folosit la fabricarea mobilei, iar pinul, pururea verde, aminteşte de longevitate. Alte flori foarte căutate acum sunt azaleele, mâţişorii de salcie, bujorii, crinii şi narcisele. Chinezii cred că fructele nu ar putea apărea în lipsa florilor. De aceea e foarte important ca decoraţiile din fructe şi flori să existe în casă. Ele semnifică renaşterea naturii. Tava cu dulciuri aranjată într-o formă circulară sau rectangulară este denumită „Tava Unităţii”. După ce servesc câteva dulciuri de pe această tavă, adulţii aşează în zona din centrul tăvii un plic roşu.

Mâncărurile

Mâncarea joacă un rol important pe tot parcursul Festivalului Primaverii. Multe dintre felurile de mâncare gătite cu această ocazie sunt privite ca simboluri aducătoare de noroc. De exemplu, peştele (yu) reprezintă „a avea indeajuns pentru a da şi la alţii”, usturoiul (chiu-tsai) inseamnă „ce durează”, guliile (tsai tou) se referă la „prevestiri bune”, iar chiftelele de peşte (yu-wan) şi cele de carne (jou-wan) reprezin-tă „reunirea”. Tot acum se prepară şi gustări despre care se spune că aduc noroc, cum ar fi, de exemplu, o cremă din făină de orez (mien-kao) despre care se spune că face pe cel ce o mănâncă „să avanseze către un post mai bun şi spre prosperitate pas cu pas”.

Tot de Anul Nou, chinezii servesc un peşte întreg ce simbolizează abundenţa şi un pui pentru prosperitate. Puiul trebuie să aibă cap, coadă şi picioare pentru a simboliza desăvârşirea. Tăieţeii nu trebuie să fie tăiaţi, deoarece ei reprezintă viaţa lungă. Cantitătile imense de mâncare preparată în această perioadă sunt menite să simbolizeze abundenţa şi bogăţia casei în care sunt servite.

Tabu-uri şi ritualuri

Toată casa trebuie să fie curată înainte de Anul Nou. În ajun, toate măturile, periile, cârpele de praf etc. sunt lăsate deoparte. Nu se mătură sau nu se şterge praful in ziva Anului Nou, deoarece se consideră că astfel se mătură şi norocul. După prima zi se poate mătura podeaua, începând de la uşă, gunoiul fiind măturat spre centrul camerei, iar apoi aşezat în colţurile camerei, de unde nu poate fi luat şi aruncat decât în a 5-a zi. În nici o circumstanţă, gunoiul aşezat „la păstrare” în colţurile camerei nu trebuie să fie călcat în picioare. Există superstiţia că dacă mături gunoiul peste pragul uşii, vei înlătura in acest fel şi un membru al familiei. De asemenea, dacă scoţi gunoiul din casă pe uşa din faţă, scoţi astfel şi norocul familiei din casă; de aceea, întotdeauna gunoiul se mătură spre interior şi trebuie scos pe uşa din spate.

Aprinderea de artificii în Ajunui Anului Nou este modalitatea prin care chinezii se despart de anul vechi îl primesc pe cel nou. La miezul nopţii, toate uşile şi chiar şi ferestrele trebuie să fie deschise pentru a permite vechiului an să iasă. Toate datoriile trebuie plătite înainte de miezul nopţii. In această zi nu se împrumută nimic, deoarece se consideră că cel ce face acest lucru acum va împrumuta tot anul următor.

În această zi, chinezii se feresc să folosească un limbaj urât sau cuvinte care aduc ghinion. Termenii negativi şi cuvântul „patru” (Ssu), care este asemănător cuvântului „moarte”, nu trebuie pronunţaţi. Nu trebuie amintită moartea, iar poveştile cu stafii sunt total interzise. Referirea la anul ce se încheie este de asemenea evitată, deoarece totul trebuie să fie orientat spre noul an şi spre un nou început.

Dacă plângi în ziua Anului Nou, vei plânge tot anul. De aceea obrăzniciile copiilor sunt tolerate.

In această zi nu se spală părul, deoarece se consideră că astfel se îndepărtează norocul pentru noul an. Hainele în culori roşii sunt preferate pentru această sărbătoare. Roşul transmite fericirea celui care îl poartă, un viitor fericit şi luminos. Se crede că atitudinea şi felul în care arătăm în timpul sărbătoririi Anului Nou dau tonul pentru restul anului. Prima persoană întâlnită şi primele cuvinte auzite în noul an sunt semnificative pentru ceea ce urmează să se întâmple acelei persoane pe parcursul anului. E un semn bun dacă se văd sau se aud păsărele sau vrăbii cu penaj roşu. Se consideră că aduce ghinion să adresezi urări cuiva ce se află în dormitor, de aceea toată lumea, chiar şi cei bolnavi, se îmbracă şi stau in sufragerie pentru a întâmpina oaspeţii. În această zi nu se folosesc cuţite sau foarfeci pentru că astfel se poate „tăia” norocul.

La mulţi ani!

Happy New Year !

Să ştii, să îndrăzneşti, să vrei şi să taci

Această deviză se poate explica cel mai bine luând ca exemplu viaţa lui Alexandru. Toţi oamenii din acea perioadă ştiau că fiecare om are un destin pe care dacă îndrăzneşte să-l accepte, va vrea să-l îndeplinească, va ajunge la finalul cuvenit când restul e tăcere. Au fost mulţi oameni iscusiţi şi puternici care ştiau de prevestirea de la Gordion şi au încercat ani în şir, în zadar, să dezlege nodul. Mulţi erau avizi de putere, alţii dornici de faimă, ultimii se credeau iscusiţi şi vicleni. Toţi îşi făceau planuri peste planuri cum să dezlege nodul gordina. Şi cu cât se străduiau mai mult cu atât se încâlceau mai tare, deoarece timpul însuşi este un fir tors de Parce, care nu rămâne întins, ci se strânge şi se înnoadă.

Dar Aristotel l-a învăţat pe Alexandru. Şi asta ar explica reuşita lui. L-a învăţat cumva ceva ce nu ştiau şi ceilalţi? I-a oferit o ştiinţă secretă? A învăţat Alexandru ceva de la el? Este greu de crezut că nu existau alţi generali care nu ştiau mai mult, atât politic, cât şi militar, decât Alexandru. De aceea Alexandru în timpul campaniilor sale de cucerire îl va lăsa ca regent în Grecia pe generalul Antipatros. Cert este că Alexandru se simte animat de o forţă căreia îi dă diferite forme. Ca întruchipare a acestei forţe se simte când imaginea unui nou Ahile, când un urmaş al lui Hercule. Fapt este nu numai că el crede, dar şi îndrăzneşte să se lase condus de această putere când îi sare în ajutor tatălui său Filip, când el şi calul său sunt răniţi într-o ambuscadă scită şi se prăbuşesc. În timp ce alţii se mai gândesc să dobândească experienţă pentru a acţiona mai bine în viitor, el acţionează acum şi cu asta creşte ca voinicul din poveste. Şi de asemenea se amplifică legenda sa, încât astăzi, după atâtea secole nu mai putem discerne adevărata istorie de propagandă.

Obişnuinţa de a acţiona  în prezent îi dă puterea lui Alexandru să ia o decizie fermă şi să găsească o soluţie neortodoxă, astfel că dintr-o singură lovitură de spadă retează nodul gordian. Înseamnă aceasta o dezlegare a nodului sau este o rupere în două? Fapt este că prin acest gest îndrăzneţ Alexandru ca persoană dispare complet. Sau cel puţin nu mai este un obstacol în faţa realizării destinului său. Din acest moment toţi îşi vor aminti de el doar ca o imagine istorică, ca Alexandru cel Mare, ca de o legendă. Legenda se uneşte cu persoana, formează un singur corp, de nedespărţit.

Adevăratul Alexandru se va manifesta de-abia acum în deplinătatea sa, vrând să împlinească profeţia, cea de a uni Apusul cu Răsăritul. Ajuns pe un teritoriu necunoscut, cel al Imperiului Persan, va înainta, atent la toate semnele. În timpul luptelor de la Issus şi Gaugamela va dovedi o viziune şi o pătrundere deosebită a situaţiei militare, având în vedere că, chiar şi generalii săi aveau păreri diferite asupra modului de atac. Expediţia sa continuă într-o înaintare neobosită până pe malul Indusului. Aici menirea sa se sfârşeşte şi este părăsit de forţă. Sau mai degrabă umbra sa, neluată în seamă, a crescut atât de mult încât obstacolează manifestarea forţei. Megalomania şi crizele sale de mânie sunt atât de grave încât îşi omoară un prieten şi un general iubit. Armata se revoltă şi-l forţează să facă cale întoarsă. Forţa care a unit Occidentul de Orient se fragmentează între succesorii săi şi coeziunea dispare. Oare nu ne-am pripit puţin spunând că a reuşit să dezlege nodul gordian? Puterea care nu e secondată de compasiune şi inteligenţă nu poate să nască decât suferinţă. O idee aparent nevinovată că este grec a condus la urmări de importanţă istorică pentru jumătate din glob. Ar mai fi încercat să cucerească şi să încerce să-i unească pe oameni într-un imperiu de care le păsa prea puţin dacă s-ar fi considerat doar om? A fi „doar” om este o unificare reală cu întreaga omenire şi asta te va opri întotdeauna să acţionezi împotriva semenilor tăi.

Putem acum să spunem ce a greşit Alexandru şi ce nu. Putem vorbi mult şi bine. Dar Alexandru cel Mare, cu toate calităţile şi defectele sale, îşi permite să tacă. El a acţionat, iar noi nu. Mă refer la viaţa noastră actuală. La faptul că toţi ştim că există în noi o forţă potenţială care ar dori să se exprime dacă i s-ar da posibilitatea. Dar nu îndrăznim. Credem că dacă mai aşteptăm puţin vom fi mai înţelepţi, mai puternici, mai iubitori. Sperăm să ne putem schimba cândva în viitor, dacă vom avea posibilitatea. Vom avea timp să explorăm şi să cucerim acel teritoriu virgin interior care ne este hărăzit. Sperăm… Dar speranţa, oricât de frumoasă este ea, nu poate înlocui niciodată clipa prezentă şi nici fericirea. Fericirea de a fi.

Şlefuind piatra – Brâncuşi

„Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe.”

Târgu Jiu. 2009. Tineri, adunaţi din toate colţurile ţării la Poarta sărutului, aşteaptă emoţionaţi, alături de jumătatea lor, să se căsătorească. Dragă Brâncuşi, visul ţi s-a împlinit.

„Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.”

Poarta sărutului din 1937 a suferit o lungă gestaţie. A trecut prin etape succesive, Brâncuşi eliminând tot ce este în plus, stilizând, lăsând esenţa. „Cea mai mare bucurie este contactul între esenţa noastră şi esenţa eternă” spunea el. Isamu Noguchi, un discipol, îşi aminteşte pe când lucra în atelierul lui Brâncuşi din Paris cum acesta îi arăta cum să ţină fierăstrăul şi să taie un plan în calcar. Lucruri pe care le ştie orice cioplitori. Dar Brâncuşi dorea ca el să le facă într-un mod anume. Îi arăta cum dinţii mari nu trebuiau forţaţi, ci trebuiau să taie gingaş sub apăsarea propriei lor greutăţi. Lama lată a toporului îşi lăsa urma şi aşa trebuia să rămână, era un contact între om şi piatră. Exista această unitate implicită. „Un singur lucru nu-l suporta Brâncuşi şi acesta era lipsa de concentrare, când vedea că mintea îmi rătăcea la lumea însorită din afara atelierului. Acum înţeleg cele spuse de el că dacă nu eram una cu munca, era mai bine să fac altceva, dar să nu încerc să fiu sculptor. Dar asta e adevărat pentru orice faci.”

„Albul domina atelierul din Impasse Ronsin. Totul era luminos: marmura, platourile, căţeaua Polaire care bea laptele dintr-o farfurioara alba, barba lui, veşmintele lui albe, masa rotundă, vatra şi pereţii văruiţi, iar pe jos pulbere de marmură şi aşchii de piatră ce sclipeau sub razele care coborau din luminatoarele atelierului. Brancuşi semăna cu un batrân meşter din Kyoto, care, îmbrăcat şi el în straie albe, înainte de a se apuca de lucru, aruncă pumni de sare în stanga şi în dreapta, la răsărit şi la apus şi apoi se ruga…”

Natura pietrei este greutatea. Numai bucuria fiinţei o poate înălţa, o poate face să zboare. Noguchi a trebuit să străbată jumătate de lume pentru a se putea întoarce acasă şi a redescoperi starea primordială primitivă şi Zenul. Brâncuşi îi spunea: „Arta cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii, căci omul primitiv uita de grijile domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să redeştept sentimentul acesta în sculpturile mele. Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. Voim întotdeauna să înţelegem ceva, însă nu este nimic de înţeles. Tot ceea ce poţi contempla aici, în Atelier, are un singur merit: că este trăit…”

Poarta sărutului ne întoarce la Sărutul din 1907, operă cu acelaşi nume ca a lui Rodin din 1880. În Sărutul lui Rodin apar Paolo şi Francesca, doi tineri îndrăgostiţi din al doilea cerc dantesc, o temă favorită printre artiştii secolului XIX. Deşi la o privire superficială sculptura lui Brâncuşi urmează această temă a dragostei, ea va pătrunde mult mai adânc în interiorul realităţii. Dar pentru început trebuia să nege orice autoritate exterioară. Brâncuşi povesteşte că pe când expunea la salonul naţional, prietenii şi protectorii au încercat, fără să îl consulte, să-l convingă pe Rodin să-l primească în atelierul său. El a acceptat să mă ia ca elev, „dar eu am refuzat, căci nimic nu poate creşte la umbra marilor copaci. Prietenii mei se simţeau stingheriţi neştiind cum va reacţiona Rodin. Aflând de hotărârea mea, Maestrul a răspuns firesc: „În fond are dreptate, e la fel de încăpăţânat ca mine”. Influenţa lui Rodin a fost şi va rămâne imensă. Am intrat totuşi în atelierul lui Rodin în ianuarie 1907 şi l-am părăsit în martie.”

În tinereţe Brâncuşi era cunoscut în cercurile boeme ca un adevărat suflet al petrecerii, gata de distracţie în orice moment, organizând petreceri reuşite, unde era în acelaşi timp gazdă, bucătar şi animator. Îi plăceau ţigările şi vinurile de bună calitate, compania femeilor, chiar dacă obişnuia să exagereze cu toate trei. În ultimii 19 ani ai vieţii, fostul boem devenea tot mai mult un pustnic. Din cauza reticenţei de a face confesiuni nu se cunoaşte astăzi motivul care a determinat o schimbare atât de profundă a atitudinii artistului. Încă din tinereţe Brâncuşi s-a înconjurat de operele greci, dar germinarea androginului era lungă…

Căci ce zicea Platon în Banchetul? Că trei genuri de oameni au fiinţat la început, nu ca acum bărbat şi femeie, era şi al treilea sex, având ceva în comun cu celelalte două. Astăzi numai numele a mai rămas dintrînsul: fiinţa însăşi a dispărut. Acest gen se numea pe atunci androgin. Corpul întreg al unui om era de înfăţişare rotundă, spatele şi coastele în formă de cerc. Aveau patru mâini şi tot atâtea picioare. Aveau şi două chipuri, exact la fel, aşezate pe un gât rotund, un singur cap, pe care erau aşezate cele două feţe, opuse una alteia. Hărăzite cu o putere şi vitalitate miraculoasă, cu o trufie fără margini, ei se apucară să se urce în cer ca să-i stăpînească pe zei. Zeus îi tăie în două pe oameni. Cum îl făcea pe unul în două, îi şi poruncea lui Apolo să întoarcă toată faţa şi gâtul spre partea unde era tăietura, pentru ca omul, văzând-o, să devină mai modest. De vreme ce fiinţa era tăiată în două, fiecare jumătate dorea să se alipească celeilalte jumătăţi. Se prindeau în braţe şi se strângeau aşa de tare, în dorul lor de contopire, uitau de mîncare şi de tot, devenind incapabili pentru orice treabă, deoarece o jumătate fără alta nu mai dorea să se apuce de nimic.

Aşadar, fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaştere, pentru că a fost despicat cum despici o plătică şi făcut doi din unul singur. Fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim. Iar dragostea nu este altceva decît un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început şi nu despărţiţi în propria noastră fiinţă. Seminţia oamenilor ar avea parte de fericire dacă fiecare dintre noi ar asculta pînă la capăt îndemnurile lui Eros şi şi-ar găsi pe adevăratul lui iubit, întorcîndu-se astfel la starea lui dintîi.

Dar ca să ajungă la primul Sărut Brâncuşi a trebuit să interiorizeze şi să caute. Influenţa lui Rodin nu era directă, ci sub fomă de sugestii, iar drumul trebuia să-l parcurgă singur. Asta ne putem da seama din una din întâlnirile cu Rodin pe care o relatează cu  umor. „După primele  lucrări, entuziast m-am dus la Rodin să-l întreb:

– Maestre Rodin ce părere aveţi de lucrările mele?

Şi el mi-a zis:

– Nu-i rău, nu-i rău.

– Oricine-mi poate spune: Nu-i rău, nu-i rău, dar de la dumneavoastră, Maestre, mă aşteptam la altceva.

Şi mi-a răspuns:

– Ei bine, e bine să nu lucrezi aşa de repede…”

Lucrând îndelung la noul Sărut din 1910, Brâncuşi îşi dă seama „cât de îndepărtată poate fi oglindirea formelor exterioare a doi oameni de adevărul esenţial. Ce străine sunt statuile acestea faţă de marele eveniment al naşterii, faţă de bucuria şi tragedia oamenilor. Ele nu reflectă mai nimic din măreţia vieţii şi a morţii. Arta trebuie să apropie, nu să depărteze, să umple, nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite şi aşa îndestul de răscolite de întrebări. Nu uita niciodată că eşti artist. Nu îţi pierde curajul. Şi nu îţi fie teamă de nimic căci vei ajunge la ţel.”

Nu întâmplător Brâncuşi spunea că „arta este creaţia lucrurilor pe care nu le cunoaştem” şi cine oare din lume ştie cum arată un androgin? Deşi realizează şi alte opere, toate decurg din aceeaşi uimire copilărească legată de creaţia androginului. Despre Prometeu, altă operă din 1910, remarca şugubăţ: „Prometeu? Cine l-a împins să ne dea focul să ne ardem cu Dumnezeu, împreună?” Sau spunea despre Sărut că este totuna cu Cuminţenia Pământului, o altă operă a sa, căci cum să nu devii cu minte pe pământ după acest sărut ceresc?

În 1916 despre Coloana Sărutului scria „la început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănţuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porţi prin care să se poată trece dincolo.”

Poarta sărutului sau poarta prin care se face trecerea spre o altă viaţă conţine două coloane ale sărutului. Deasupra, un şir de 40 de perechi de îndrăgostiţi aşezaţi faţă în faţă, cu genunchii strînşi şi a căror curbură evocă ritmul unor arcade geminate. O omenire reînnoită. O linie mediană, întreruptă de brîul infinit al braţelor ce se petrec unul cu altul, formînd un dublu chenar, desparte trupurile alipite. Din chipurile lor se văd doar ochii, gura şi părul, sugerat prin cîteva incizii graţios serpuite ce încadrează feţele îmbrăţişaţilor.

Brâncuşi va sublima şi influenţele culturale greceşti. Criticii de artă îi vor compara sculptura cu cea a egiptenilor veche de 3000 de ani. Dar cu Poarta Sărutului ne putem întoarce şi mai mult în trecut la megaliţii de la Stonehenge. El tindea spre acea stare simplă primitivă non-duală. „Simplitatea nu este un scop în arta, însă ajungi la simplitate fără de voia ta, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa ca să poţi să îi inţelegi valoarea. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată. Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.”

„S-a întâmplat că o pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acea ieşire, te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…” Aşa a apărut poarta sărutului divin.

Ce e dincolo de poartă?

„Toată viaţa am vrut să fac o fântână. N-am reuşit.

Nu căutaţi formule obscure şi mistere. Nu vă dau decât bucurie curată.

Sculptura nu e altceva decât apă, apă, apă.  Ca să se adape spiritul celor însetaţi din ea.

Contemplaţi lucrările mele până când le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.

A vedea in departare este ceva, insa a ajunge acolo, este cu totul altceva.”

Foarte departe, pe calea eroilor neamului uman, Coloana Infinitului, o scară spre cer, are ca trepte trunchiuri de piramidă, unele întoarse, demolate.  „Lumea e o piramidă, fiecare vrea să se arate mai tare, fiecare vrea să fie mai sus. Lumea e rea, fiecare pândeşte locul celuilalt. În lumea de azi toţi vor să ajungă în vârful piramidei, când odată ajunşi, cad oricum pe partea cealaltă. Aici e tot păcatul. Fiecare trebuie să fie la locul său. Rege sau valet e acelaşi lucru. Fiecare la locul său, fără ură.

În lumea mea nu e nici o luptă pentru a ajunge mai sus. Piramida e demolată, câmpul fără sfârşit. Aici fiecare este cu ce-a venit la locul său, el nu este nici mai mare, nici mai mic, el este ceea ce este…

„Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa înspre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva.  Dedal, după ce a construit Labirintul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său, Icar, s-a prăbuşit.

Această operă, ca să poată să se înalţe, implora o libertate deplină şi, atunci, am avut revelaţia cum să evadez din Labirint…

M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi.

Mi-am lăsat dalta şi ciocanul – şi am şlefuit materia cu propriile-mi mâini.”

„Cum? Cu bucurie în suflet. În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Bucuria cu care lucrez este însăşi inima artei mele.  Fără inimă nu există artă şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta, iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. E greu să te pui în starea de a le face.”

Isamu Noguchi îşi aminteşte că „deşi Brancuşi m-a învăţat meserie serioasă – nu mi-a divulgat însă toate tainele lui de atelier. Nu ştiu nici până în ceasul ăsta prin ce miracol a putut el izbuti, cu uneltele lui vechi, departe de tehnica modernă de azi, să realizeze acele tije neverosimile ce susţineau Păsările în vazduh!

Poate că lua blocul brut de marmură şi începea să taie, mai întâi, chiar piciorul acela de-o extremă subţirime – şi dacă nu izbutea, lua un altul… Apoi se ocupa de pieptul Păsării…sufla asupra ei şi aceasta îşi lua zborul!”

Huang Di – între istorie şi legendă

de Irina Ivaşcu

Huang Di (1698-2599 î.Chr.), „Impăratul Galben”, numit şi Huang Tian Shang Di, „Augustul Stăpânitor Suprem al Cerului”, este unul dintre suveranii mitici ai Chinei antice.

Istoria traditională chineză începe cu epoca legendară a Celor Trei împărati Auguşti, urmată de epoca Celor Cinci Impărati Legendari. Dintre cei din urmă, figura cea mai bine conturată este cea a lui Huang Di. In viziunea celui mai mare istoric al dinastiei Han (220-206 I.Chr.), istoria Chinei incepe cu Huang Di. Tot din acea perioadă, a dinastiei Han, el a inceput a fi considerat părintele spiritual al (sectelor) filozofiilor daoiste.

Domnia lui Huang Di este plasată într-o epocă legendară a inceputurilor, o epocă fericită, în care între oameni domnea virtutea perfecată. Etalonul virtutii supreme era insuşi Huang Di; el oferea oamenilor un model de „non-actiune (wu wei) prin calm şi purificare” şi era în acelaşi timp transmitătorul suprem al „artei cultivării vietii” (yang sheng).

Legenda spune despre Huang Di că:” îşi stabilise capitala pământeană în muntele Kun Lun (munte sfânt al Chinci, sălaş al zeilor, comparabil cu Olimpul grecese). Tot legenda spune despre el că nu era numai stăpânitorul ceresc, ci şi cârmuitorul suprem al Centrului. Cât despre înfătişarea lui, se spune că ar fi avut patru fete; astfel, în calitatea sa de cârmuitor suptem al Centrului putea să supravegheze toate cele patru părti ale lumii. Există legende care spun despre Huang Di că ar fi căutat elixirul nemuririi, alte legende afirmă însă că în cali tatea sa de stapânitor suprem, coborârea sa pe Pământ nu ar fi fost decât temporară, şi nu ar fi avut nevoie de elixirul nemuririi pentm a se întoarce la Cer şi a dobândi viata veşnică. Se mai spune că, atunci când a sosit momentul ca Huang Di să părăseaseă lumea muritorilor, un dragon sacru s-ar fi coborât pe Pământ pentru a-l lua înapoi in Cer.

Lui Huang Di, legenda îi mai atribuie numeroase invenţii şi descoperiri; printre altele, se spune că el ar fi poruncit lui Cangjie să inventeze scrierea, lui Linglun să făurească muzica, lui Danao să stabilească calendaru1, iar lui Leigong şi Qibo să scrie un tratat de medicină.

In viziunea chinezilor, spatiul are cinci punete cardinale, cele patru puncte cardinale familiare nouă, adică: nordul, sudul, estul şi vestul, la care se adaugă centrul. Această împărtire a spatiului se află în corespondentă cu cele cinci elemente: apa, focul, lemnul, metalui şi pământul. Astfel, fiecăruia dintre cele cinci puncte cardinale i se asociază câte unul dintre cele cinci elemente, câte o culoare şi un anotimp:

apă-nord-negru-iamă,

foc-sud-roşu-vară,

lemn-est-verde-primăvară,

pământ-centru-galben-prelun-girea verii (adică o scurtă perioadă dintre vară şi toamnă),

metal-vest-alb-toamnă.

Previous Older Entries