Zen II

Qigong-ul budist şi practica zen sau chan

(continuare)

Acesta este motivul pentru care se pune atât de mult accent pe transmisie, şi cine pe cine a învăţat. De fiecare dată când a apărut o şcoală, Maestrul ei le-a spus discipolilor săi de la cine a primit transmisia. Întotdeauna a existat o pregătire foarte riguroasă în care Maestrul îi verifica pe învăţăcei în ce măsură înţelegeau învăţătura transmisă. Maestrul şi învăţăceii săi care formau o şcoală erau văzuţi întotdeauna ca un întreg. Asta ne istoriseşte şi povestioara următoare, despre o floare şi cinci petale.

Într-o zi Bodhidharma îşi chemă discipolii şi le spuse:

– Zilele îmi sunt numărate şi trebuie să mă întorc. Spuneţi-mi la plecare ceva, să văd că mi-aţi înţeles învăţătura.

Un discipol, Daofu spuse:

–         După câte înţeleg, Calea nu e legată de cuvinte, dar nici nu e diferită de ele.

Bodhidharma i se adresă:

–         Tu ai primit pielea învăţăturii mele.

Călugărul Zongchi spuse:

– Eu înţeleg că este la fel ca străfulgerarea pe care a avut-o Ananda. Văzută o dată, nu mai este văzută din nou.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit carnea mea.

Un discipol  Daoyu spuse:

– Cele patru elemente sunt goale şi cele cinci limitări sunt fără existenţă reală. Sunt conştient că nu este doar o singură dharma de înţeles.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit oasele mele.

În final, fără să spună nimic, Huike se închină şi rămase nemişcat pe locul său.

Bodhidharma îi spuse:

–         Tu ai primit măduva mea.

Şi Bodhidharma recită poemul următor:

Am venit în această ţară

Pentru a-i salva pe cei ignoranţi transmiţându-le Dharma.

O floare se va deschide cu cinci petale

Şi fructul se va coace de la sine.

Deşi, aparent, Bodhidharma, stabileşte o ierarhie a înţelegerii, poemul ne arată că această înţelegere este limitată, învăţăceii trebuie să vadă dincolo de punctul de vedere limitat, personal, să înţeleagă că fac parte dintr-o unică şcoală, că există un scop mai înalt care le va conduce în continuare viaţa.

Într-o şcoală sunt oameni foarte diferiţi, cum sunt şi în viaţă. Pentru că nu  suntem conştienţi de unicitatea personală, suntem invidioşi pe alţi, într-o încercare inutilă de a le copia calităţile sau meritele. Dacă ne-am vedea dintr-un punct de vedere, în care toţi formăm un întreg, nu ne-am mai împiedica de aceste lucruri. Sau pe alţii îi dispreţuim pentru că le vedem numai defectele. Dar fiecare îşi are rolul său în Univers. Deoarece nu putem înţelege rostul oamenilor din jur şi locul nostru printre ceilalţi, ne împiedicăm unii de alţii într-o stare de confuzie. Omenirea este ca un bebeluş care nu este în stare să-şi coordoneze mişcările. Am putea vedea evoluţia omenirii ca o încercare, tot mai plină de succes, a bebeluşului, care devine tot mai îndemânatic în a se descurca în acest Univers. Bebeluşul devine conştient de trupul său şi îşi armonizează mişcările.

Mâna unui om are cinci degete, deşi sunt atât de diferite, ce neîndemânatică devine mâna prin pierderea chiar şi a unui deget! Dar când corpul îşi pierde o mână?! O vedem ca o mutilare a armoniei. Dar când cineva se automutilează voluntar, din proprie voinţă? Ce înţelegem din asta? Dar chiar asta a făcut Huike.

Călugărul Huike a venit de departe sperând să înveţe de la Bodhidharma. Dar acesta stătea toată ziua cu faţa la un perete din Shaolin şi nu-i acorda nicio atenţie. Era întuneric şi a început să ningă. Huike cugetă:

– Cei din vechime care căutau Calea îşi zdrobeau oasele până la măduvă, îşi astâmpărau foamea cu sângele propriu, îşi aşterneau părul pentru a răzbi pe drumul înglodat pentru a ajunge la maestru…ce e mica mea suferinţă în comparaţie cu a lor?

Aşa că stătu drept şi în ziua următoare zăpada îl acoperi până la genunchi. În sfârşit lui Bodhidharma i s-a făcut milă de el şi îl întrebă:

– Ce cauţi?

Huike suspină şi îl rugă pe Maestru:

-Te rog, ai milă, deschide poarta nectarului care poate elibera fiinţele conştiente!

Maestrul spuse:

– Calea supremă, profundă a lui Buddha nu este accesibilă decât după eoni nenumăraţi de efort, de realizare a imposibilului, de a suporta insuportabilul. Cum ar putea un om ca tine, cu puţină virtute şi înţelepciune, plin de aroganţă, să spere să o înţeleagă? Îţi pierzi doar timpul.

Auzind această dojană, Huike îşi scoase sabia şi îşi tăie mâna stângă.

huike sword

Bodhidharma văzu că Huike are capacitatea de a primi şi transmite Dharma şi îi spuse:

– Treziţii din vechime la rândul lor nu au acordat importanţă corpului pentru a căuta adevărul. Ai ceva potenţial.

Huike întrebă:

–         Aş putea primi pecetea Dharmei transmisă de cei treziţi?

Maestrul îi spuse:

–         Pecetea Dharmei nu poate fi obţinută de la alţii.

Huike spuse:

–         Mintea mea nu este în pace.

Maestrul îi răspunse:

– Adu-mi mintea ta şi o voi linişti.

După o lungă tăcere, Huike spuse:

–         Nu-mi pot găsi mintea nicăieri.

Bodhidharma spuse:

–         Deja ţi-am liniştit mintea.

Bodhidarma cu Huike, Sesshū Tōyō, sec. XV

Sigur că acest pasaj ne arată hotărârea neclintită a lui Huike de a primi învăţătura şi faptul că era pregătit s-o primească şi cu siguranţă de-a lungul timpului a fost dat ca exemplu. De asemenea ne arată cât de mult preţuia această învăţătură şi era gata să renunţe la orice pentru a o dobândi. Dar…Să gândim cu bunul simţ comun. Ni se pare normal să te automutilezi pentru a primi ceva de care nu ai nici cea mai vagă idee? Ce legătură poate exista între o învăţătură minunată, menită să salveze fiinţele conştiente şi ideea masochistă de automutilare? Ce părere avem despre atitudinea ambivalentă a lui Bodhidharma care îi acceptă automutilarea ca pe o atitudine „corectă” pe care o aveau şi înţelepţii din vechime şi pe de altă parte chiar el este cel care le-a oferit călugărilor de la Shaolin tehnici pentru a fi sănătoşi şi a-şi îngriji trupul şi mintea. Dacă ştia de la bun început că nu-i poate oferi învăţătura după cum îi şi spune după automutilare, de ce i-a mai permis să se automutileze? A fost nevoie să se automutileze Bodhidharma ca să ajungă la înţelegerea supremă? De ce numai Huike urmează calea acestui „eroism gratuit”?

Toate aceste momente „ilogice”, adevărate koanuri Zen, menite să oprească mintea, au rezultatul scontat, mintea lui Huike se linişteşte şi adevărul i se revelează. Dar scuză acest scop suprem mijloacele prin care se ajunge la el?

Printre căutătorii adevărului există această părere că este nevoie de efort şi că pentru a dobândi acel ceva este nevoie de o pierdere. Ei sunt gata să renunţe la un mod alimentar obişnuit, îşi pot impune cea mai sofisticată şi aridă dietă, sunt gata să ţină mai multe zile post, sunt gata să stea cu picioarele în forme contorsionate de lotus în zazen, vor şi până la urmă reuşesc să stea în Zhuang ore întregi, sau sunt gata să se abţină de la sex ani întregi devenind o bombă cu ceas întârziat pentru că nu-şi pot controla energiile creative. Sunt necesare toate acestea sau sunt doar o lipsă de înţelegere din partea practicanţilor? Sau toate acestea sunt „pierderi” acceptabile pentru minte ca orice altă atitudine ascetică în măsura în care nu se renunţă la însăşi mintea confuză, atât timp cât nu se renunţă la anumite prejudecăţi legate de o practică spirituală şi mintea rămâne neschimbată.

De ce caută oamenii o practică spirituală? Răspunsul va părea cinic, dar din păcate este în mare măsură adevărat. Pentru că, în cunoştinţă de cauză sau nu, se automutilează. Mulţi vin pentru că sunt bolnavi. De ce sunt bolnavi? Pentru că fără să vrea, gândurile pe care le-au tot rumegat ei i-au îmbolnăvit. Chiar dacă nu într-o formă atât de „spectaculoasă” cum a făcut-o Huike, mintea lor confuză a fost la fel de violentă şi trupul lor a fost mutilat. Mulţi nu au boli fizice, dar au diferite tulburări psihice, care, atunci când nu sunt specifice, se încadrează în categoria generică de stres. Oamenii au un sentiment de neîmplinire, uneori mai vag, alteori mai limpede, care răzbate dincolo de stabilitatea de care încearcă să se agheţe, adică de condiţia precară existenţială în care se află şi paradoxal se feresc să privească în ei găsindu-şi tot felul de probleme la care caută soluţii, pe care le numesc griji zilnice. Numai când eşti într-o astfel de confuzie mentală poţi să-ţi faci rău ţie şi celor din jurul tău. Când tu eşti tulburat nu ai cum să răspândeşti în jurul tău bucurie şi este evident că relaţiile tale cu ceilalţi sunt sau inexistente sau sunt nesatisfăcătoare. Şi nu găsim nicăieri o persoană în care să avem încredere şi căreia să-i povestim tot ce avem pe suflet, care să ne înţeleagă angoasa, dilema în care ne aflăm, toţi cei din jur sunt foarte grăbiţi şi nu au timp să te asculte.

În acest moment, oamenii realizează că s-ar putea ca, chiar mintea lor să fie cauza problemei şi că trebuie s-o disciplineze, dar nu ştiu cum. De aceea recurg la tot felul de metode după ureche, despre care au auzit de la alţii, care nu conduc în cele din urmă la niciun rezultat. La fel cum suntem obişnuiţi să luăm tot felul de medicamente, vom urma şi diferite metode de antrenament, dar fără să avem o idee prea clară ce vrem să facem cu ele. În momentul în care oamenii găsesc o şcoală încearcă să afle ce oferă aceasta. Dar întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună, ar fi bine să fie următoarea: dar tu, căutătorule, de fapt, ce vrei? Pentru că atunci când întrebi  ce îţi oferă o şcoală este ca şi cum întrebi pe cineva să-ţi spună direcţia în care trebuie să mergi, iar el se uită ciudat la tine şi spune: dar, în definitiv, unde vrei să ajungi, ca să-ţi pot spune încotro s-o apuci.

Dazu Huike pictură sec.X

Huike, la fel ca şi noi, îi imita pe alţii, despre care i s-a părut lui că sunt înţelepţi. Poate că erau, dar ceea ce a reţinut el era complet greşit. El avea o mare determinare în a merge înainte, doar că mergea într-o direcţie greşită, şi este foarte probabil că disperarea din sufletul său era atât de mare încât, foarte probabil, în curând s-ar fi sinucis. Pentru a fi îndreptat în direcţia „corectă” el trebuia oprit. Toate tehnicile unei şcoli sunt în primă instanţă „tehnici de oprire”. Până ce omul nu se opreşte din mersul său nu se poate face nimic. Şi cu cât o tehnică pare mai dificil de făcut pentru o persoană cu atât este mai bine să fie practicată de către ea. De obicei în aceste istorioare Zen ni se povesteşte stadiul final, când se produce acea oprire, dar este necesar să se subînţeleagă că înainte în viaţă sau prin alte practici care nu sunt menţionate s-a realizat această încetinire a mersului căutătorului. Toate obstacolele întâlnite în viaţă i-au încetinit mişcarea pentru a reuşi acestă oprire a minţii. De aceea este absurd să ne imaginăm că există doar iluminări bruşte.

A existat pentru o lungă perioadă de timp o controversă între şcolile Chan referitoare la modul în care se obţine iluminarea: brusc sau gradat. Este clar că această oprire a minţii se face brusc, dar este ajutată de încetiniri treptate, care nu sunt percepute ca opriri pentru că mintea încă mai are elan să meargă în direcţia propusă, încă nu percepe zădărnicia efortului său. Ea încă nu se vede ca şi motor sau ca şi cauză a confuziei create. Toate încetinirile treptate determină o oprire parţială a minţii şi pot „trezi” pe cineva dacă acel cineva este alert şi înţelege despre ce este vorba. Dar de obicei nu este cazul. De aceea se consideră că simpla contemplare, dhyana, chan sau samadhi nu reuşesc „trezirea”. Ele sunt instrumente foarte utile pentru încetinire, dar misterul acestei „întoarceri spre interior a privirii” în momentul opririi este deplin. Oprirea se poate produce, dar până ce nu se produce acest nou mers pe direcţia „corectă”, naturală, persoana nu devine conştientă de noua calitate, de înţelepciunea care irupe în ea din interior. Starea qigong este o stare de oprire a minţii când confuzia minţii obişnuite dispare şi suntem deschişi să receptăm noul. Este o deschidere care ne poate prinde pregătiţi sau nu pentru acea întâlnire cu Necunoscutul.

De aceea mă întorc înapoi la a spune că tehnicile zen sau qigong sunt de fapt foarte bune şi foarte utile, dar sunt doar instrumente, dacă le aplicăm greşit ne duc pe un drum greşit, dacă le aplicăm bine ajungem pe drumul natural, pe Cale. Dar o minte confuză le va aplica greşit, după ureche, aici este problema. Probabil că de-abia acum veţi realiza de ce este atât important un Maestru veritabil, pentru că acesta ştie clar unde să pună degetul pe rană. Huike a încercat să găsească singur calea corectă, a încercat să-i imite pe înţelepţi, dar şi-a dat seama de zădărnicia eforturilor sale greşite şi de aceea a acceptat să se supună unei persoane complet străine, pe care o vedea prima dată şi s-o accepte ca Maestrul său. Asta îi spune şi Bodhidharma că putea continua pe acel drum greşit eoni întregi de efort zadarnic. În momentul în care se deschide cu tot sufletul în faţa unui  necunoscut, Huike este cel mai vulnerabil şi dependent de Maestrul său la modul total. Bodhidharma realizează ruptura definitivă de tot ce este exterior sau de tot ceea ce poate fi imitat, inclusiv legat de persoana sa proprie, în momentul în care îi arată că el nu-i poate oferi ceea ce caută şi că trebuie să se întoarcă spre interior. Oprirea era realizată, dar cum spuneam, Huike putea să profite de această deschidere totală sau să rămână opac, să nu înţeleagă momentul, aşa cum s-a întâmplat cu împăratul Wu.

Anunțuri

Qigong-ul budist şi practica Zen sau Chan

Ieroglifa Chan

Zen a devenit popular în Occident la începutul secolului XX datorită răspândirii sale de către maeştrii japonezi Zen. În acel moment avea o istorie de peste 800 de ani din momentul în care a fost transmis din China în Japonia. Zen este caracterul chinez Chan pronunţat în japoneză. Chan înseamnă doar meditaţie sau contemplaţie sau pentru practicanţii de qigong înseamnă starea qigong. În prezent acest caracter este asociat cu budismul, deoarece Zenul este considerat o ramură a budismului Mahayana care pune accent în special pe meditaţie. Acest tip de budism provine din India, iar Budismul Chan s-a dezvoltat în China medievală. În India era folosit termenul sanskrit de Dhyana pentru a indica contemplarea prin care se ajunge la samadhi, meditaţia profundă, care ne revelează sinele propriu natural. Acest termen a fost tradus în chineză prin Chan Na. Conform învăţăturii budiste, samadhi este doar un instrument şi nu ţinta ultimă, deoarece samadhi nu curmă apariţia suferinţei şi efectele sale. De aceea maeştrii au ales numai caracterul Chan pentru a desemna sistemul de practică, care constă în reguli de conduită, concentrare şi înţelepciune, iar rezultatul acestei practici este realizarea „sinelui care nu este independent de noi”.

Zen consideră, cum o fac şi celelalte şcoli ale budismului Mahayana, că toate fiinţele conştiente au natura lui Buddha, natura universală a înţelepciunii naturale, care în sanskrită se numeşte prajna, şi virtutea. Zenul pune accent pe faptul că această natură a lui Buddha nu este altceva decât starea naturală a minţii, cea de claritate deplină, de înţelegere perfectă. Scopul practicii Zen constă în descoperirea acestei naturi a lui Buddha de către fiecare persoană în ea însăşi, prin meditaţie şi un mod conştient de a trăi experienţele cotidiene de zi cu zi. Qigongul budist are acelaşi scop ultim, exprimat prin alte cuvinte, de „înţelepciune perfectă”, adică orice experienţă trăită, oricât de măruntă ar fi ea, are o relevanţă şi poate fi înţeleasă complet de o minte clară.

Practicanţii Zen consideră că această natură a lui Buddha poate oferi o nouă înţelegere asupra existenţei, care în final îi conduce la iluminare. Spre deosebire de alte curente budiste, Zenul se străduieşte să nu se bazeze pe anumite texte religioase sau pe discursuri verbale când se ocupă de problemele metafizice fundamentale. Zenul consideră că acest mod de tratare a problemelor metafizice îl determină pe practicant să caute răspunsuri în exterior în loc să le găsească în interiorul său printr-o percepere inuitivă directă a acestei naturi a lui Buddha. Această căutare în interior a fost denumită introspecţie, a face un pas înapoi, a întoarce privirea spre interior. În acest sens, practica Zen este anti-filozofică, anti-teoretică, anti-dogmatică, aparent fiind împotriva oricăror scrieri, chiar şi a celor rezultate din învăţătura predată oral de Buddha Siddharta Gautama. Însă ceea ce încearcă să scoată în evidenţă Zenul este că trezirea predată de Buddha a rezultat din practica sa meditativă, şi nu din scrierile pe care le-a citit sau învăţăturile care i s-au predat, astfel încât doar prin meditaţie ar putea şi alţi oameni să se trezească şi să aibe aceleaşi intuiţii profunde ca şi Buddha.

Învăţăturile despre tehnicile şi practica întoarcerii privirii spre interior, sau dhyana, sunt întâlnite în multe sutre ale canoanelor budiste, dar în perioada de început în China, Zenul sau practica Chan se baza în principal pe sutrele Mahayana şi sutra Lankavatara. Când Budismul a fost adus China s-au stabilit trei doctrine principale legate de reguli de conduită, în sanskrită sila, antrenamentul minţii prin meditaţie, dhyana, numită şi samadhi sau concentrare şi antrenarea în înţelegere şi discernământ, în sanskrită prajna sau înţelepciune. Treptat au apărut maeştrii vinaya care cunoşteau toate regulile de disciplină pentru călugări, maeştrii dhyana care erau antrenaţi în meditaţie şi maeştrii dharma, care cunoşteau aspectele metafizice ale budismului. După venirea lui Boddhidharma în China, maeştrii Chan au dezvoltat o practică a meditaţiei şi o atitudine conform căreia simpla observare a regulilor de disciplină sau numai predarea intelectualăa scipturilor nu erau suficiente pentru a putea transmite practica şi experienţa personală în meditaţie a lui Buddha care l-a condus la trezire. Astfel că punctul central al acestor maeştrii Chan a devenit trezirea oricărei persoane la fel cum a avut-o Buddha.

 

 

Boddhidharma, cu faţa la perete

Urmând exemplul dat de Boddhidharma, care se spune că a stat cu faţa la perete, în meditaţie, timp de nouă ani, la mănăstirea Shaolin, maeştrii Zen au continuat meditaţia şezând, care este mai bine cunoscută cu termenul japonez de zazen. Dar este evident că nu această poziţie contează, practica Zen sau Chan neavând o formă fixă exterioară de practică. Zenul poate fi practicat în orice moment al zilei, indiferent de activitatea exterioară efectuată, atât când te afli la birou şezând pe un scaun, cât şi când mergi, te dai cu bicicleta, mănânci, faci un duş. În acest punct se aseamănă cu qigong-ul care poate fi practicat oricând în timpul zilei. Şi o parte din istoria qigong-ului, numit în acea perioadă cu multe alte nume, ca dao yin, este legată de Boddhidharma, care a exercitat o influenţă considerabilă asupra tuturor practicilor meditative ale vremii. Se spune că Boddhidharma după ce a meditat acei nouă ani şi-a dat seama de situaţia precară a sănătăţii numeroşilor călugări de la Shaolin şi le-a predat nişte tehnici speciale care au devenit cunoscute sub numele de Brocardul de aur.

Fapt este că în prezent o persoană neavizată care aude prima oară de Zen îl va asocia cu acea poziţie meditativă şezând de zazen sau când este vorba de qigong sau artele marţiale o va asocia  cu posturile dinamice din Brocardul de aur, pentru că acestea sunt singurele vizibile. Dar această cunoaştere superficială este evident doar vârful aisbergului, iar partea ascunsă era transmisă oral de la maestru la discipol, dar în principal era transmisă prin qi. Pentru că este posibil să înveţi oral pe cineva despre poziţie, respiraţie şi starea mentală, dar devine foarte greu sau complet ineficient să o mai faci oral în legătură cu traseele energetice şi scopul rezultat din înţelegerea rezultată din practică, numit „gong” sau cunoaşterea directă rezultată din contemplarea qi-ului în stare qigong. Practic acel punct foarte sensibil din care se poate explica esenţa Zenului sau a qigongului constă în a aduce învăţăcelul în acea stare meditativă a minţii pentru ca acesta să aibă o intuiţie directă, dincolo de cuvinte. În acel moment are loc transmisia sau „gong”-ul. Prin urmare în cuvântul qigong, gong nu înseamnă numai în traducerea exactă muncă sau manipulare a qi-ului, ci în special aspectul informaţional: prin contactul direct cu qi-ul, când eşti deschis şi nu ai prejudecăţi sau anumite aşteptări la ce se va întâmpla, qi-ul te poate învăţa tot ce doreşti să ştii, atât despre el, cât şi în special despre natura ta proprie, ce eşti tu cu adevărat. De aceea nu contează forma exterioară a activităţii în care eşti implicat, poziţia zazen sau postura din Brocard, sau orice altă activitate cotidiană, în măsura în care poţi menţine un contact direct cu qi-ul.

Tehnica devine mai puţin importantă, trece pe planul doi şi acesta este motivul pentru care qigongul a fost şi este deschis să accepte şi să absoarbă alte tehnici şi învăţături. La fel ca şi zenul, qigong-ul a fost influenţat de-a lungul istoriei sale de foarte multe curente religioase şi filozofice, dar a încercat să reţină partea valoroasă legată de practică. În momentul în care odată ce ai săpat şi ai dat de apă vei ştii cum s-o faci şi în altă parte. Dacă ai ajuns la un anumit nivel în qigong vei descoperi că Zenul sau alte tehnici valabile sunt numai superficial distincte de acesta. În schimb, căutătorul superficial va descoperi de fiecare dată alte şi alte tehnici interesante şi exotice fără să dea de apă pentru că este ca şi omul care sapă pentru o vreme într-un loc, se răzgândeşte şi sapă în altul şi se întoarce de fiecare dată cu mâinile goale şi nu-şi înţelege strădania inutilă.

În continuare vom face o excursie în timpul maeştrilor chinezi Chan pentru a învăţa cât mai multe din ce are de oferit practica Zen sau filozofia anti-filozofică Chan. Într-o zi, pe muntele Vulturului, Buddha ţinea o prelegere cu totul specială. Fără să spună niciun cuvânt, Buddha pe tot parcursul prelegerii ţinu în mână o floare oferită de regele Brahma şi se uită lung la auditoriul din faţa sa. Nimeni nu înţelese semnificaţia momentului, doar Mahakashyapa începu să zâmbească. Atunci Buddha spuse: „Deţin ochiul adevărat al Dharmei, mintea profundă a Nirvanie, realitatea care transcende toate formele, învăţătura supremă şi subtilă, inexprimabilă prin vorbe şi discursuri. Această minte clară neîntinată de scripturi („pecete a minţii”) o transmit lui Mahakashyapa”. Aceasta era prima transmisie veritabilă consemnată de istoria Chan, sub forma unei flori şi a unui zâmbet. În acest mod, Mahakashyapa a devenit primul patriarh Zen sau Chan. Această învăţătură specială de iniţiere, transmisă prin qi, numită „pecetluire a minţii” este esenţa Budismului şi constă într-o transmisie specială dincolo de scripturi, independentă de cuvinte, care se adresează direct minţii pentru a-ţi vedea natura adevărată şi pentru a deveni un Buddha, un trezit.

Mahakashyapa a „pecetluit mintea” celui de-al doilea patriarh Ananda, acesta la rândul său a transmis-o mai departe până la cel de-al 27 patriarh Prajnadhara, care i-a oferit-o lui Bodhidharma. Bodhidharma era cel de-al treilea fiu al unui rege din sudul Indiei. Regele, în semn de înaltă preţuire, i-a oferit lui Prajnadhara o perlă unică, de valoare inestimabilă. Acesta a arătat-o celor trei fii ai regelui şi i-a întrebat:

-Există ceva mai valoros decât această perlă dăruită de tatăl vostru?

Primul şi al doilea fiu au răspuns:

-Această perlă este cea mai mare preţioasă în visteria ţării. Nu există alta ca ea în întreaga lume.

Dar Bodhidharma spuse:

– Aceasta este doar o perlă lumească şi prin urmare nu poate fi cea mai preţioasă. În schimb, între toate nestematele, perla adevărului este cea mai valoroasă. Această perlă lumească poate crea doar o dorinţă lumească şi de aceea nu este atât de arzătoare. În schimb, dorinţa pentru înţelepciune este pasiunea cea mai înaltă. Acestă perlă are doar o claritate lumească şi de aceea nu este cea mai limpede. În schimb, claritatea minţii este limpezimea absolută. Această perlă nu poate străluci doar prin sine, ea are nevoie de lumina înţelepciunii. Cu lumina înţelepciunii poţi discerne că este o perlă şi faptul că este preţioasă. De aceea perla nu este preţioasă prin ea însăşi şi de aceea o perlă nu este o perlă prin ea însăşi, adică o perlă de sine stătătoare. Ea nu este o perlă de sine stătătoare pentru că depinde de perla înţelepciunii pentru a fi recunoscută ca atare, adică doar o perlă lumească. Această perlă nu este preţioasă, deoarece este nevoie de comoara înţelepciunii pentru a înţelege că Dharma este cu adevărat preţioasă. Deoarece tu, venerabile Maestre, înţelegi Calea, comori minunate apar. Când oamenii pornesc pe Cale, comorile minţii lor încep să apară.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit acea expresie a „perlei prin ea însăşi”, amintindu-mi brusc de cartea aceea greoaie a lui Hegel în care vorbeşte de spiritul în el însuşi şi chiar după ce am citit zeci de pagini am rămas cu această nelămurire şi tot doream să ştiu ce vrea să spună cu asta. Nu ştiu cât de versat era Hegel în budism, dar se pare că aceasta este una din ideile centrale din budism: nu există obiecte în lume, este o iluzie. Nu există obiecte autonome, de sine stătătoare, ele întotdeauna depind de alte lucruri din lume. Ele nu pot exista numai prin ele însele. De exemplu nu există un obiect numit „scaun” sau „masă”, doar mintea noastră desprinde şi izolează din realitate bucăţi de puzzle pe care apoi tot ea se străduieşte să le pună împreună şi nu mai reuşeşte. Scaunul e făcut din lemn, care e adus din pădure, care depinde de copaci, care au crescut din pământ datorită fotosintezei şi depind de soare, care… Cu toate acestea, există în lume trei comori (de fapt există o triunitate) una dintre ele fiind shen, care există prin ea însăşi, pentru că înglobează totul şi formează un întreg unitar.

Din discursul de mai sus observăm că Maestrul nu vorbeşte deloc, în schimb, în contrast, Bodhidharma face un discurs strălucitor şi ne apare ca un adevărat înţelept. De-abia la sfârşitul discursului înţelegem că concizia şi claritatea acestui discurs nu i se datorează lui, Bodhidharma a înţeles de-abia atunci, chiar în clipa aceea, esenţa învăţăturii şi o spune pe măsură ce o înţelege. Discursul ce îl citiţi acum este cu atât mai remarcabil pentru că este o transmisie „în derulare” prin care Bodhidharma înţelege şi devine cel de-al 28-lea patriarh indian Chan. Aceasta este puterea contactului direct cu qi-ul Maestrului, care îi deschide lui Bodhidharma comorile ascunse din interiorul său.

Pentru a vedea că într-adevăr Bodhidharma nu îşi atribuie sieşi meritele, sau deşteptăciunii sale, ci este conştient de unde îi vin toate aceste intuiţii profunde, amintim întâlnirea sa cu împăratul Wu. După patruzeci de ani, cât a stat alături de Maestrul său, în momentul morţii sale, la dorinţa sa, a plecat să răspândească învăţătura în China. În anul 520 d.C. ajunge în Guangzhou şi îl întâlneşte pe împăratul Wu al dinastiei de sud Liang. Acesta, interesat de budism îi spune:

– Am construit mănăstiri, am tipărit sutre şi am semnat o mulţime de decrete pentru primirea în ordinele monastice a nenumăraţi călugări. Ce merite am obţinut din aceste fapte?

Bodhidharma îi răspunde:

–         Niciun merit.

Confuz, împăratul îl mai întreabă:

–         Atunci, ei bine, care este adevărul suprem în budism?

–         Vidul. Nimic spiritual.

–         Dar cine este atunci cel aflat în faţa mea?

–         Nu ştiu.

Împăratul nu a fost capabil să pătrundă învăţătura oferită.

 

Vidul, în caligrafia budismului Zen

Aceasta este o problemă care apare atât în Zen, în creştinism, în qigong. Oamenii nu sunt deloc interesaţi de a fi buni fără motiv. Acţiunile lor sunt caritabile pentru că se gândesc că ar putea avea un profit din ele, dacă nu în această viaţă, atunci într-o viaţă după moarte, sau într-o nouă reîncarnare. Dacă nu poţi fi împlinit în clipa prezentă este întotdeauna necesar să inventezi un rai şi un iad, o nouă reîncarnare mai bună.  Asta nu înseamnă că nu e posibil să existe alte plane ale existenţei mai subtile sau că nu ar exista ceva numit reîncarnare. Dar e necesar să ne întrebăm cine din noi doreşte atât de mult această perpetuare a stării de fapt. În momentul în care putem răspunde, problema reîncarnarii se dizolvă de la sine împreună cu cel care doreşte această perpetuare. Ceea ce rămâne este ininteligibil pentru minte, este un nimic fără valoare spirituală sau de orice altă natură, de aceea este desemnat, foarte sugestiv prin Vid. Dar este un Vid care include şi generează întreg Universul. Dacă această noţiune a Vidului ni se pare prea orientală şi străină gândirii noastre vestice, să ne amintim de întoarcerea lui Ulise acasă, în Ithaca. Pe drum, Ulise este reţinut de un ciclop şi scapă de el doar orbindu-l. În momentul evadării ciclopul doreşte să afle cine l-a orbit şi el răspunde: Nimeni. Pentru minte, trezitul este un Nimeni şi comoara pe care o dobândeşte este nimic sau Vidul.

De ce am mai face atunci fapte caritabile, dacă ele nu sunt răsplătite în niciun fel? Ele sunt răsplătite, în felul lor. Împăratul Wu, datorită faptelor sale bune, a avut şansa să întâlnească un Maestru veritabil. Dar şansa este fructificată sau nu. Vântul nu se ştie pe unde va trece ducând cu el seminţele iluminării. În calea sa va întâlni un sol roditor sau doar un sol arid. Dar seminţele vor fi răspândite peste tot. Unele vor rodi în sufletele oamenilor, altele nu. Cine poate ştii?

Cele trei bariere ale lui Tosotsu

de Roshi

“Căutătorule, n-ai lăsat nici-o piatră neîntoarsă în explorarea profunzimilor, doar pentru a privi în adevărata ta natură.  Acum aş vrea să te întreb: unde este adevărata ta natură?

Dacă ai realizat adevărata ta natură, atunci eşti eliberat de viaţă şi de moarte. Acum spune-mi te rog, în această ultimă clipă, când ochiul tău începe să privească în gol, cum poţi să fii tu eliberat de viaţă şi de moarte?

Atunci când te eliberezi de viaţă şi de moarte ar trebui să-ţi cunoşti destinaţia ultimă. Deci, te întreb eu pe tine, atunci când cele cinci elemente se separă, unde te vei duce?”

Maestrul Zen Tosotsu Etsu

Comentariul lui Mumon: Dacă poţi da trei răspunsuri “trăite” la cele trei întrebări, atunci eşti un maestru oriunde ai fii şi în contact cu adevărata esenţă în orice situaţie. Dacă încă nu ai reuşit, această “mâncare” doar îţi va umple “stomacul” repede, dar dacă o vei mesteca bine este posibil să nu-ţi mai fie poate niciodată foame.

 

Într-o conştiinţă zărim întreaga eternitate,

Eternitatea nu este nimic altceva decât chiar acum.

Dacă priveşti prin această conştiinţă în această clipă

Poţi privi prin cel care vede chiar acum.

 

Aceste întrebări importante puse de Tosotsu sunt legate între ele. Cine suntem? Ce este realitatea? Ce este adevărul? Ele sunt la fel de actuale şi acum după atâtea secole.

Ce este viaţa? Care este sensul vieţii? Ce este moartea?

La 20 de ani trupul tău este tânăr şi viguros. Trăieşti viaţa din plin. Sunt atât de multe de explorat, atâtea senzaţii noi, aşa de multe relaţii interesante. Moartea este o noţiune abstractă, un concept mental, care n-are nici-o legătură cu tine.

Multe persoane nu sunt interesate de problema morţii. Ele spun:  “Ne naştem, creştem, murim. Dar nu-mi pasă, vreau doar să trăiesc, asta-i tot.” Alţii spun: “Dacă-ţi trăieşti viaţa din plin, o viaţă plăcută, este foarte bine. Când vine momentul, mă duc.” Dar dacă nu-ţi trăieşti viaţa din plin ce faci? Te gândeşti că va fi o altă viaţă după asta, care poate va fi mai bună. Dar dacă asta a fost plicticoasă şi fără sens ce rost mai are încă una la fel?

În trecut oamenii se gândeau că vor ajunge în rai sau în iad, dar astăzi nu mai sunt prea mulţi care cred aşa ceva. “Mori şi s-a terminat” spun unii. Sau alţii cred: “Prea bine, noi nu murim niciodată, continuăm să trăim, poate ca pietre, copaci sau altceva.” Mai sunt unii care-şi spun: “Sunt una cu Universul, voi continua să trăiesc.”

Câţi oameni sunt, atâtea păreri diferite există asupra problemei morţii. Toate religiile: creştinismul, budismul, hinduismul, islamismul, fiecare încearcă să ofere răspunsuri. Atât de mult încât acum acestea ne apar ca o apărare împotriva morţii, ca o negare a morţii. Şi nu numai religiile, ci toate civilizaţiile şi culturile sunt un fel de pavăză care ne apără de întrebările “delicate”. Dar chiar dacă ne răspund evaziv, cu jumătate de gură, nu ne satisfac, pentru că sunt răspunsuri generale, venite din exterior. Pe tine însă te interesează cum te afectează pe tine personal moartea. Cine eşti tu şi nu altcineva. Doreşti o certitudine, nu o părere. Dar îţi spui: “Sunt întrebări prea filozofice, prea dificile. Nu pot să răspund la ele. Şi de fapt nici nu mă prea interesează. Am ceva mai concret de făcut, decât să bat apa în piuă.“

La 40 de ani te simţi destul de împlinit. Ţi-ai realizat o parte dintre dorinţele tinereţii. Te gândeşti că dacă nu te paşte vreun accident, atac de cord, cancer, poate că mai poţi trăi 20 de ani, 30 de ani sau chiar mai mult. Ţi-ar plăcea să opreşti timpul în loc, să rămâi mereu tânăr. Fără să-ţi dai seama apare stagnarea, mecanicitatea, munca, ideologia. Idealismul tinereţii îl consideri naiv, prea inocent. Într-o lume de exces şi avariţie, te laşi cumpărat de binefacerile societăţii de consum. La această vârstă oamenii cred că imaginea lor despre sine este ceva foarte preţios, ceva ce nu trebuie cu nici-un preţ pierdut.

Unii se trezesc brusc: “Am adunat suficient. Nu mai am nevoie. M-aş mulţumi şi cu mai puţin doar să stau mai mult cu cei apropiaţi. Dar n-am ce face, trebuie să alerg, voi fi depăşit de concurenţă.”  Şi brusc încep să se plătească poliţele. Ce-ai semănat, începi să culegi. Că vrei sau nu vrei. Vezi faţa morţii, dar n-o recunoşti.

Preţiosul tău eu, asociat cu numele şi forma – corpul tău fizic, şi cu toate poveştile asociate cu acestea, începe să se simtă diminuat şi ameninţat. De câte ori are loc o pierdere gravă în viaţa ta: pierderea casei, a unei relaţii îndelungate, a serviciului, a reputaţiei. Cu cât mai mare a fost ataşamentul sau teama pierderii, cu atât mai mare este dezorientarea. Atunci o părticică din eul cu care te-ai identificat moare. Imediat eul încearcă să revină la importanţa de sine iniţială fabricând o poveste în care trebuie să apară pe scenă în rol de victimă. Dar dacă pierderea este suficient de importantă, scena rămâne suficient de mult timp goală pentru a permite manifestarea liniştii. În această tăcere mentală, la schimbarea de roluri se produce o detaşare a persoanei de rolul jucat şi este posibil să descoperim vastitatea sălii. Putem trăi certitudinea că, chiar dacă rolul se schimbă, ceva în noi, acea vastitate nu poate fi pierdută. Când micul eu părăseşte scena, poate intra Fiinţa. Trăirea lui “eu sunt”.

Sau e posibil să ai un contact pentru prima dată cu moartea. Dintr-un simplu concept mental devine ceva concret. În urma unei boli grave sau a unui accident ţie sau cuiva apropiat, sau încetarea din viaţă a cuiva drag, apare o conştientizare a propriei vulnerabilităţi. Suntem flori fragile, abia am înflorit, că deja petalele se scutură. Suntem fluturi de o zi. Credeam că suntem puternici, importanţi, de neînlocuit. Descoperim cu oroare că viaţa are exigenţele ei, roata ei continuă să se învârtă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, totul este uitat şi şters din memorie. Postul defunctului este ocupat de un alt coleg, casa celui decedat este ocupată de copiii acestuia, care nasc alţi copii. Moartea şi naşterea se perindă inexorabil, fără o clipă de respiro. Realizezi că toate lucrurile sunt trecătoare. Că tu îmbătrâneşti, că te diminuezi. Dar care tu? Cine observă că tu îmbătrâneşti? Dacă orice formă este trecătoare, inclusiv a ta, înseamnă că există undeva ceva care este durabil.

De la 60 de ani eşti atins de o triplă suferinţă: forţa ta vitală scade, atât fizic cât şi spiritual; viaţa ta pare să nu mai aibe sens, eşti inutil şi nerentabil pentru societate; eşti invadat de un sentiment de singurătate. Şi totuşi aceasta este vârsta la care poţi manifesta din plin transparenţa faţă de vocea interioară care te-a chemat mereu în aceşti ani. În slăbiciunea trupului şi sărăcia duhului se naşte tăria şi înţelepciunea Fiinţei. Cu spinarea încovoiată de povara anilor, dar inundat de plenitudine, faci paşi de uriaş pe calea neîncetatei transformări, Dao.

Cele trei suferinţe decurg dintr-o lipsă a Fiinţei, dar când ea se dezvăluie apare în tripla ei identitate: plenitudine, sens, iubire. Acum e vârsta când omul desprins de îndoielile tinereţii este cel mai creator, există o forţă de creaţie incredibilă, e forţa vieţii, un Da în faţa vieţii. În loc să fie un tiran în casă şi o povară pentru toţi, acest bătrân este o lumină pentru cei din jur, îi atrage într-un mod tainic pe alţii prin strălucirea sa, este admirat şi iubit pentru ceea ce emană din el inefabil. Această strălucire este rodul maturităţii sale, ea înlocuieşte activitatea. Oricâtă cunoaştere ar fi acumulat în viaţa sa îndelungată, nu aceasta este sprijinul său. Ceea ce contemplă de acum înainte nu se poate concepe şi scapă oricărui raţionament.

Acest om nu mai îmbătrâneşte, el a găsit adevărata tinereţe! Izvorul veşnicei primăveri. În el nu mai există nici-un pic de suferinţă psihologică. Eul construit de minte s-a predat. Acest om “a murit înainte să moară” şi şi-a găsit liniştea prin conştientizarea eternităţii.

Sensul pe care-l dăm morţii depinde de sensul pe care-l dăm vieţii şi cele două depind de etapa evoluţiei noastre interioare. Pentru cineva care şi-a construit viaţa pe avere şi prestigiu, moartea este o ameninţare constantă şi un eşec lamentabil. Pentru cel a cărui viaţă este Fiinţa, moartea este dezvăluirea lui definitivă. El traversează spaimele şi angoasele dar se ţine bine, căci ghiceşte licărirea infinitului care va înlătura în curând toate limitele şi îl va proiecta într-o lumină fără sfârşit. Pentru el sensul morţii este Viaţa şi nu trăieşte cu adevărat decât cel ce ştie să moară cu adevărat. Văzută din exterior moartea cea din urmă este un sfârşit. Văzută din interior ea este un început.

“Mult a fost, puţin a rămas”.

Învăţătura lui Buddha şi qigong-ul budist (II)

Calea octuplă este medicamentul prin care ne putem vindeca. Medicamentul poate fi amar, iar uneori vindecarea poate fi dureroasă. Cu toate acestea numai realizarea gravităţii bolii ne poate hotărî să urmăm tratamentul. Calea octuplă constă din practicarea a trei discipline I. practica moralităţii (sila): 1. vorbirea corectă, 2. acţiunea corectă, 3. mijloace de trai corecte; II. dezvoltarea mentală sau meditaţia (samadhi): 4. efort corect, 5. atenţie corectă, 6. concentrare corectă; III. înţelepciunea (prajna): 7. gândirea corectă, 8. înţelegerea corectă.

Primii paşi se bazează pe înţelegere corectă şi gândire corectă. Înţelegerea este adevărata înţelepciune care se bazează pe cunoaşterea directă şi nu pe cunoaşterea rezultată din acumulare de cunoştinţe. Este nevoie măcar de un dram de înţelegere ca să acceptăm starea disperată în care suntem şi măcar de o clipă de gândire ca să ştim ce anume trebuie să facem ca să urmăm calea octuplă. E necesar să aplicăm moralitatea în viaţa de zi cu zi pentru a ne regla acţiunile. Numai aşa putem trăi o viaţă fără pată, senină şi împăcată. Cu ajutorul liniştii rezultate din aplicarea moralităţii este posibil mai uşor să dezvoltăm concentrarea mentală. Cu cât mai puternică este concentrarea şi mintea este mai greu distrasă, cu atât mai pătrunzătoarea va fi înţelepciunea proprie.

Urmarea căii octuple nu înseamnă că nu vor mai fi furtuni în viaţa noastră, ci doar că vom urma o cale creativă de a le înfrunta.

„Când confruntată cu suişurile şi coborâşurile vieţii mintea rămâne nezdruncinată, fără să se lamenteze şi fără să creeze impurităţi, întotdeauna simţindu-se în siguranţă, aceasta este cea mai mare fericire. Când realizează că binele propriu este indisolubil legat de binele celorlalţi.” Purificarea corpului şi minţii şi eliminarea iluziilor conduce la eliminarea suferinţei şi la apariţia naturală a bucuriei fără motiv, necondiţionate. Aceasta este considerată de către Buddha starea reală de fericire.

Qigong-ul budist este legat de înţelegerea şi aplicarea practică a căii octuple. Trebuie subliniat că nu există un qigong budist „pur”, ci că în decursul timpului acesta a preluat atât din tehnicile maestrului Buddha, cât şi din alte ramuri ale sale, cum ar fi qigong-ul medical. Pe vremuri nu exista, cum nu există nici astăzi, o separare netă între qigong-ul budist şi cel medical. Încă acum câtea mii de ani, scopul fundamental în qigong-ul budist era cel de purificare al minţii şi corpului şi ca un efect secundar apărea vindecarea unor boli. Astăzi lumea ştiinţifică realizează treptat că vindecarea corpului nu se poate face doar la nivel fizic şi că o minte impură va produce în continuare boli în viitor, chiar dacă în prezent corpul este sănătos. Nu este posibilă o vindecare completă a corpului fără o purificare a minţii, iar această purificare este cea mai bună cale de prevenţie a apariţiei unor boli.

Două puncte delicate legate de vindecarea unor boli ca urmare a practicării qigong-ul budist sunt acestea. În primul rând nu trebuie să ne aşteptăm la rezultate imediate, trebuie să avem răbdare, să studiem dacă aplicăm corect toate cele opt tehnici ale căii octuple. Prin practică putem dobândi încrederea că într-adevăr purificarea minţii şi a corpului (pentru că există o legătură foarte strânsă între cele două) conduce la un corp sănătos şi o minte liniştită. Orice reacţie mentală, oricât de slabă ar fi la început, dacă nu este observată şi o lăsăm să fie reîntărită, se poate materializa sub forma unei boli a corpului. Aplicarea observării  acestei reacţii o slăbeşte până la eliminarea sa completă şi la dispariţia bolii. Din păcate nu există un timp prestabilit de vindecare, ci totul depinde de înţelegerea rezultată din cunoaşterea directă. Această intuiţie subită ne poate revela natura problemei şi calea de tratament. Este posibilă vindecarea instantanee, dar trebuie să înţelegem că aceste „miracole” sunt rezultatul unei munci prealabile de aplicare a celor opt tehnici amintite, uneori de multe ori inconştiente a acelei persoane. De multe ori acea persoană spunem noi că are o karmă bună, adică şi-a purificat mintea făcând fapte bune şi gândind pozitiv. O asemenea persoană nici nu se gândeşte că este o persoană bună, pentru că cea ce face o face spontan, din adâncul sufletului său. E posibil să nici nu ştie că aplică o anumită tehnică concretă, dar cu siguranţă o face. Asemenea „miracole” nu trebuie să ne facă să invidem aceste persoane, ci dimpotrivă să ne dea încredere că şi noi putem reuşi urmând această cale.

A avea răbdare nu înseamnă să lăsăm boala să evolueze şi să nu luăm măsurile obişnuite în aceste situaţii. Trebuie să mergem la medic, trebuie să urmăm procedurile obişnuite de diagnostic. Qigong-ul budist a apărut în vremuri când era singura metodă de vindecare la dispoziţie. Ar fi o prostie din partea noastră când avem la dispoziţie un întreg arsenal ştiinţific să nu profităm de el. Toate aceste invenţii au apărut din aceeaşi sursă, cea a intuiţiei care creează înţelepciune. Scopul nostru este de a ne vindeca, nu de a alege conform  predispoziţiilor noastre mentale între medicina tradiţională şi cea alternativă. A avea o înţelegere corectă a bolii înseamnă să ne dăm seama şi de partea mentală a problemei: ce anume ne poate opri să consultăm un medic (putem avea o boală pe care o considerăm ruşinoasă din punctul nostru de vedere, cum ar fi o boală de piele sau prin transmitere sexuală; din cauza inerţiei mentale nu luăm nici-o măsură până ce boala se agravează prea mult pentru a mai fi tratabilă; din motive pecuniare putem ajunge la convingerea că tratamentul alternativ este mai ieftin), să realizăm că boala este produsă de ambiţia noastră care ne-a determinat să avem o slujbă stresantă şi este necesar să facem o schimbare majoră în viaţa noastră; avem dorinţe confuze şi contradictorii care ne determină să ne rupem în mai multe părţi, între carieră şi viaţa de familie şi acestea trebuie analizate cu grijă pentru a lua deciziile necesare. Ideea principală pe care doresc s-o subliniez este că de obicei boala nu are o singură dimensiune, îmbolnăvirea unui organ al corpului, ci este multidimensională, rezultatul vieţii noastre luate ca întreg, este atât un produs karmic, al acţiunilor şi gândurilor noastre trecute, cât şi al reacţiilor mentale prezente. Boala fiind un conglomerat de influenţe negative nu poate fi rezolvată decât arareori dintr-o singură lovitură. Este necesară răbdare şi perseverenţă pentru a descâlci acest nod gordian. Nu trebuie să fim dogmatici în alegerea căilor de vindecare, oricare este bună în măsura în care este în acord cu legile firii şi naturii.

În general s-a observat că bolile acute sunt rezolvate mai eficient şi imediat de medicina tradiţională, prin medicamente sau chirurgical, în timp ce bolile cronice şi cele în fază avansată sau fără posibilitate de vindecare prin qigong-ul budist. Dar chiar şi refacerea postoperatorie în urma bolilor acute este îmbunătăţită de aplicarea qigong-ului budist. Încet opinia ştiinţifică acceptă evidenţa că tehnicile de purificare a minţii pot avea un efect biochimic asupra corpului şi că meditaţia poate crea nu numai o stare de fericire şi de îmbunătăţire a calităţii vieţii, ci şi că poate vindeca o boală. Singura problemă este că în general sunt puţini meditatori cu experienţă de nivel înalt şi aceştia nu prea dau semne de îmbolnăvire astfel că nu pot apărea statistici concludente. De-abia în ultimii zece ani s-au început studii sistematice cu ajutorul imagisticii medicale asupra creierului unor meditatori de nivel înalt datorită acordului dintre Dalai Lama şi diferite universităţi americane. Trebuie subliniat că tehnicile acestor meditatori sunt mai apropiate de meditaţia vipassana, care înseamnă literal privire înăuntru. Datorită acestor evenimente au început să fie studiate în vest, în principal în SUA şi tehnicile qigong-ului budist. În China aceste tehnici sunt studiate din anii 1950, dar de-abia în ultima vreme datorită interesului crescând aceste studii au început să fie traduse. Tratatele de medicină tradiţională chineză şi de acupunctură au fost traduse şi de mai demult, dar mă refer în special la tehnicile qigong „pur mentale”.

Al doilea punct delicat este legat de faptul că boala poate din contră să se agraveze, pentru o perioadă poate ajunge la un climax. Este de asemenea posibil ca să fim sănătoşi şi după practicarea qigong-ului budist să observăm că suntem bolnavi. Primul lucru pe care trebuie să-l verificăm este dacă practicăm corect. Dacă acesta este cazul, explicaţia îmbolnăvirii trebuie înţeleasă ca o boală pe care o aveam latent şi care se  manifestă datorită progresului pe care l-am făcut în purificarea minţii. Este ca şi în cazul în care stăm gârboviţi în faţa calculatorului: deoarece suntem prea captivaţi de ceea ce vedem pe ecran nu observăm poziţia incomodă şi durerea pricinuită corpului. Când părăsim ecranul şi atenţia se îndreaptă asupra corpului suferinţa pricinuită corpului este descoperită şi durerea se manifestă. Liniştirea minţii la suprafaţă, încetarea reactivităţii la evenimentele prezente permite scoaterea la lumină a reacţiilor trecute şi vindecarea lor. Aceste boli care apar din senin în timpul practicii trebuie tratate cu înţelegere, ele trebuie să ne bucure deoarece nu înseamnă un regres în practică, ci dimpotrivă reprezintă prevenţia unor boli viitoare. Agravarea unei boli în timpul practicii înseamnă că dedesuptul rezistivităţii curente se afla o negativitate mai profundă, la fel ca în cazul unei cruste care acoperă o rană cu puroi în profunzime. Este posibil să dăm înapoi în faţa acestei dureri aparent pricinuite de practică, dar trebuie să înţelegem că este singura cale de însănătoşire. De aceea este indicat ca practicantul care se apucă de qigong să înţeleagă de la bun început că este bine să se apuce de această tehnică doar dacă intenţionează să o continue şi că la fel ca în viaţă, obţinerea unor rezultate presupune depăşirea unor obstacole interioare.

Probabil că tonul meu este prea categoric. Personal dacă mi-aş fi luat toate măsurile de precauţie probabil că n-aş mai fi ajuns niciodată să practic qigong. În schimb practica este mult mai amuzantă şi descoperi atât de multe încât vrei uneori să rişti, eşti ca un copil care se mai şi loveşte, dar asta nu-l opreşte să nu înveţe să meargă. Cel care se apucă de qigong ar putea deveni stresat că s-ar putea cândva în viitor să sufere durerea unei boli latente, apărute din senin. Îl pot asigura că acest lucru se poate întâmpla, dar totodată am putut verifica personal că observarea atentă a durerii şi focalizarea unei minţi liniştite pe focarul durerii o face să slăbească şi să dispară. Aveam posibilitatea să aleg între un calmant şi am ales practica qigong. În momentul în care mă agitam din nou din cauza durerii aceasta se intensifica mai mult, iar când rămâneam calm şi o acceptam ca atare durerea se dizolva în senzaţii disparate care se dezintegrau ca gheaţa topită la soare. Gheaţa a fost chiar „rece” aşa că mi-au trebuit câteva minute bune ca să o „topesc”. Dacă senzaţiei din corp nu-i mai ataşam eticheta de „durere”, nu mai adăugam reactivitatea mea prezentă acelei reactivităţi trecute şi aceasta dispărea treptat. Evident că acum pot filozofa detaşat, dar în acel moment am aplicat spontan tehnica învăţată de la Maestrul nostru pentru că mă durea prea tare ca să caut un calmant. Spre uimirea mea a funcţionat şi apoi am fost inundat de un val de recunoştinţă pentru înţelegerea dobândită. I-am mulţumit Maestrului după criză, deşi evident eram foarte încântat că eu, personal, descoperisem această „noutate”. Cum spunea taică-meu: „în orice rău este şi un bine, dar să te ferească viaţa să ai parte doar de binele din rău”. În realitate chiar din aceste situaţii conflictuale se poate învăţa cel mai mult, pentru că în spatele umbrei se află de obicei lumina strălucitoare. Deşi folosesc rar calmante, sfătuiesc pe oricine să-şi ia atât calmantul, dar, dacă poate în situaţia dată, să şi practice qigong. Nu este necesar să ne creem suferinţe inutile, suplimentare, doar de dragul experimentului. De ce să mai suferim încă o dată din cauza prostiei noastre? E bine să avem o atitudine optimistă că orice se va întâmpla în viitor poate fi rezolvat cu ajutorul practicii qigong şi chiar dacă rezolvarea nu este pe placul nostru, aceasta ne va fi benefică pe termen lung.

Învăţătura lui Buddha şi qigong-ul budist (I)

Învăţătura lui Buddha este practică şi nu se ocupă de filosofare. „Cineva poate recita multe texte, dar dacă el nu le practică, o astfel de persoană nechibzuită este precum un păstor care numără vacile altora; el nu se bucură de răsplata vieţii unui căutător al adevărului. Altcineva poate recita doar câteva cuvinte din scripturi, dar dacă el trăieşte viaţa Dharmei (conform cu legea naturii şi a învăţăturilor unei persoane iluminate) păşind de la început şi până la ţelul suprem, atunci el se bucură de răsplata vieţii unui căutător al edevărului.”

Călugărul Malunkyaputta se plângea că Buddha a lăsat fără răspuns numeroase întrebări filozofice care ne interesează şi pe noi: există un suflet? Este natura sa diferită sau nu de cea a corpului? Existenţa sa continuă şi după moartea fizică? Există reîncarnare? Ne reîncarnăm numai în oameni? Care este legătura dintre reîncarnări? Există Universul independent de existenţa noastră? Este el etern sau nu? Infinit sau finit?

Buddha îi istoriseşte atunci povestea cu omul rănit de o sageată otravită. Prietenii şi parinţii aduc un doctor, dar omul striga: „Nu voi lăsa să mi se smulgă din trup această săgeată înainte de a şti cine m-a lovit, daca e un ksatriya sau un brahman, care este familia sa, dacă e înalt, scund, sau de statură potrivită, din ce oraş sau din ce sat se trage; nu voi lăsa să mi se scoată această săgeată înainte de a şti cu ce fel de arc s-a tras asupra mea, ce coardă avea arcul, ce fel de pană s-a întrebuinţat pentru facerea săgeţii, cum era făcut vârful săgeţii”. Un astfel de om ar muri înainte de a cunoaşte toate aceste lucruri, a continuat Buddha, tot astfel e şi soarta celui care ar refuza sa urmeze calea corectă înainte de a fi rezolvat toate chestiunile filosofice.

Buddha considera că scopul suprem al vieţii este eliberarea de nefericire şi suferinţă,  de aceea a prezentat cele patru adevăruri nobile: 1. existenţa suferinţei, 2. sursa suferinţei, 3. eliminarea suferinţei, 4. calea octuplă a eliberării de suferinţă. În modul de abordare el este cât se poate de ştiinţific, el studiază boala, care este cât se poate de concretă, universală şi actuală, pune un diagnostic, descoperind cauza bolii, stabileşte cum poate fi vindecată şi prescrie un medicament, oferind o soluţie practică de vindecare.

1. Aparent mesajul său este cât se poate de pesimist deoarece consideră că totul este suferinţă: „naşterea este durere, batrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă. A fi unit cu ceea ce nu-ţi place înseamnă suferinţă. A fi despărţit de ceea ce-ţi place, a nu poseda ceea ce doreşti înseamnă suferinţă.” Marea noastră majoritate mai avem încă diferite iluzii legate de ceea ce ne-ar  face fericiţi: dacă aş avea meseria visată, dacă aş avea o casă, dacă aş avea o familie iubitoare, dacă…Nu este adevărata fericire pentru că este o fericire condiţionată de diferiţi factori externi. Există destul de puţine persoane tinere care au reuşit să obţină de la viaţă tot ce şi-au propus. Şi şi-au dat seama că totuşi le lipseşte ceva şi cel mai înnebunitor lucru este că aparent în exterior păreau persoane realizate. Probabil de aceea pe multe persoane le şochează să vadă cum diferite personalităţi publice celebre, de la noi din ţară şi din lume, după o carieră strălucitoare brusc se sinucid, sau se apucă de droguri, de băutură şi toţi realizează dintr-odată că acele persoane sunt în realitate cât se poate de nefericite. Buddha de asemenea a fost o persoană care din naştere n-a cunoscut neajunsurile vieţii şi totuşi la un moment dat s-a lovit de ele. A realizat că toate stările de aparentă fericire sunt impermanente şi că, chiar sub cele mai groase falduri ale machiajului şi luxului, se pot întrevedea suferinţele ascunse ale oamenilor.

Primul mesaj este că viaţa are suişurile şi coborâşurile ei. Viaţa însăşi conţine moartea şi este indivizibil legată de ea. Pentru ca noi să trăim o mulţime de celule mor programat în corpul nostru. Viaţa veşnică a acestora conduce la moartea corpului prin cancer. Simpla naştere conţine în germene moartea noastră împreună cu suratele ei: bătrâneţea şi boala. Yang conţine întotdeauna un mic grăuncior de yin care se va dezvolta şi invers. Orice moment de respiro, în care aparent suntem fericiţi, este impermanent. Orice are un început are şi un sfârşit. Orice cale de a ocoli această înţelegere conduce în cele din urmă la suferinţă. Mesajul este categoric, dar nu trebuie acceptat ca o axiomă sau o dogmă. El trebuie experimentat şi verificat în viaţa proprie.

2. Sursa suferinţei este tanha – literal setea, setea supravieţuirii eu-ului. Nu suntem în acord cu faptul că Universul se schimbă clipă de clipă şi dorim să menţinem ceea ce este plăcut şi avem o aversiune pentru ceea ce este neplăcut. Suntem ignoranţi de această reacţie continuă a noastră la tot ceea ni se întâmplă, de atracţia şi aversiunea noastră la evenimente. Dacă suntem săraci sau doar ni se pare că suntem, suntem atraşi de bogăţie, iar în momentul când devenim bogaţi, suntem stresaţi că s-ar putea s-o pierdem. Ignoranţa noastră provine din neînţelegerea faptului că din cauza acestui ataşament (atracţie faţă de plăcut şi aversiune faţă de neplăcut) ne perpetuăm clipă de clipă suferinţa. Fiecare reacţie (sankhara) generează o dublă suferinţă, una prezentă în momentul producerii ei şi una în viitor datorită stabilirii unui obicei mental greşit. De exemplu suntem atacaţi şi muşcaţi de un câine. Pe lângă suferinţa pur fizică cauzată de durerea muşcăturii care durează câteva clipe apare reacţia mentală: de ce pe mine? Oare puteam evita muşcătura? şi o aversiune faţă de cîini. De fiecare dată când vom vedea în viitor un câine prima reacţie mentală va fi reîntărită dacă nu suntem atenţi la această reacţie de frică şi o lăsăm să ne controleze.

Viaţa noastră este un şir de evenimente care „ni” se întâmplă, pe care nu înţelegem de ce se produc şi pe care o numim destin. Buddha a descoperit că viaţa noastră şi suferinţele pe care le îndurăm nu sunt un produs al întâmplării şi că propriile noastre acţiuni sunt cauzele a ceea ce trăim. Aceasta este legea karmei, legea cauzei şi efectului, care nu este o lege a destinului imuabil, dinainte hotărât, ci o lege  a responsabilităţii proprii faţă de acţiunile care ne produc suferinţă. Răul nu este produs de o persoană care se poartă „urât” cu noi, ci de reacţia noastră faţă de comportarea ei şi etichetarea ei ca urâtă.

Reacţia noastră poate fi fizică, verbală sau mentală. Cea mai importantă este reacţia mentală sau intenţia pentru că ea le generează pe celelalte. Prin urmare nu contează numai acţiunile noastre „bune” şi vorbele nostre „bune”. Dacă intenţia din spatele lor este greşită, cea de a  poza într-o persoană caritabilă sau de a flata pe cineva atunci şi acestea sunt greşite şi vor genera suferinţă. Intenţiile nu sunt numai proactive, generatoare de acţiuni din partea noastră, ci sunt şi un magnet care atrage producerea anumitor evenimente exterioare şi acţiuni din partea altor persoane. Universul „exterior” este în aşa fel construit încât reacţionează ca o oglindă la adevăratul nostru chip interior pe care nu-l cunoaştem şi-l ţinem ascuns. Credem că nimeni nu ne poate cunoaşte intenţiile, dar legătura interior-exterior este atât de strânsă încât nu realizăm că tot ce ni se întâmplă în viaţă se datorează structurii noastre interioare. Necunoscând interiorul nostru suntem controlaţi de destinul reacţiilor nostre inconştiente, dar când „eşti propriul tău stăpân, îţi clădeşti propriul viitor.”

 

3. „Orice suferinţă care apare are drept cauză o reacţie. Dacă toate reacţiile încetează de a mai fi atunci nu mai există suferinţă.” Toate reacţiile, împreună, stabilesc o programare a gândurilor, a vorbelor şi acţiunilor noastre şi constituie eu-ul nostru. În fiecare zi la sfârşitul ei dacă facem o instrospecţie descoperim una sau două reacţii greşite, „buruienoase” de care ne amintim. La sfârşitul săptămânii tot aşa descoperim doar un eveniment care ne-a marcat şi la care am reacţionat disproporţional, o adevărată „tufă”. În decursul anilor în noi creşte o adevărată junglă despre care nu ştim practic nimic pentru că noi ştim doar evenimentele exterioare şi ne amintim prea puţin de reacţiile nostre interioare la aceste evenimente. Ignoranţa noastră este legată de această lipsă de cunoaştere a eu-ului şi a suferinţei generate de acesta. Ca şi mintea, eu-ul nu este un monolit, ci este doar o sumă de reacţii impermanente, neadecvate, care se grupează treptat în obiceiuri greşite. Simpla tăiere a copacilor reacţiilor nostre nu rezolvă problema. Din trunchiurile rămase vor apărea mai multe mlădiţe tinere şi mai viguroase.

„Dacă rădăcinile rămân neatinse şi trainice în pământ, un copac doborât încă mai dă mlădiţe noi. Dacă obieciul fundamental de a avea dorinţe şi aversiuni nu este scos din rădăcină, suferinţa apare din nou şi din nou, iarăşi şi iarăşi.”

La nivel profund, dincolo de nivelul intelectual, rădăcina problemei sunt rădăcinile junglei. Rădăcinile îşi trag seva din încrederea noastră că suntem un eu stabil şi izolat de restul lumii. Atât ca şi corp, cât şi ca minte. Cu toate că ştim la nivel intelectual că toate celulele din corpul nostru sunt înlocuite în mai puţin de un an şi că nu putem supravieţui în izolare faţă de lumea exterioară nici pentru o inspiraţie şi o expiraţie suntem convinşi că acest corp este „al nostru”. Singura perioadă de dubiu este cea a pubertăţii, când modificările biochimice sunt atât de rapide încât realizăm că ceva nu este în regulă cu credinţa noastră legată de corpul „nostru”. Acelaşi lucru este valabil în privinţa minţii nostre, care ne impune să credem că anumite credinţe, care sunt doar nişte formaţiuni sau reacţii mentale, reîntărite şi reiterate, constituie realitatea noastră. Astfel credem că a avea un anumit sex, rasă, religie, meserie ne caracterizează şi ne reprezintă.

Cum apartenenţa la un sex dezvoltă eu-l nostru încă de la vârste  fragede? De exemplu un băieţel care merge la grădiniţă nu va dori să poarte pentru nimic în lume haine roz pentru că numai fetiţele poartă o asemenea culoare. În acest fel copilul dezvoltă încă de timpuriu această polarizare atracţie-respingere chiar şi pentru obiectele şi proprietăţile lor, culorile, care ar trebui să-i fie neutre. Opţiunile religioase, cum ar fi budismul, pot dezvolta anumite tendinţe nutriţionale cum ar fi vegetarianismul. Dus la extrem poate conduce la  carenţe alimentare. Buddha însuşi a încercat diverse tehnici ascetice până când corpul lui a fost redus la piele şi os, dar a realizat că pe această cale, a „pedepsirii corpului” nu s-a eliberat şi nu şi-a purificat mintea. De aceea el a propovăduit calea de mijloc, departe de cele două extreme, cea a constrângerilor autoimpuse şi cea a autoindulgenţelor laxe. Când a fost invitat la o masă el a mâncat (chiar dacă n-o făcea în mod obişnuit), fără prejudecăţi, mâncare de porc. Este important de subliniat că învăţătura sa nu impune nici vegetarianismul, nici absenteismul sexual sau celibatul, nici retragerea din lume. El a lăsat aceste probleme la libera alegere, conştientă, a persoanei care practică. Fiecare persoană trebuie să înţeleagă pentru sine ce anume îi face bine şi ce anume nu.

Suferinţa este ataşamentul nemăsurat pe care îl dezvoltăm, faţă de corpul acesta şi faţă de mintea aceasta cu toate reacţiile lor. Oamenii se agaţă puternic de identitatea lor, care se propagă la toate concepţiile personale, pe care le consideră „ale lor”. Pierderea carierei visate sau distrugerea diferitelor „isme” a generat nenumărate drame personale şi derută în lume. Natura eu-ului nostru fals fiind impermanentă, el nu ar putea dura în viitor dacă nu s-ar autoîntreţine prin reacţiile din fiecare clipă. În momentul în care putem fi conştienţi chiar şi pentru o clipă la una din reacţiile noastre de moment am realizat un lucru deosebit. Nu numai că putem elimina reacţia din acea clipă, dar este posibil să eliminăm orice reacţie viitoare care provine din această reacţie-germene prezentă. Norocul nostru este această natură arboricolă a reacţiilor noastre. Tăind tot mai profund în interiorul nostru o rădăcină-reacţie putem elimina într-o singură clipă ani de reacţii-mlădiţe. Eliminarea treptată a  iluziilor despre noi ne conduce la o altă viziune despre ceea ce suntem şi simultan asupra lumii. Spaţiul mental eliberat de reacţii se purifică şi se luminează. Apare o înţelegere intuitivă despre ceea ce suntem cu adevărat. Încetarea suferinţei conduce la apariţia bucuriei fără motiv, aici şi acum, nu într-o viaţă ipotetică după moarte. Înţelegerea a ceea ce suntem dizolvă treptat dorinţa de autoperpetuare a eu-ului fals şi  frica de moarte. Eliminarea acestei suferinţe primare, frica de autoanihilare a eu-ului dizolvă automat toate celelalte probleme filozofice care devin superflue. Problema sufletului şi reîncarnării sunt doar refomulări ale aceleiaşi probleme fundamentale.

4. Prejudecata că există un eu este cea mai profundă. Calea octuplă este eliberarea din sclavia acestei auto-obsesii, este realizarea practică că eu-l nu există, că nu este un obiect stabil şi izolat de restul lumii, ci un proces aflat în permanentă schimbare. Ceea ce facem nu mai este o simplă reacţie oarbă, de robot preprogramat, ci avem posibilitatea să alegem ce vrem, să fim creativi, să urmăm căi nebătute.

12 Principii Buddhiste

de Robertino Bezman


Gotama, initiatorul buddhismului, s-a nascut in nordul Indiei in sec. VII i.Hr. La varsta de 30 de ani a plecat in cautarea adevarului, pentru el si pentru ceilalti. Dupa 6 ani de cautari a atins iluminarea fiind astfel supranumit “Cel Luminat”, “Cel Constient”, “Cel Ce Stie”, un Buddha.

Dupa aceasta experienta, el si-a petrecut restul vietii incercand sa impartasesca si celorlalti ceea ce aflase. Unii l-au crezut. Altii nu. Dupa moartea lui, din ce in ce mai multi oamenii au inceput sa se simta atrasi de invataturile lui si astfel numarul adeptilor a crescut considerabil.

 Aproximativ o treime din populatia lumii urmeaza in prezent invataturile lui Buddha. Religia budista este denumita religia pacii pentru ca nu a existat niciodata un razboi budist si pentru ca nici o persoana, in nici o perioada de timp, nu a fost persecutata de o grupare, organizatie sau tara budista pe baza credintei sau libertatii de exprimare a acesteia. Iata in continuare cateva dintre principiile de baza dupa care se calauzeste religia budista:

 1. Fiecare persoana ar trebui sa-si inteleaga propria minte si viata pe care o traieste. Sistemul numit budist exista tocmai pentru a te ajuta in acest sens. Incepe chiar acum si infrunta-ti viata asa cum se prezinta ea, invata sa-ti asumi responsabilitatea pentru propriile experiente.

 2. Totul se schimba. Tot ceea ce exista trece prin acelasi ciclu al existentei – nastere, batranete, boala si moarte. Doar viata este continua, cautandu-si tot timpul noi forme de manifestare. Viata este un proces sau curgere care nu a inceput niciodata si nu se va termina niciodata.

3. Legea schimbarii se aplica deopotriva si la ceea ce oamenii numesc “suflet”. Nu exista ceva intr-o persoana care sa fie nemuritor, care sa nu se transforme.

4. Toate universurile care exista sunt expresia vietii. Toate efectele au si cauze iar caracterul unei persoane este rezultatul actiunilor sale. Fiecare fiinta umana isi creaza situatii de viata, fie ca intelege acest lucru sau nu. Prin ganduri bune si actiuni corecte se poate purifica sinele interior. Intelegerea naturii interioare va duce in timp la eliberare. Fiintele omenesti care petrec multe vieti pe Pamant pot atinge in cele din urma iluminarea.

5. Viata e singurul lucru care se schimba in mod constant. Viata isi schimba forma de nenumarate ori. Tocmai de aceea nu exista moarte desi toti cred ca murim. Din intelegere se naste compasiunea si un simt al identitatii cu alte forme de viata. Lege eterna este intelegerea si armonia.

6. Grija partii trebuie sa fie grija intregului. Egoismul directionat gresit produce suferinta personala si a celorlalti. Poti invata din propria suferinta sa o micsorezi si sa-i elimini cauzele.

7. Incearca in primul rand sa obtii o intelegere preliminara a buddhismului. Apoi poti dezvolta o intelegere mai profunda. Budismul este un mod de viata nu doar o teorie despre viata. Inceteaza sa mai faci rau, invata sa faci bine, purifica-ti inima.

8. Un Buddha este o fiinta omeneasca. Scopul vietii este atingerea iluminarii. Aceasta stare de constiinta conduce la disparitia limitarilor. Toate fiintele omenesti si toate celelalte forme de viata contin iluminarea in stare latenta. Iluminarea este procesul transformarii in ceea ce suntem cu adevarat. “Priveste in interiorul tau – esti Buddha”.

9. Intre starea de latenta si iluminarea propriu-zisa exista un proces de autodezvoltare. Singura credinta folosita in budism este increderea ca acolo unde a fost o calauza, merita sa mergi si tu.

10.Budismul pune mare accent pe nevoia de meditatie si concentrare interioara, care conduce in timp la dezvoltarea facultatilor spirituale interioare. Perioadele de liniste pentru activitatile interioare sunt esentiale pentru o viata echilibrata. Un Buddha are mintea treaza in orice moment. Fereste-te sa te atasezi mental si emotional de tot ce e trecator.

11.Fiecare persoana sufera consecintele propriilor actiuni si invata din ele. Ajuta-i pe altii sa faca acelasi lucru. Nici o rugaciune adresata lui Buddha sau oricarei alte zeitati nu va impiedica un efect sa-si urmeze cauza. Preotii budisti nu sunt intermediari intre realitate si individ. Toate celelalte religii si filozofii sunt acceptate fara discernamant pentru ca nimeni nu are dreptul sa se aseze in calea unei persoane care isi cauta Dumnezeul.

12.Budistii nu cred in nici un Dumnezeu. Budismul este un sistem de gandire, o religie, o stiinta spirituala si un mod de viata care e rational si practic. Pentru mai bine de 2 000 de ani el a satisfacut nevoile a aproape o treime din populatia Globului. Nu are dogme, satisface simtul rational si pe cel al inimii, insista ca fiecare individ sa-si asume responsabilitatea, sustine toleranta pentru ceilalti si pentru punctele lor de vedere, imbratiseaza stiinta, psihologia, etica si arta si subliniaza faptul ca oamenii sunt creatorii vietii lor prezente si a destinului lor.