Pavel Onoaie – „discipolul” lui Stradivarius

(de pe site-ul citynews.ro)

de Sorin Grecu

Cel care urma sa devina lutierul numarul unu al Romaniei, Pavel Onoaie, a venit la Cluj in anul 1965, din Muntii Bistritei, in itari si cu opinci. Arata asemeni unui dac de pe Columna lui Traian. Dupa o lunga ucenicie, a ajuns lutierul oficial al Filarmonicii si Conservatorului clujean. De atunci, pe langa mii de instrumente comune, prin mana lui au trecut si trec in continuare cateva dintre cele mai valoroase viori ale lumii. Create de mesteri precum Stradivarius, Guarneri, Amati.

Intru in locuinta-atelier a lui Onoaie, situata in cartierul Iris, si am brusc senzatia ca nimeresc in spatiul ambiental al unui nebun. In incapere se afla si reputatul violoncelist si profesor Ovidiu Marc, un prieten de nadejde si colaborator de decenii al lutierului. Peste tot zaresc numai lucruri aruncate de-a valma: fragmente de foste sau viitoare viori si violonceluri, asezate direct peste farfurii cu resturi de mancare, unelte aruncate in dezordine, in cele mai neasteptate locuri – dar pe care (aflu mai tarziu) mesterul le gaseste cu ochii inchisi, la orice ora.

Niciun scaun pe care sa ne asezam, doar un pat, la marginea camerei, langa soba, unde Onoaie se culca atunci cand isi termina lucrul.

Ma intreb vazand dezordinea suverana si gunoaiele ce troneaza aici, la propriu, oare unde am nimerit? Tenorul si contrabasistul Operei Romane din Cluj, Sandu Manzat, cel care m-a adus la batranul mester, imi vede reactia si se prapadeste de ras. Imi face semn sa stau linistit, ca totul va fi bine, doar sa am rabdare. Imi spune in soapta ca-i bai nu cand e dezordine, ci atunci cand cineva ii face ordine in locuinta, fiindca il deruteaza complet pe maestru.

Oricum, Onoaie pare descins direct din stampele medievale si, prin aerul sau dezordonat si decrepit, aduce cu Geppetto, creatorul lui Pinocchio. Simplitatea de taran din munti si-a pastrat-o nealterata,  in ciuda deceniilor de sedere in oras sau a importantei si valorii muncii sale. Vecinii spun ca atunci cand restaureaza vreun Stradivarius, zona din jurul casei e pazita de body-guarzi inarmati pana-n dinti, care nu lasa nici musca sa patrunda prin preajma. Aduce pana la urma, dintr-o camera alaturata, un scaunel de lemn pentru mine, si apoi o sticla cu palinca de prune.

Toti ceilalti stau deja inghesuiti, pe pat. Abia dupa ce ciocnim un pahar, se apuca sa ne povesteasca viata lui. Incepe Onoaie: ”M-am nascut in anul 1937 in localitatea Rebra, dintr-un tata dulgher, paznic de vanatoare si vanator. Mi-a cumparat o vioara, de copil, astfel ca am inceput devreme sa cant, la inceput mai mult pe la claci si la jocuri de tineret. Pe la nunti am ajuns doar mai tarziu, alaturi de alti muzicanti, asa cum era obiceiul.”

Ucenic la mesterul ceh Maracek

Imi spune ca de mic visul sau a fost sa confectioneze viori, asa ca s-a adresat unui „viorist” sa-i imprumute instrumentul ca sa-l copieze, insa acesta l-a refuzat. Pana la urma, perseverenta l-a ghidat spre un alt artist, care i-a oferit pana la urma vioara pentru a o copia. Asa a ajuns sa faca, in serie, viori, ajungand la un numar de circa cincizeci pana in momentul cand a fost inrolat in armata. Dupa satisfacerea stagiului militar, lutieria a devenit ocupatia de baza a lui Onoaie.

Un eveniment major i-a schimbat  insa, pentru totdeauna, cursul vietii tanarului artizan: a fost invitat sa se stabileasca la Cluj pentru ca Liceul de Muzica, Filarmonica si Conservatorul sa aiba si ele un mester in viori, dupa ce titularul, mesterul Maracek, se va retrage din activitate.

Explica Onoaie: ”Toata actiunea a inceput de la Rusu, tatal lui Ciprian Rusu de la Radio Cluj si de la Popa, secretarul de partid de la Filarmonica. Popa asta o avut parghii mari si, dupa numai sase luni, pe langa post mi-o dat si locuinta in Cluj. Asa mi-am inceput activitatea de lutier ucenic la Maracek. O trebuit sa urc toate treptele de calificare, pentru ca, din doi in doi ani se forma o comisie, compusa din instrumentisti, care ma verifica daca am capacitatea sa fac lucruri de-astea gingase. Si asa m-am lansat la Cluj, la Filarmonica, nu inainte de a pune o vorba buna pentru mine chiar Elisabeta, sotia lui Maracek, fiindca acesta la inceput n-a vrut sa ma ia nici in ruptul capului. Dar dupa ce s-a rezolvat problema am stat la el sase ani si juma- tate – sapte, unde am invatat meseria”.

Fata i se lumineaza cand il intreb despre lemnele care-i servesc pentru a deveni viori sau alte instrumente muzicale. Imi spune: ”Un lemn poate canta chiar daca-i taiat si zace pe pamant, altu-i mut, surd  sau pur si simplu anemic si daca arata bine. Cu multi ani de zile in urma am intalnit la Rebrisoara oameni veniti special de la Reghin si m-am uitat la ei cum dau cu ciocanul in lemn, pentru rezonanta. Si mi-am luat chiar de la ei un copac, din sursa lor – si mai am si acum lemn pentru vreo 200 de viori. Dar un lucru nu se stie prea bine, acela ca pentru un copac nu-ti trebuie ciocan de rezonanta, e o prostie mare sa lovesti lemnul. Poti sa dai doar cu palma si daca lemnul are rezonanta, sus, acolo, varful se misca. Mergi la 20 – 30 – 100 de copaci, poc, poc, acela-i bun, acela nu-i. Am facut viori si din lemne care le-am taiat personal din padure si mi-am dat seama ca lemnele bune de vioara sunt cele ale copacilor care au stat tot timpul in soare. Asta-i la vioara calitatea lemnului, de cand rasare si pana apune: sa aiba copacul, pe un varf de munte, mult soare”.

Imi spune ca unii clevetitori din preajma mesterului Maracek il tot intrebau pe acesta de ce a adus la Filarmonica si Conservator un taran de la munte, venit direct de la grajd, in loc sa califice ei pe cineva. Se apara Onoaie, cu vehementa, chiar si acum, dupa aproape o jumatate de secol, de parca acest lucru s-ar fi petrecut ieri: ”Erau suparati ca le-am spart monopolul si eram primul roman care lucra in domeniu. Puteau ei sa califice pe oricine, dar eu am avut chemare pentru treaba asta, nu ca faci o scoala si numai te uiti la altul cum lucreaza. Trebuie sa ai o intuitie pentru treaba asta, sa ai «stofa» necesara ca sa faci asa ceva si multa, multa sensibilitate”.

A descifrat „secretul” lui Stradivarius!

Isi continua expozeul spunandu-ne ca o conditie de baza pentru a iesi o vioara buna este sa fie confectionata din lemn de paltin si de molid. Apuca in mana un lemn si mi-l arata: ”Acesta-i un viitor spate de vioara, uscat de vreo 40 de ani – si pentru o vioara buna iti trebuie neaparat lemne uscate de minim 30 de ani, in mod natural, fara coacere la soare, fiindca trebuie sa steie numai la umbra”. Traseaza conturul viorii, apoi prelucreaza putin exteriorul ei.

Imi spune ca, datorita progreselor stiintei, suntem mai norocosi decat Stradivarius: ”Pe vremuri, Stradivarius lucra empiric, avea un compas cu care masura: aici trebuie sa am doi si jumatate, aici cinci, aici avem o scadere de trei – si asa lucra. Iar noi – acum, cand lucram grosimile – suntem mult mai perfectionati: avem ceas comparator, cu care impartim milimetrul in o suta de parti. De-ar fi avut Stradivarius comparatorul acesta ar fi facut, in loc de o mie o suta unsprezece de viori, vreo trei mii”.

Imi vorbeste despre marii artisti pe care i-a cunoscut, precum si despre viorile celebre care i-au trecut prin mana, de-a lungul anilor. A vazut Stradivarius-ul rusului Kantorov si pe cel al bulgarului Mincev, iar ceva mai tarziu vioara Guarneri a lui Ruggiero Ricci. Spune ca Mincev a fost extrem de amabil cu el si i-a lasat instrumentul sa-l copieze, astfel ca Onoaie a confectionat doua-trei viori asemanatoare.

Dar cea mai mare bucurie a fost pentru Onoaie sa repare Stradivarius-ul marelui Ion Voicu: ”Apai cand o venit in urma cu vreo trei-patru ani Madalin, fiul lui Ion Voicu, a fost o mare bucurie sa desfaci un Stradivarius si sa vezi ce are inauntru. Pana atunci, cand am reparat-o lui taica-su in urma cu douazeci si ceva de ani, doar pe deasupra l-am vazut.
Treaba buna-i cand desfaci vioara si vezi inauntru ca-i altfel de lucrare: toate piesele sunt dispuse altfel decat la viorile pe care le stim noi. De pilda, colturile sunt finisate, butucii, contraeclisele sunt altfel confectionate decat suntem noi obisnuiti. Totodata boltile si grosimile erau lucrate in mod diferit de Stradivarius. Iar secretul italianului, pot sa spun ca l-am descifrat: avea o arta de a cunoaste lemnul, stia foarte bine sa-l aleaga – indiferent ca era luat dintr-un copac sau reprezenta o simpla scandura – si din el era capabil sa construiasca o vioara.

Secretul consta in constructie: boltile sunt lucrate temeinic, nu-s «fuserite» – si nu in ultimul rand lacuirea. Poti, daca lacul nu-i bun, sa omori sunetul viorii in proportie de 25 la suta, sa o faci sa ajunga «muta». Am vazut maniera de lucru a lui Stradivarius din plansele lui Simone Sacconi si de acolo m-am informat temeinic asupra acestui aspect”. Intervine in discutie profesorul Ovidiu Marc. Intareste aceasta afirmatie, aratand ca batranul cunoaste la perfectie lacurile si spre marea lui surpriza, pe cand se afla in Italia, acesta l-a sunat. I-a cerut sa-i procure o astfel de substanta tocmai dintr-o dugheana din orasul toscan Lucca, situat langa Pisa:

”Acest lac – am aflat mai tarziu – era de tipul celor folosite de Stradivarius si era singurul magazin din Italia unde putea fi gasit. Deci Onoaie stia de la prietenii sai italieni despre acest lac renumit, dar extrem de rar.”

Expert guvernamental

In continuare, profesorul imi mai relateaza o intamplare picanta, legata de mester: ”In urma cu un an sau doi, Onoaie a fost chemat la Bucuresti pentru a face parte dintr-o comisie de expertizare a instrumentelor ramase Muzeului National de la marele George Enescu. Mi-a relatat, dupa ce s-a intors acasa, ca le-a analizat, una cate una, dar cand a ajuns la o vioara ce figura ca apartinand lui Gasparo da Salo (renumit mester din Scoala Bresciana, anterior lui Stradivarius sau Guarneri), a constatat ca vioara este una comuna, de fabrica. Asa a disparut, cine stie cand, din patrimoniul national, o vioara care valoreaza cel putin un milion de euro!”.

Profesorul imi mai spune despre Onoaie ca intreaga sa viata acesta a fost prea putin interesat de bani si de partea „oficiala” a lucrurilor, astfel ca in urma cu un an a primit o „teapa” de 5-6 milioane de lei vechi chiar de la statul roman, dupa ce a reparat un Guarneri. „Autoritatile i-au platit serviciul cu cateva milioane de lei – auzi, cateva milioane de lei pentru reparatia unui Guarneri! – dar au «uitat» sa-i plateasca impozitul de la Finante, asa ca batranului i-a sosit o nota de plata de 5-6 milioane de lei, continand si majorari, intr-un cuvant chiar banii pe care i-a primit de la ei!”, spune acesta zambind amar.

Adauga profesorul Marc: ”Dupa multi ani de zile am reusit sa aduc la mester o multime de lutieri din Scoala Milaneza, cu care dansul a facut schimburi de idei privind constructia de viori, asupra lacurilor si asa mai departe. Am fost uluit de faptul ca unul dintre lutieri m-a intrebat de unde poate sa stie romanul toate combinatiile de lacuri pe care doar ei le stiu de la parintii si bunicii lor. Un alt lutier m-a intrebat cum reuseste Onoaie sa-si gaseasca uneltele si toate cele necesare, in dezordinea teribila din atelier, cand in atelierele lor e o randuiala de farmacie. Insa cu Pavel totul e altfel – stie precis unde se gaseste fiecare bucatica, orice obiect cu care vrea sa lucreze si tot ce se afla aici”.

Revine mesterul si continua povestirea despre prima restaurare a  Stradivarius-ul lui Ion Voicu, de acum douazeci si ceva de ani, cand insa nu-l desfacuse: ”Dezlipindu-se atunci limba viorii lui Ion Voicu, acesta a adus-o la mine, la recomandarea celor de la Conservator si Filarmonica, fie c-o fost maghiari, fie c-o fost tigani, ca multi chiar o fost. A preferat si el sa mi-o aduca, fiindca in Elvetia reparatia ar fi costat o avere. I-o cazut limba, testiera – si-o trebuit s-o pun. Si pe margine s-o dezlipit si mai avea o problema, o zgarietura adanca facuta cred cu arcusul, pe partea din fata. Dar eu aveam trei sticlute de lac, aduse din America, asa c-am facut-o pana seara, de parca ar fi fost noua. Si el, cand o vazut ca i-am reparat vioara de nu s-o cunoscut c-o fost lovita, o mers si-o vorbit cu Sarbu si cu astia mari si-o zis: «Domnule, asa mi-o facut-o de nici nu s-a vazut unde a fost taietura». De atunci asa de tare m-o indragit si la toata lumea vorbea de mine. Si apoi, cum v-am spus, mi-o adus-o ca s-o repar, mult mai tarziu, si fiul lui, Madalin.”

„Cineva sa faca ceva pentru arta asta «slabanoaga»”

Imi evoca de asemenea si prietenia sa cu marele Stefan Ruha, despre care spune ca venea la el in altelier cu tot felul de „nebunii”. Dar cea mai mare surpriza i-a facut-o maestrului Ruha cand Onoaie i-a demonstrat ca e si un violonist de exceptie: ”Intr-o zi m-o gasit cantand. Si o vrut sa ma asculte, iar eu am facut o improvizatie dupa un joc, asa mai salbatic, de la mine de la tara. O ramas uimit si s-o dus asa incantat cum pot sa fac pentru el asa o cantare interesanta si originala. Si de atunci ne-am imprietenit si mai mult, aducea sa-i aranjez diferite arcusuri si mi-o trimis odata din Elvetia vioara si arcusul baiatului, de i le-am reparat”.

Il intreb daca a avut vreodata familie. E prima intrebare la care-mi raspunde cu jumatate de gura. S-a casatorit la vreo treizeci de ani, cu o fata tanara de optsprezece ani, cu care a avut doua fete. Spune ca acestea sunt in Spania acum si au implinit 40 si 43 de ani. Are si doi nepoti, de la cea mica. Acum fetele lui sunt somere in Spania si s-ar putea sa se intoarca amandoua acasa, cu familiile  – in apartamentele cumparate tot de el.

Spune apoi cu obida: ”Dupa vreo noua ani de casatorie am divortat – si acesta a ajuns sa fie norocul meu. Abia dupa aceea am devenit cum imi doream, «libertin», si am putut sa lucrez asa cum trebuie. Am ajuns sa-i ajut pe multi si pana si pe rromii care veneau la mine cu cate o vioara stricata. Numai ceva mai tarziu am inceput si cu astia, profesionistii”. Arata cu mana catre profesorul Marc, prietenul sau: ”Intr-o zi afla Ovidiu, tot de la ceva rromi, un violoncel si mi-l aduce intr-o punga de nailon, ca sa i-l fac. L-am pus intr-o cada in substanta, la degresat si doar dupa trei ani de zile am reusit sa-l fac. Instrumentul o iesit bine si de atunci numai cu el canta, i s-o lipit de inima.”

Imi arata inca un violoncel, aflat in faza finala, urmand numai sa fie lacuit: ”Violoncelul acesta e pentru Emil Vladutiu, de la Filarmonica din Munchen. Cred ca-i ultimul pe care-l mai fac, pentru ca violoncelul ma plictiseste, imi place sa construiesc mai mult viori si viole”. Apoi scoate dintr-un loc numai de el stiut un instrument – care se dovedeste a fi un Guarneri: ”Asta-i vioara lui Cristi Tanase, violonist la Filarmonica din Constanz, din Germania. Mi-a adus-o pe cand era numai aschii – si uite ce fain am facut-o! Mai trebuie doar s-o «egalez», sa nu se vada cu pete, apoi s-o lacuiesc si va iesi in final un Guarneri minunat”.

Il chestionez cum ramane cu partea materiala, rezultatele trudei sale. Imi raspunde ca lucrul care l-a preocupat intotdeauna in viata a fost sa obtina un instrument cat mai bun si nu neaparat sa fie rasplatit in bani: „Apai, cumva tot o trebuit si partea materiala – dar n-am fost asa ca sa jupoi omul. Am cerut rasplata dupa posibilitati. Dar alta-i problema: daca n-avem pe cineva sa se ocupe de arta asta «slabanoaga», se va duce pe rapa, fie ca facem gratuit, fie pe bani. Io cam atata am avut de spus…”

Se lasa noaptea in incaperea lui Onoaie, luminata de un bec palid, care atarna din tavan. Ne pregatim de plecare, pentru ca mesterul pare a „claca”, din cauza varstei inaintate. Ramane insa efortul sau incredibil, mai presus de intelegerea multora. Neobosita, spirala de staniol de pe soba – prinsa de o sarma – se-nvarte, alimentata de valul de caldura, cu gesturi  „expresioniste”.

Profesorul si violoncelistul Ovidiu Marc, despre Onoaie

”Pavel Onoaie are originile lui sanatoase, de la tara, are simtul lemnului pe care foarte putini lutieri il au, stie sa aleaga lemnul dupa sunet. Il cunosc pe dl. Onoaie de atatia ani, de cand eram student la conservator si am vazut cata lume il cauta, cu ce fel de instrumente – si-am invatat foarte multe lucruri de la el. L-am vazut batand lemnul cu degetul, peste tot, ca sa-i asculte sunetul. Si dupa aceea mi-a explicat dl. Onoaie ca, intr-adevar, fiecare parte (parte fata sau parte spate) trebuie sa aiba un cu totul alt sunet, o alta inaltime, altfel nu vibreaza impreuna aceste lemne, ca atunci cand el construieste «casa armonica». Dupa ce l-am cunoscut in Conservator eu am avut o perioada in care am lucrat «afara», in Italia si de prin anii 1983, de fiecare data cand vedeam instrumentele colegilor mei italieni din orchestra (viori sau violoncele) auzeam si comparam sunetele instrumentelor, produse ale diferitelor scoli de luterie italiana.

Intotdeauna, cand veneam acasa veneam si la dl. Onoaie si il intrebam cum sa-mi imbunatatesc sunetul, ca sa fie ca si la instrumentele italiene. Mai tarziu mi-a facut si mie un instrument, de-a dreptul deosebit. Venind dupa aceea foarte des la el, am vazut ca foarte multi colegi din strainatate ii aduceau la reparat instrumente de mare valoare. Am vazut ca stia intotdeauna – sau sa le repare – sau sa confectioneze altele complet noi. Instrumentele lui se gasesc, cred, pe tot globul: si-n Japonia, America, Franta, Spania, datorita colegilor mei care lucreaza in tarile respective si au apreciat munca acestui mare lutier. Care face cinste scolii romanesti de luterie si cred ca este printre putinii care, cand pregateam o lucrare si l-am intrebat despre „sectiunea aurie” a instrumentului, despre Stradivarius si despre alte lucruri, mi-a aratat o carte de mare valoare, demonstrandu-mi cat e de documentat. Om simplu fiind, cand vorbeste despre «triunghiul de aur» sau despre «sectiunea aurie»,  spune simplu, exact ca un taran din satul sau de munte: «Sfanta Treime.».”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: