Jurnalul practicantului novice-mobilitate

de Bogdan Andone

De cateva săptămâni îmi petrec sâmbăta dimineaţa la o sală de sport unde lumea practică qigong. Încă nu mi-e prea clar cu ce se mănâncă treaba asta: e un soi de gimnastică, dar mai lucrezi un pic şi cu mintea, şi cu energii pe care acum le colectezi pe vârtej, acum le faci bilă, acum le inspiri, acum le expiri… treabă grea ce să mai vorbim. Mă atrage foarte mult modul în care se pune problema: să faci să circule în organism acea energie vitală şi să conştientizezi acest lucru ca atare.

Deci, cum spuneam, e sâmbătă dimineaţă, mă aşez şi eu pe bancă, închid ochii, mă relaxez şi mă concentrez la centrul palmelor, aşa cum mi-a spus o fată simpatică săptămâna trecută. Nu simt nimic. Încerc să mă concentrez mai puternic pe palme. În sfarşit apar şi senzaţiile: o uşoară durere de cap; cred că m-am concentrat prea tare. Zicea ceva un instructor data trecută despre mintea care urmăreşte şi nu urmăreşte senzaţiile. După mine… ori urmăreşte… ori nu urmăreşte; nu pricep nimic. Închei acest scurt exerciţiu de logică şi odată cu el şi meditaţia.

Suntem deja 15-20 de persoane şi se pare că vom începe in curând să lucrăm. Ne salutăm şi începem exerciţiile de „încălzire” (de mobilitate), cum li se spune, deşi termenul mi se pare un eufemism. Încălzire o fi la călugării ăia shaolin de unde îşi trag rădăcina, că pe mine mă demontează în bucaţele mici de tot. Aşadar ne aplecăm în faţă şi atingem podeaua cu podul palmelor. Partea asta îmi iese: mai am doi-trei centimetri pană la podea, dar cu puţină perseverenţă se va rezolva. Mulţumirea mea nu ţine prea mult, căci acum trebuie să duc coatele la podea şi cred că e mai mult de jumătate de metru între ele şi sol, în acel punct de unde mai jos nu se poate. Ba se poate, mi-ar zice o doamnă cu păr cărunt de lângă mine, care duce într-adevăr coatele la sol aşa cum duceam eu palmele. Îmi e cam ciudă pe acest motiv, dar mă consolează imaginea domnului din stânga, care abia se înclină câteva grade. Am auzit că ar avea probleme de sciatică, deşi eu rămân la convingerea fermă că femeile au mobilitate mai bună decât bărbaţii.

Acum cică ar trebui să facem un balans faţă-spate prin care să atingem gambele cu fruntea. Picioarele trebuie să fie drepte, spatele trebuie să fie drept, corpul trebuie să fie relaxat şi în aceste condiţii să pliem trunchiul peste picioare. Doamna din dreapta a luat gluma în serios şi chiar dă cu fruntea de gambe; ca să nu mă enervez, arunc o ochiadă la domnul din stânga şi mă mai liniştesc. Fac şi eu exerciţiul aşa cum pot. Scurtul flash filozofic este intrerupt de o serie de fumicături puternice de-a lungul picioarelor şi de o durere surdă la nivelul coccisului. Mi-e jenă să mă opresc când văd că toată lumea continuă să se balanseze, dar îmi doresc tare mult ca exerciţiul ăsta să ia odată sfârşit.

Remarc cu surprindere că forţa gândului se impune, în sensul că ni se spune să ne oprim uşor şi să ne ridicăm treptat, rulând una peste alta vertebrele coloanei. După ce am stat atât cu capul în jos, nici nu mi-ar da prin gând să mă ridic brusc. Cât timp scutur niţel picioarele şi braţele, remarc în sală câteva persoane aflate la polul opus, în sensul că încă işi mai ridică trunchiul de acolo de jos unde ajunseseră; par destul de încordate şi probabil că au oarece probleme cu coloana; bănuiesc că nu le este uşor şi că în aceste clipe chiar simt fiecare vertebră pe măsură ce se ridică. Probabil că le face bine treaba asta din moment ce par clienţi vechi aici la sală.

Continuăm cu alte câteva mişcări, în care atingem cu cotul vârful unui picior proptit în faţă pe respectiv cu capul acelaşi vârf al piciorului, sprijinit tot pe călcâi, dar de data aceasta în lateral. Nu mă forţez prea tare şi las mintea să continue mişcarea de acolo de unde trupul meu nevolnic nu mai face faţă. Stiu prea bine că travaliul abia urmează atunci când, cu mâinile prinse de laba picioarelor vom incepe să facem jonglerii. Este un set de exerciţii în care, cu corpul relaxat şi cu picioarele intinse atingem cu nonşalanţă podeaua cu fruntea, şi apoi cu interiorul coapsei şi nu în ultimul rând laba picioarului cu vârful capului. Deja mă simt în domeniul S.F. -ului şi în mintea mea se naşte un paradox de natură fizică: dacă prind laba picioarelor cu palmele, nu mai pot ţine picioarele drepte; dacă ţin  picioarele drepte, palmele abia ajung la nivelul gleznelor. Din această dilemă nu pot ieşi. Este asemeni koan-ului Zen, a cărui rezolvare aduce o revelaţie; dar pentru a-l rezolva trebuie să meditezi, iar în cazul de faţă meditaţia este într-o poziţie tare incomodă şi dureroasă. Evit să mă uit la doamna din dreapta, să nu am o cădere nervoasă.

În timp ce vocea suavă a instructorului ne povesteşte cum că e bine să fim relaxaţi şi destinşi, să nu ne încordăm şi să respirăm normal, în sală se aud icnete răzleţe, oftaturi şi bodogăneli înfundate. Nici eu nu pot să mă relaxez; mai rămâne să ne zică să ne „contopim cu Cerul şi cu Pământul”şi că „suntem una cu Universul”. Încerc să mă concentrez asupra exerciţiului, ca şi cum aş fi în meditaţie, şi trăiesc într-adevăr o anume revelaţie: timpul a inţepenit; fiecare secundă durează o veşnicie… mda, cred că nu revelaţia asta o căutam!… Sfârşitul acestor exerciţii îmi aduce însă o profundă stare de bine; mă mişc cu mai multă uşurinţă, iar articulaţiile au mai căpătat un grad de libertate. Mă simt înviorat şi bine dispus: o parte din buna dispoziţie apare din faptul că travaliul încălzirii se apropie de sfarşit, dar e ceva mai mult decât atât.

Nu mă pricep prea bine la traseele energetice ale corpului uman, dar am impresia că aceste mişcări de mobilitate activează meridianele asociate organelor inteme. La prima vedere ai zice că e simplă gimnastică, însă mi se conturează un vag sentiment că valenţele acestor exerciţii sunt mult mai mari. Incheiem încălzirea cu un set de fandări, care îmi ies destul de bine. Mă rog… nu prea reuşesc să ating podeaua cu coapsa piciorului din spate, dar cum văd că nimeni din sală nu performează la acest nivel, mă concentrez destins asupra intenţiei. Sunt tare incântat că am ajuns la sfarşitul încălzirii, mai ales când mă gândesc că aşa se încălzesc călugării shaolin înainte să spargă zidul cu pumnul sau să stea cu orele într-un deget. În prima săptămână, chiar mă gândeam că aceste fandări sunt exerciţiile de încheiere şi urmează să plecăm acasă; am fost uimit să aflu că practica qigong abia începea (e drept că încălzirea durase ceva mai mult de o oră, pentru că se insista pe detalii la fiecare mişcare); şi mai uimit am fost a doua zi, când am constatat ce febră musculară aveam.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: