Relaţia doctor-pacient în qigong (II)

(fragmente din conferinţele Maestrului de qigong Yan Xin)

Când comportamentul pacientului corespunde intenţiilor mele şi el gândeşte sincron cu mine, fiind pe aceeaşi lungime de undă, aceasta aduce rezultate pozitive. Vindecarea unui pacient din Chongqing, care suferea de probleme grave în funcţionarea inimii, a fost posibilă datorită “înţelegerii” sale.

De obicei, dacă există cea mai mică posibilitate de a trimite un bolnav la servici, chiar şi în cazurile grave, eu o fac. În Chongqing locuieşte şoferul Wan Jundao. Din cauza stării sale de sănătate el nu putea şi nici nu avea curajul să se aşeze la volan. De mai mult de zece ani suferea de hepatită, în plus era bolnav cu stomacul. El deja era pregătit pentru ce era mai rău şi i-a lăsat soţiei testamentul.

Când a venit la mine, l-am privit şi i-am spus: “Aveţi probleme cu inima, iar cu ficatul şi stomacul nu aveţi nicio problemă”. El nu m-a crezut şi părea dezamăgit: “Mi-au spus că puneţi un diagnostic foarte precis, de unde aţi luat-o că am o inimă bolnavă? Sunt bolnav de mai mult de zece ani şi niciun medic nu mi-a spus de vreo boală a inimii.” “”Nu vă neliniştiţi”- i-am răspuns – “faceţi-vă o electrocardiogramă, iar apoi vom vedea”. Electrocardiograma a arătat disfuncţii serioase în funcţionarea inimii. Medicul, care i-a făcut ECG, i-a spus, că boala este atât de serioasă, că Wan trebuie să se interneze la terapie intensivă. De această dată m-a crezut şi m-a rugat să-l internez în spital. Eu i-am răspuns: “Nu, v-aţi adresat mie, de aceea nu aveţi nevoie să vă internaţi în spital. Nu numai că nu veţi sta în spital, dar mâine o să vă duceţi la servici”. El a fost uimit: “Ce vrea să spună asta?” “Uite ce medic straniu sunt eu” – a fost răsunsul meu – “dacă v-aţi adresat mie, atunci ascultaţi-mă”. Ţinând minte că i-am pus un diagnostic corect, el s-a îmblânzit: “Bine, bine. Voi face, cum mi-aţi spus”. Eu am continuat: “Am să vă prescriu medicamente doar în cazul în care veţi fi de acord cu condiţiile mele”. A fost de accord. I-am prescris două reţete din şase medicamente şi i-am cerut să le ia odată pe zi, invitându-l la control peste o săptămână.

Când a venit peste o săptămână, i-am spus să-şi facă o nouă electrocardiogramă, dar el a refuzat: “Medicul doar cu o săptămână în urmă mi-a spus că boala mea este incurabilă, maximul ce-l pot face este să stabilizez situaţia şi să obţin o mică îmbunătăţire. De ce este necesar un nou control, dacă doar de o săptămână iau medicamente?” Eu i-am răspuns: “Ce neascultător sunteţi. Dacă nu-mi ascultaţi recomandările, de ce m-aţi mai căutat pe mine?” Doar după asta el a fost de acord. ECG era normal şi atunci el a avut încredere în mine.

Deşi şoferul Wan n-a fost complet ascultător, cu toate acestea a fost de acord să facă ceea ce l-am rugat. A fost suficient de înţelegător şi a reacţionat adecvat la cerinţele mele. Asta a şi permis obţinerea unui effect pozitiv.

Când vindec, eu le cer pacienţilor o atitudine conştientă, “înţelegere”, o cooperare activă şi o gândire sincronă. Maestrul meu considera, că este necesar ca toată viaţa să ne dezvoltăm anduranţa, să muncim din greu, să fim plini de curaj. Şi eu consider la fel. Dacă bolnavul se gândeşte numai la pensia de boală, despre ce fel de sincronizare a gândurilor poate fi vorba, atunci ce armonie între doctor şi pacient există? Bolnavul trebuie obligatoriu să se străduiască să lucreze, şi atunci vindecarea va avea efecte mult mai bune.

Când treci peste tine, şi vii în ajutorul cuiva care nu crede în qigong, obligatoriu vei fi pedepsit. Un asemenea caz l-am avut cu Chu Huijen, o învăţătoare de la şcoala primară din Beijing. Am vindecat-o prin terapie intensivă (emisie de qi extern) şi i-am propus să se ducă a doua zi la servici. Ea a fost de acord, dar nu s-a dus. Asta mi-a produs o reacţie foarte puternică.

În 1986 în Beijing am vindecat-o pe Chu Huijen. Ea demult mi s-a adresat în scris cerându-mi ajutorul. M-am dus la ea cu un domn Li. Chu avea o problemă la vertebrele toracice şi de asemenea suferea de mai multe boli, era la pat şi nu putea nici măcar să se întoarcă pe altă parte. Am povestit cu ea câteva ore, iar apoi i-am cerut să doarmă. După câteva ore s-a trezit sănătoasă. A doua zi ea a ieşit să ne conducă şi când ne despărţeam, eu i-am recomandat de câteva ori să iasă la servici. Ea, plină de bucurie, a fost de acord.

A doua zi am sosis în Chengdu şi brusc am simţit o durere puternică. Problema este că atunci când aplic terapia intensivă, iar cu Chu a fost chiar aşa, nerespectarea de către pacient a cerinţelor mele provoacă o reacţie puternică, îmi produce mie suferinţă.

Maestrul meu spunea, că dacă persoana nu crede în qigong, nu trebuie să o convingem, nu este posibil să o vindecăm. Dacă însă, trecem peste noi înşine, şi ne străduim să o ajutăm, cu siguranţă vom avea de suferit datorită reacţiei inverse.

În acea zi mă durea foarte tare coloana vertebrală. Mi-am aplicat un autodiagnostic şi i-am spus domnului Li:

–         Când ne întoarcem în Beijing, să coborâm la staţia Mijun, trebuie să trecem pe la Chu.

–         De ce?

–         Să vedem dacă s-a dus la servici, nu şitu de ce dar mă doare foarte tare coloana.

–         Nu pot să cred. Vindecarea a fost încununată de succes, aşa că nu pot să cred că ea nu v-a îndeplinit recomandările.

–         Nu credeţi? Trecem pe la ea şi vom vedea. Ea cu siguranţă a rămas acasă.

Am sosit după miezul nopţii şi Li s-a oferit să mergem la hotel, dar eu am refuzat. Trebuia să mă urc într-un pin şi să stau lipit de conurile de pin, altă cale nu era. Li a plecat să doarmă, iar pe mine m-a adăpostit pinul. În zori Li a strigat să cobor. Dar eu i-am răspuns: „Mergeţi la Chu şi vedeţi dacă s-a dus la servici”.

El s-a dus la ea şi n-a întârziat prea mult. S-a dovedit că Chu nu s-a dus la servici.

Cu ce s-a ocupat? Era doar egoism. S-a speriat că, dacă se duce la servici, nu v-a mai putea primi pensia de boală. Iar acolo trebuie să şi lucrezi, te oboseşti. Dar şi acasă, de când s-a îmbolnăvit, nimeni nu s-a ocupat de gospodărie şi ea a hotărât ca în câteva zile să spele toate hainele, să facă curăţenie în casă, iar a treia zi să se ducă la servici.

A trebuit să mă duc eu la ea. „Ce aţi făcut? De ce nu aţi fost la servici” am întrebat-o sever.

Înţelegându-şi greşeala, Chu s-a şi dus la şcoală. După asta ea nu a mai avut recidive la bolile sale, iar starea sa de sănătate este bună. În momentul în care Chu s-a dus la servici, durerea din coloana mea a dispărut.

Dacă la începutul tratamentului se dovedeşte că pacientul nu este înţelegător, trebuie să vorbesc cu el destul de dur. Fără asta nu este posibilă transmiterea semnalelor.

Unii pacienţi, care nu sunt prea înţelegători, nu pricep că tratamentul necesită acţiunea coordonată a medicului şi pacientului. Cu astfel de pacienţi trbuie să mă port destul de sever. Din ce cauză? Deoarece fără asta nu se poate face nimic, pentru că sunt încălcate principiile metodei mele de terapie, şi nu are loc o transmisie a semnalelor.

Odată în 1985, cu ocazia sărbătorii primăverii, m-am întors acasă şi am găsit un bolnav care-mi cerea ajutorul. Când m-a văzut a început să-şi verse amarul. Se pare că avea cancer la esofag. Am fost obilgat să-l întrerup cu fraza: „Nu aveţi nimic periculor, nu vă neliniştiţi”. El nu m-a ascultat şi dorea cu orice preţ să-mi povestească totul în detaliu.

De obicei în timpul diagnosticării eu nu le permit pacienţilor să-mi ofere date suplimentare legate de boala lor. De aceea l-am întrerupt, şi l-am rugat să-mi dea istoria bolii şi m-am prefăcut că o studiez cu atenţie.

În ultimii ani, datorită numărului foarte mare de bolnavi, eu nu mai citesc istoria bolii, dar de această dată a trebuit să mă prefac că o citesc. Ca să-i distrag atenţia, i-am măsurat şi pulsul. Apoi i-am spus din nou: „Nu aveţi probleme mari”. L-am rugat să se ducă acasă şi i-am dat o serie de indicaţii ce să facă la întoarcere.

Dar pacientul s-a dovedit un om încăpăţânat şi tot se străduia să-mi explice ce şi cum. A trebuit să-l întrerup din nou: „Deja am făcut cunoştinţă cu istoria bolii dumneavoastră, v-am măsurat pulsul, asta este suficient. Faceţi, ce v-am recomandat, şi gata. Discuţia este încheiată”. Cu această replică l-am nemulţumit pe bolnav. El a plecat repede şi tot drumul fierbea de nemulţumire.

Exact peste doi ani el a venit din nou şi mi-a spus, că doreşte personal să mă felicite. Fapt este că, întors acasă, el a îndeplinit toate recomandările mele. Iar peste o vreme controlul medical a arătat că tumoarea malignă a dispărut. La întrebarea: „Cum se poate explica asta?” tatăl meu, deoarece eu nu eram prezent, a răspuns: „Problema este că, atunci când el v-a vorbit tăios, v-a schimbat atenţia de la boală. Gândurile voastre s-au îndreptat de la boală la medicul „cel rău”, iar de problema voastră aţi şi uitat.” Tatăl meu avea dreptate. O astfel de metodă o aplic adesea.

Qian Qili, un muncitor la o fabrică, când era pe motocicletă, a intrat în coliziune cu o maşniă şi şi-a rupt câteva vertebre toracice. Datorită traumei a făcut paraplegie. Conducătorii fabricii şi organizaţiei unde lucra şoferul automobilului, m-au rugat să-l ajut pe Qian. S-a dovedit că şi acest muncitor nu a fost prea înţelegător, iar semnalele trimise de mine la prima mea vizită, nu au produs niciun rezultat. A trebuit să mă mai duc o dată. El în sfârşit a înţeles ce se cere de la el, şi în jumătate de oră s-a ridicat şi a început să se mişte.

Muncitorul din Chongqing, de 30 de ani, Qian, şi-a rupt a unsprezecea vertebră toracică, iar a doisprezecea era serios deformată, conducând la paraplegie. După fotografia Roentgen, făcută în spital, consiliul medicilor a ajuns la concluzia că trauma este foarte grea şi tot ce poate spera este un cărucior cu rotile. La spital nu l-au primit din cauza lipsei de paturi libere. El stătea în pat acasă. Pe mine m-au găsit cei de la fabrică a treia zi după accident şi m-au adus acasă la pacient. Tratamentul îl efectuez în cadrul unei conversaţii obişnuite, neprotocolare, fiind atent cum reacţionează bolnavul la întrebările mele. Dacă el este suficient de înţelegător, şi pricepe că trebuie să acţioneze în armonie cu mine, atunci semnalele mele trec cu uşurinţă. Dacă nu, eforturile mele se dovedesc futile. M-am adresat mamei lui Qian: „Ce părere aveţie, este mai bine să fie tratat în spital sau acasă? Acasă îl puteţi trata mai rapid”. Mama îmi răspunde: „Dacă aveţi locuri, atunci, bineînţeles, este mai bine în spital. Acasă nu sunt condiţii propice.”

Problema consta în faptul că ei deja ştiau că eu am vindecat un om cu o traumă asemănătoare, care locuia nu departe de ei. El a căzut de la înălţime şi şi-a rupt coloana, pe care eu am vindecat-o în cincisprezece minute. Despre asta ştiau toţi din cartier, de acee familia lui Qian a şi putut să mă găsească. Ţinând cont de ceea ce ştia mama sa, răspunsul ei mi s-a părut cel puţin ciudat.

La o întrebare similară adresată lui Qian, acesta a răspuns ca şi mama sa. Continuarea tratamentului era inutilă. Deoarece cei de la fabrică erau şi ei prezenţi m-am adresat lor: „De ce m-aţi adus aici? Ascultaţi-l pe bolnav şi pe rudele sale. Este necesar să le ascultăm cu atenţie doleanţele. Luaţi legătura cu spitalul, şi, dacă acolo într-adevăr nu sunt locuri libere, să stea o vreme acasă şi apoi vom vedea”.

M-am îndreptat spre uşă şi în prag am spus: „Nu ştiţi de fel să comunicaţi cu un medic. Dacă comunicarea ar fi avut loc, bolnavul ar fi mers deja.”

Când am plecat, toţi au început să se învinovăţească reciproc şi să găsească pricini pentru cele întâmplate. Iar peste o săptămână conducătorii interprinderii şi medicul din nou s-au dus la mine. Eu le-am spus:

–         Eu nu-l pot vindeca, deoarece bolnavul nu s-a liniştit.

–         Toate fricile sale au trecut.

–         Nu, nu toate. El se agită că repararea motocicletei va necesita cheltuieli şi ăn plus pentru tratament nu i-au fost alocaţi bani.

–         Acestea sunt mărunţişuri. Noi i-am alocat suma necesară de bani.

Doar după asta am fost de acord. Când am ajuns acasă la Qian, întreaga familie m-a încredinţat că ei s-au gândit între timp foarte bine şi s-au hotărât să nu-l trimită la spital, ci să mă roage să-l tratez eu.

Eu am spus: „Uite aşa este mai bine. Dar uite că Qian mai are unele nelămuriri”. Qian a spus: „Vai de mine, nu este aşa.” Atunci eu am spus: „Încă vă mai frământă problema legată de ajutorul material pentru tratament.” El a râs: „Mi-e ruşine să o spun, dar asta aşa este.” Conducătorii au reacţionat imediat: „Nu vă ruşinaţi, de cât aveţi nevoie?” Qian a spus: „La început n-am vrut s-o spun, dar medicul Yan a făcut-o în locul meu. Eu nu am nevoie de prea mult: câteva sute îmi sunt suficiente.” Poziţia lui Qian a fost foarte importantă: el spunea adevărul, iar suma cerută nu era mai mare decât cea necesară. Conducătorii s-au bucurat: „Asta nu este mult. Noi deja i-am spus medicului Yan, când l-am invitat, că dacă în decurs de jumătate de an sau mai repde, el va reuşi ca dumneavoastră să puteţi şedea în căruciorul cu rotile, îi vom oferi între treizeci şi cincizeci de mii ca premiu.”

Eu le-am zis la toţi cei prezenţi: „Vă rog acum să ieşiţi, puteţi să vă uitaţi la tratament prin geam. Eu de asemenea voi ieşi din cameră şi am să-l tratez de la distanţă”.

Toţi au făcut cum i-am rugat. După cincisprezece minute bolnavul a putut să se mişte, iar peste jumătate de oră s-a ridicat din pat. Eu mă odihneam în camera alăturată şi puteam discuta cu Qian.

Când s-a ridicat din pat, el m-a întrebat: „Doctore Yan, papucii mei sunt sub pat, ce să fac?”

Eu i-am răspuns: „Acum vrei să-ţi aduc pe tavă şi papucii? Ia-i singur!” El s-a aplecat, a luat papucii şi i-a încălţat. Bucuria sa nu avea limite. Qian a deschie uşa şi toţi au intrat. Eu l-am întrebat: „Ei, cum vă simţiţi?” Qian a răspuns: „Minunat!” Uite aşa am vindecat un bolnav paralizat şi în doar o jumătate de oră.

Am un caz şi mai concludent. Un om şi-a rupt mâna. În spital, când i-au pus la loc oasele, i-au prins tendoanele. Eu , doar conversând cu el, i-am reparat mâna în aşa fel, încât bolnavul a putut, chiar atunci, să facă câteva flotări.

În 1987 în Beijing soarta m-a făcut să întâlnesc pe un om pe nume Yi. El şi-a rupt mâna şi când i-a fost pusă la loc i-au prins tendoanele. Medicii propuneau o operaţie, dar nu erau convinşi de reuşită şi nu excludeau posibilitatea ca el să rămână invalid.

Când Yi a venit la mine, mâna sa era în gips. Eu special l-am întrebat: „Ce ai acolo pe mână?” El îmi răspunde: „Gips”. Eu îi pun întrebarea următoare: „De ce ai nevoie de el?” El a fost foarte receptiv şi, auzind o asemenea întrebare, cu cuvintele „nu mai este nevoie de el”, şi-a dezlegat faşa şi a început să-şi dea jos gipsul, ca şi cum dinainte ar fi ştiut de metoda mea tratament. Toţi cei prezenţi doreau să-l oprească, dar eu cu un gest i-am liniştit şi am spus: „Mişcă din mână. Te doare?” El a mişcat din mână: „Cum se poate? Doar cu o clipă în urmă mă durea, iar acum nu mă mai doare. Nu, nu mă doare.” Eu i-am pus o nouă întrebare: „Ai curaj să faci nişte flotări?” El s-a lăsat pe podea şi a început să facă flotări. De obicei nu putea să facă mai mult de patru flotări, dar acum, făcând patru flotări, a întrebat:

–         Să continui?

–         Mai poţi? Vezi singur.

–         Pot!

El a mai făcut zece flotări şi s-a ridicat. I-am spus: „uite aşa, foarte bine. Mâine du-te la servici”. Corespondentul agenţiei Xinhua a vrut să facă câteva poze în timpul tratamentului, dar totul s-a terminat atât de rapid încât el nu a apucat să facă nici una. El nici nu şi-a putut închipui că o sesiune de tratament poate fi atât de scurtă.

În practica mea se întâmplă cazuri când rudele bolnavului, neaşteptând sfârşitul sesiunii, se bagă şi îmi cer să-i prescriu bolnavului medicamente. În asemenea cazuri se încalcă procesul transmiterii de semnale şi sesiunea trebuie prelungită.

Soţia unui şef al provinciei Liaoning, pe nume Yan, suferea de o problemă la genunchi. Chiar şi un nespecialist putea observa pe fotografia Roentgen, făcută în spital, acuţişul osteofitelor, care o împiedicau să-şi îndoaie genunchiul. Ea mergea, cu greu trăgându-şi picioarele. Să urce scările era şi mai greu. La mine a adus-o soţul ei. Lăsând-o în maşină, el a hotărât să vorbească prima dată cu mine. Eu a preluat iniţiativa cu o întrbare:

–         Aţi vrut probabil să o aduceţi la mine pe soţia dumneavoastră?

–         Da, dar de unde ştiţi? a rostit speriat vizitatorul.

–         Am ghicit. Este hobby-ul meu. Chemaţi-o cât mai repede pe soţia dumneavoastră, de ce aţi lăsat-o în maşină?

El s-a dus după ea şi curâns s-a întors, susţinând-o sub braţ. Eu m-am adresat bolnavei.

–         Vreau să vă spun că am nişte metode de tratament destul de ciudate, dar trebuie să-mi ascultaţi cerinţele. Sunteţi gata?

–         Da, a urmat răspunsul.

–         Atunci ascultaţi cerinţa mea: ieşiţi în stradă şi faceţi o alergare.

–         Prea bine, a fost de acord ea.

Peste douăzeci de minute ea s-a întors foarte mulţumită. Dar soţul i-a spus: „Să-l întrebăm pe doctor, dacă nu trebuie să îţi prescrie nişte medicamente?”

Aceasta era o greşeală. Doar totul era deja făcut, la ce mai puteau folosi nişte medicamente? Această întrebare presupunea că însănătoşirea încă nu s-a făcut, şi, în acest mod, a creat un bruiaj semnalelor mele. A trebuit s-o trimit din nou pe bolnavă să alerge. Când s-a întors, soţul ei n-a mai spus nimic. Osteofitele din genunchi au dispărut, piciorul a început să funcţioneze normal.

Soţia unui conducător al provinciei Liaoning, pe nume Chan, suferea de tuberculoză la coloană în zona lombară. Boala a avut efect asupra picioarelor. Ea putea merge pe jos nu mai mult d etrei sute de metri, după care avea dureri puternice şi picioarele nu o mai ascultau. Aflând că am vindecat-o pe Yan, ea a dorit să mă întâlnească. Soţul ei a adus-o la mine. Cu ei era şi corespondentul agenţiei Xinhua, care permanent îmi urmăreşte practica.

Chan, venind la mine, a început să-mi povestească de boala ei. Eu am oprit-o: „Nu trebuie să-mi povestiţi asta. Deja ştiu totul din scrisoarea pe care mi-a trimis-o corespondentul”. Dar în realitate eu doar doream să încetez discuţia legată de boală.

Am început să vorbim de diferite nimicuri, în particular de antrenamentul cu sabia din istoria despre Bai Gong. Eu i-am povestit de alte cazuri, dar cuvintele mele erau adrsate bolnavei. Vremea se apropia de miezul nopţii, şi în acest moment am întrebat-o: „Spuneţi-mi, sunteşi curjoasă? Puteţi acum să vă plimbaţi pe stradă? Cu cât mai mult, cu atât mai bine.”

De obicei Chan mergea în pantofi fără toc şi nu putea merge mai mult de trei sute de metri. În acea zi avea tocuri. Soţul ei s-a uitat uimit la mine şi dorea să comenteze, dar cu un gest l-am oprit. Când Chan a plecat, i-am spus: „Nu vă speriaţi, doar nu cumva credeţi că puteam trimite, doar aşa, o femeie pe stradă şi încă la o oră atât de târzie? ”

Peste patruzeci de minute pacienta mea a intrat alergând în casă. Ea a povestit cum, cu cât mergea mai mult, cu atât îi era mai uşor. Simţea un aflux de energie în piciorul bolnav.

Soţul ei s-a îndoit: „Nu te înşeli în senzaţiile tale?” El a presupus, că sau eu, sau corespondentul de la Xinhua s-a înţeles cu ea, pentru a menţine reputaţia qigong-ului. Îndoielile soţului bolnavei în posibilitatea unei vindecări atât de rapide este de înţeles.

El a mai întrebat: „Tu chiar te simţi mai bine?” „De ce te-aş minţi?” – a răspuns ea.

Văzând atitudinea sceptică a soţului, eu am rugat-o pe Chan să se mai plimbe încă puţin. Ea s-a întors peste douzeci de minute şi fericită a anunţat: „Totul este bine, totul este bine. Chiar că întreaga boală mi-a trecut, acesta-i adevărul.”

Mă pregăteam să termin sesiunea. Dar soţul bolnavei nicicum nu se putea linişti şi m-a rugat să-i prescriu un medicamnet. Acest fapt introducea noi probleme. A fost nevoie să prescriu un preparat inofensiv. Oricum a fost, problema principală a fost rezolvată, deşi nu până la capăt.

Nu demult Chan a trecut pe la mine, şi mi-a spus că totul este în regulă. Ea poate acum să parcurgă distanţa dintre câteva staţii de autobuz, la servici şi de la servici se poate deplasa pe jos. Dar boala uneori îşi face simţită prezenţa, de exemplu, la schimbarea bruscă a vremii locul bolnav începe s-o doară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: