Legea universală a iubirii

                Toţi am auzit povestea anecdotică a modului cum Newton a descoperit legea universală a gravitaţiei, acel măr care i-a căzut în cap din pomul cunoaşterii. Puţini ştiu însă că inspiraţia i-a venit de sus, din meditaţia profundă şi studiul sistematic al alchimiei. Cu siguranţă au fost puţini pe timpul lui Newton care ştiau asta, deoarece el considera nu numai preţioase secretele alchimiei, dar şi periculoase în acelaşi timp dacă ajungeau în mâini greşite. N-a publicat nimic în timpul vieţii în domeniul alchimiei, iar după moartea sa, prietenii săi, în care avea încredere, au avut de grijă să ascundă interesele sale în domeniul alchimiei atât de bine, încât acestea aveau să iasă la lumină de-abia în 1936 cu ocazia vinderii manuscriselor la Sotheby. De aceea în prezent are loc o revizuire a cine a fost cu adevărat Newton, nu ca primul din aşa-zisa “epocă a raţiunii”, ci ca unul dintre ultimii mistici. Deşi Newton aproape de unul singur a pus bazele lumii moderne, adevăratul om, care e văzut ca o figură legendară de majoritatea savanţilor actuali, credea în lucruri care lor li s-ar fi părut o anatemă. Ca şi Einstein după el, Newton vedea urmele divine peste tot şi a lucrat neobosit să le descopere sensul.  El era dedicat trup şi suflet acestor studii în laboratorul său alchimic, unul dintre ajutoarele sale povestind că se ducea rar să se culce înainte de 2-3 noaptea, uneori pînă la 5-6 dimineaţa şi dormea doar 4-5 ore pe zi.

Puţini sunt cei care ştiu astăzi, că toate descoperirile alchimice Newton nu le-a ţinut pentru el, ci le-a publicat în timpul vieţii. Rezultatele sunt conţinute în cartea sa  Principia, doar că, evident, n-a precizat sursa inspiraţiei sale şi le-a mascat sub forma unor principii fizice. Un motiv era faptul că practicile alchimice erau interzise în Anglia acelei vremi deoarece practicanţi fără scrupule promiteau sponsorilor lor bogaţi rezultate nerealiste în efortul de a-i extorca de bani. Iar Coroana, temându-se de devalorizarea aurului în cazul descoperirii alchimice a pietrei filozofale, impunea sacţiuni severe practicanţilor. În unele cazuri aceştia erau spânzuraţi, atârnaţi într-un loc public de o spânzurătoare aurită şi acoperiţi de beteală. Un alt motiv consta în posibila rejecţie din partea colegilor datorită mentalităţii comunităţii ştiinţifice a vremii. Motivul principal consta în perfecţionismul său, unele descoperiri au fost făcute de el cu 30 de ani înainte, dar nu le-a publicat până nu a avut certitudinea că le-a înţeles pe deplin.

Legile pe care le-a descoperit sau mai bine zis le-a redescoperit, căci nimic nu este nou sub soare, sunt aplicabile atît în cer, precum şi pe pământ.

Prima lege ne spune că inerţia este proprietatea corpurilor de a rămâne în starea în care sunt. Această lege luată ad literam şi aplicată numai pentru corpurile fizice ne arată că acestea vor sta în repaus sau se vor mişca rectiliniu şi uniform. Din punct de vedere psihologic am numi-o lene, tradiţie, dorinţa de a face lucrurile în acelaşi mod în care au fost făcute şi pînă acum. Inerţia asigură stabilitatea lumii, dar numai ceea ce este mort este cristalizat şi stabil.

Inerţia se manifestă în practica alchimică prin distragere şi indolenţă. Într-un tratat daoist se spune că acestea pot fi combătute printr-o practică liniştită, zilnică, susţinută. Atunci succesul va fi dobândit cu siguranţă. Dacă nu eşti calm, relaxat şi natural, vei fi distras adesea fără să bagi de seamă. Te poţi debarasa de distragere devenind conştient de ea. Indolenţa de care eşti conştient este separată ca cerul de pământ de indolenţa de care nu eşti conştient. Adevărata indolenţă este cea de care nu eşti conştient. Indolenţa conştientă nu este completă, din pricină că mai există încă ceva clar în ea. Distragerea provine din lăsarea minţii să rătăcească. Indolenţa provine din faptul că mintea nu este încă pură.

Distragerea este mult mai uşor de corectat decât indolenţa. Este ca şi în cazul unei boli, dacă simţi suferinţă te străduieşti să găseşti un remediu ca să te vindeci. Dar indolenţa este ca o boală cronică care, treptat, fără să-ţi dai seama, este însoţită de pierderea sensibilităţii. Indolenţa te răceşte încet, te abrutizează. În distragere şi confuzie lumina încă este prezentă, dar în indolenţă şi letargie guvernează întunericul pur.

De aceea e nevoie de o practică zilnică, chiar şi de numai o jumătate de oră, pentru a înteţi focul şi apoi în timpul zilei sunt suficiente şi numai câteva clipe de practică pentru a nu lăsa să se răcească complet apa. Aceste tehnici se completează una pe cealaltă, nu trebuie practicate separat. În plus trebuie să ne reînnoim neîncetat sursa de motivaţii de a practica, în caz contrar nici întâlnirea cu Maestrul nu ne mai poate ajuta. Atunci remediul indolenţei – efortul conştient, este înlocuit cu altul, aplicat de viaţa însăşi –  suferinţa inconştientă. Când ajungem la fundul paharului pătrunde lumina. Când noaptea este cea mai întunecată, se ivesc zorile.

A doua lege rezumată prin formula: a=F/m ne spune că progresul spiritual este invers proporţional cu inerţia şi direct proporţional cu ceva numit Forţă. Da, este vorba de acea “Forţa fie cu voi!” din Războiul Stelelor  definită ca fiind “un câmp de energie creat de toate lucrurile şi fiinţele vii, care ne înconjoară, ne penetrează şi uneşte întregul Univers împreună.” În timpul lui Newton domnea concepţia carteziană că o forţă se poate manifesta doar prin contact direct. Singurele forţe acceptate erau forţa de presiune şi frecarea. A fost un moment revoluţionar când Newton a introdus o forţă numită centripetă, care se manifesta la distanţă şi avea efectul de a îndrepta spre Centru. De fiecare dată când gândirea mecanică era zădărnicită se exercita Forţa, sub forma unui imbold interior, o intuiţie, o revelaţie, o inspiraţie, o reînnoire. Iar singurul scop al acestei forţe era de a atrage spre origine.

Acum apare cea ce constituie bătaia de cap a tuturor elevilor şi profesorilor de astăzi, dar şi a alchimiştilor din toate timpurile. Este forţa de inerţie care deşi se manifestă şi efectele ei pot fi observate zilnic, nu există cu adevărat! Acesta este un paradox la care merită să medităm. Din punctul de vedere al egoului care se teme de distrugere şi îşi doreşte cu ardoare stabilitatea, confortul şi perpetuarea sa la nesfârşit, adică echilibrul, odată cu apariţia forţei centripete apare şi forţa de inerţie centrifugă. Din punctul de vedere al Centrului nu există şi nu poate fi vorba de o forţă centrifugă; aceasta este o iluzie a ego-ului. Singura forţă reală este forţa centripetă, Forţa. Psihologic putem observa cum ne reîntoarcem în acelaşi loc, avem o senzaţie de déjà vu şi o nostalgie după ceva nedefinit, ceva ce am pierdut. Când omul este atins de Forţa centripetă a Fiinţei nu se poate ca imediat după aceea să nu fie deturnat de asaltul centrifug al Adversarului. Este acea forţă care, după spusele lui Goethe “veşnic doreşte răul, şi veşnic săvârşeşte binele”. Când apare Lumina, apare şi umbra.

A treia lege ne spune că orice acţiune naşte o reacţiune. Când în mine se naşte o dorinţă pe care doresc s-o împlinesc, imediat apare şi rezistenţa, obstacolul. Aici este un punct delicat, legat de faptul că se intrepretează de multe ori greşit că cele două forţe, acţiunea şi reacţiunea, se aplică aceleiaşi persoane, conducând la anularea lor reciprocă şi la echilibru. Ca să vedem că nu este aşa să presupunem că vreau să-mi impun punctul de vedere unei alte persoane. Cu cât mă străduiesc mai mult, în loc s-o conving, reuşesc de cele mai multe ori chiar contrariul, aceasta se va înverşuna şi mai mult în a-mi refuza părerea. Avem acţiunea mea şi reacţia interlocutorului. De obicei aici se termină înţelegerea acestei legi şi ea constituie sursa emoţiilor negative, deoarece ne spunem că numai unul are dreptate: sau eu sau celălalt. Totuşi, dacă simt legătura intrinsecă dintre acţiune şi reacţiune, dacă depăşesc cele două monologuri şi am o deschidere către dialog, se realizează sinteza contrariilor. Cele două forţe dispar şi se realizează transcenderea, apare o înţelegere, un echilibru superior, care este cea de-a treia forţă. Acest proces purifică mintea.

Legea atracţiei universale este o lege cu totul specială. Ea ne spune că oricare lucruri sau fiinţe din Univers se atrag pentru a realiza unitatea. Asupra unui măr se exercită o forţă de atracţie G = mg care-l atrage spre centrul Pământului. Un satelit va cădea şi el spre centru, astfel că forţa de atracţie gravitaţională este o forţă centripetă. Din punct de vedere psihologic am putea ajunge la concluzia greşită că cu cât masa inerţială este mai mare cu atât suntem atraşi spre Centru de o forţă de atracţie mai mare. În realitate este vorba de masă, masa gravitaţională, care faţă de masa inerţială este precum mărul din pomul Vieţii faţă de cel din pomul cunoaşterii. Este ca diferenţa dintre Sinele omului care este numai iubire şi ego-ul său care este preocupat mereu numai să judece. Iar în fiinţa umană, centrul de greutate este precum acel punct luminos yang din partea yin a simbolului Taiji, care reprezintă principiul yin-yang. El trebuie dezvoltat prin efort conştient. Dar înainte de a-l dezvolta, centrul de greutate trebuie găsit, deoarece suntem centraţi în viaţă pe centrul de inerţie, pe micul nostru ego.

În planul fizic, centrul de greutate poate fi găsit prin concentrarea pe Xia Dantian. Dar în plan spiritual trebuie să ne concentrăm pe Inima a ceea ce suntem ca întreg. Moralitatea este aspiraţia noastră manifestă spre Centru. Vom pendula pentru multă vreme între centrul de greutate şi de inerţie, între starea qigong şi starea obişnuită. Fiecare moment în care ne vom găsi în starea qigong nu este pierdut, se produce o transmutare subtilă a masei inerţiale în cea gravitaţională. Einstein a construit o întreagă teorie plecând de la egalitatea dintre cele două mase. Dar psihologic vorbind una este materia prima, iar cealaltă este materie rafinată. În acest fel, prin exerciţiu şi metodă, construim şi redescoperim corpul nostru de lumină. În starea qigong suntem corpul, iar în starea obişnuită avem corpul. În starea qigong nu deţinem nimic personal, suntem unirea energiilor cereşti şi pământeşti, suntem Inima care există atât pe acest ax vertical, cât şi pe axul orizontal spaţio-temporal, suntem pe cruce.

La un moment dat vom face trecerea definitivă pe centrul de greutate şi vom simţi forţa iubitoare a atracţiei universale care se manifestă de pretutindeni, de la o piatră, o floare, un om, dar nu dinspre suprafaţa sa, ci dinspre centrul său de greutate şi n-o vom simţi cu unul din cele cinci simţuri, ci va fi o atracţie între Inimi. Atunci vedem “un cer nou, un nou pământ.”

De ce nu simţim mereu această iubire, ce ascunde acest cer nou? Limitaţi mereu la lumina fizică a zilei, nu vedem cerul prin norii deşi ai minţii. Dacă printr-o minune putem zări un petec de cer, vom continua să susţinem încăpăţânaţi că este vorba de un nor albastru. Dar când, încet, încet, interesul faţă de dorinţele lumeşti apune, nu numai că vom vedea dincolo de nori, ci şi dincolo de cer. Apare Infinitul şi stelele se aprind una câte una. Centrul nu este un punct, ci o gaură neagră în care se prăbuşeşte întregul Univers, un pasaj de trecere, o gaură de vierme care uneşte vechiul Univers cu unul renăscut. Dar nu e o imagine statică sau o experienţă. Este un proces care se întâmplă atât în cotidian, clipă de clipă, cât şi în altă dimensiune. Iar lângă Centru, când forţa gravitaţională devine copleşitoare, însăşi ţesătura spaţiului şi timpului se rupe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: