Fahrenheit 451

de Ray Bradbury

Ploaia se mai rărise şi fata mergea pe mijlocul aleii, cu fruntea sus, în timp ce pe obraz i se prelingeau cîţiva stropi de apă.

Dînd cu ochii de Montag, zîmbi.

― Bună!

El îi răspunse la salut, apoi o întrebă:

― Acum ce poznă ţi-a mai dat prin minte?

― Sînt tot nebună. E grozav să simţi ploaia. Îmi place să mă plimb prin ploaie.

― Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva, spuse el.

― Poate ţi-ar plăcea, dacă ai încerca.

― N-am încercat niciodată.

Ea îşi linse buzele.

― Pînă şi gustul ploii e bun.

― Dar tu ce faci, colinzi încercînd, de fiecare dată, totul? întrebă el.

― Uneori de două ori.

Se uită la ceva ce ţinea în palmă.

― Ce ai acolo? întrebă el.

― Cred că-i ultima păpădie din anul acesta. Nu mi-am imaginat că voi găsi una pe pajişte atît de tîrziu. Ştiai ce înseamnă să-ţi freci bărbia cu o păpădie? Uite aşa.

Rîzînd, îşi atinse bărbia cu floarea.

― Ce?

― Dacă se scutură, înseamnă că sînt îndrăgostită. S-a scu­turat?

El nu avu încotro şi trebui să se uite.

― Ei bine? întrebă ea.

― Ţi s-a îngălbenit bărbia.

― Grozav! Acum să te văd pe dumneata.

― Cu mine nu va merge.

― Uite.

Înainte ca el să facă vreo mişcare, fata îi puse păpădia sub bărbie. El se trase înapoi, şi fata rîse.

― Stai pe loc!

Se uită cu atenţie sub bărbia lui şi se încruntă.

― Ei? întrebă Montag.

― Ce păcat! spuse ea. Nu eşti îndrăgostit de nimeni.

― Ba da, sînt.

― Nu se vede.

― Sînt îndrăgostit, chiar foarte mult! încercă să-şi ia o expresie potrivită cu ceea ce spunea, dar chipul îi era lipsit de expresie. Sînt îndrăgostit!

― Te rog, nu te mai uita aşa urît la mine.

― Păpădia e de vină, spuse el. S-a scuturat toată la tine. Mie nu mi-a mai rămas nimic.

― Sigur că asta trebuie să fie cauza. Oh, acum te-am supărat, văd bine că te-am supărat. Îmi pare rău, zău că-mi pare rău.

Îi atinse cotul.

― Nu, nu, se grăbi el s-o liniştească. Nu sînt supărat.

― Trebuie să plec, aşa că spune-mi că mă ierţi. Nu vreau să fii supărat pe mine.

― Nu sînt supărat. Tulburat, da.

― Trebuie să merg la psihiatru. Mi s-a impus să merg. Îmi pregătesc răspunsurile dinainte. Nu ştiu ce crede despre mine. Cică sînt ţicnită de-a binelea. Îi dau de lucru, să mă cojească strat cu strat.

― Înclin să cred că ai nevoie de un psihiatru, spuse Montag.

― Sper că nu vorbeşti serios.

El răsuflă adînc, apoi îşi goli plămînii de aer şi spuse:

― Nu, nu vorbesc serios.

― Psihiatrul vrea să ştie de ce ies să mă plimb prin pădure, de ce mă uit la păsări şi de ce prind fluturi. Într-o zi am să-ţi arăt colecţia mea.

― Bine.

― Ceilalţi vor să ştie cum îmi umplu timpul. Le spun că uneori, pur şi simplu, stau şi mă gîndesc. Dar nu le spun la ce anume. Îi duc cu vorba. Le spun că, uneori, îmi place să-mi las capul pe spate, uite aşa, ca stropii de ploaie să-mi picure în gură. Ploaia are acelaşi gust ca vinul. Ai încercat vreodată?

― Nu, eu…

― M-ai iertat, da?

― Da. Se gîndi o clipă. Da, te-am iertat. Dumnezeu ştie de ce. Eşti ciudată, eşti exasperantă, totuşi nu mi-e greu să te iert. Zici că ai şaptesprezece ani?

― Adică… luna viitoare.

― Şi dumneata eşti un om ciudat, domnule Montag. Cîteodată uit că eşti pompier. Acum, îmi dai voie să te supăr din nou?

― Dă-i drumul.

― Cum ai început? Cum ai ajuns să te implici? Cum ţi-ai ales meseria, ce te-a făcut să-ţi iei această slujbă? Nu eşti la fel ca ceilalţi. Am cunoscut cîţiva oameni, aşa că ştiu. Cînd îţi vorbesc, te uiţi la mine. Aseară, cînd ţi-am vorbit despre lună, ai privit spre ea. Ceilalţi nu fac niciodată aşa. Pleacă şi mă lasă să vorbesc de una singură. Sau mă ameninţă. Nimeni nu mai are timp şi pentru ceilalţi. Dumneata eşti unul dintre puţinii care îmi arată îngăduinţă. De aceea mi se pare straniu că eşti pompier. Într-un fel, nu mi se pare o meserie potrivită pentru dumneata.

El simţi cum trupul i se împarte între fierbinţeală şi răceală, blîndeţe şi cruzime, tremur şi neclintire, două jumătăţi care se sfîşiau una pe cealaltă.

― Mai bine vezi că ai oră la doctor, spuse el.

Ea o luă la fugă şi-l lăsă singur în ploaie. Trecu mult timp pînă cînd Montag se urni din loc.

În timp ce mergea, îşi lăsă foarte încet capul pe spate, în ploaie, doar pentru cîteva momente şi deschise gura…

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: