Cele trei otrăvuri

Kafka are o povestire foarte scurtă cu titlul În faţa legii. Un om aşteaptă în faţa porţii legii cu speranţa să i se deschidă şi dintr-un motiv care nu ni se spune nu intră, poate pentru că poarta e păzită de un paznic, iar acesta îi spune că chiar dacă ar intra pe această poartă urmează alte porţi cu paznici mult mai puternici decât el la care nici el nu se mai poate uita atât de impunători sunt aceştia. În momentul morţii omului, paznicul îi strigă la ureche: această poartă era numai pentru tine, nimeni altcineva nu mai putea intra pe ea…

Când am citit-o cu mult timp în urmă am rămas intrigat de această neîmplinire a cărui sens nu-l înţelegeam: ce-l împiedica pe omul nostru pur şi simplu să intre pe poartă? Aşa este şi cu realizarea naturii intime a fiecăruia: citim prea multe cărţi despre căi spirituale şi în loc să ne apropiem ne îndepărtăm tot mai mult de cale. Deoarece calea trece prin noi înşine, noi suntem calea, calea e viaţa noastră pe care păşim în fiecare clipă, aici şi acum. Problema este doar cât de clar realizăm că permanent suntem pe cale şi cu cât căutăm sau ne imaginăm că nu suntem pe cale cu atât hoinărim şi rătăcim fără ţintă. Ca şi copiii nu avem griji, nu ne facem probleme dacă facem bine sau rău, dacă să facem un lucru sau altul, ce să facem în general cu viaţa noastră, când suntem copii doar suntem şi există o bucurie şi exuberanţă tipică vârstei pentru că doar suntem. Şi un copil este pe cale pentru că nu se gândeşte nici o clipă dacă este pe cale sau nu, pentru că pentru el nu a apărut această problemă, el doar este. Şi în imaginaţia nostră construim tot felul de porţi şi paznici, care sunt doar fantome. Ne creem obstacole imaginare în calea noastră, pentru că ego-ului îi place să-şi ridice singur obstacole artificiale pe care să le depăşească ca să arate că este util omului, de fapt fiindu-şi util doar  sieşi, umflându-l şi mai tare. Tot aşteptăm mereu o clipă prielnică, un moment mai bun când aşa din senin să ne vină revelaţia, înţelegerea, fericirea şi nu înţelegem că nu trebuie să facem nimic, doar o clipă, o minusculă clipă să fim. Nu trebuie să cerem nimic, nu trebuie să aşteptăm nimic, nu trebuie să ne amintim nimic, avem nevoie doar de o clipă de linişte când să ne oprim din veşnicul roi de gânduri, dorinţe, speranţe, amintiri şi atunci putem fi.

Societatea noastră de consum permanent ne împinge să vrem mai mult, mai bine, mai altfel. Şi permanent alimentează ego-ul lăcomiei: uite ce are altul, de ce să nu vrei şi tu? Vrei spiritualitate: avem toate categoriile, avem tot felul de cărţi, conferinţe, plimbă-te la cât mai multe, acumulează cunoştinţe, fii doct despre horoscoape, lumi astrale, eterice, caută peste tot maeştrii adevăraţi, nu încerca să pătrunzi un singur lucru adânc, profund, e nevoie de cât mai multă fragmentaritate, de un mozaic, de un puzzle cu piesele cât mai amestecate, pe care să nu le poţi pune împreună. De ce toţi spun că ar exista o unio mistica, că toate lucrurile se leagă, acestea sunt baliverne. În acest mod societatea ne introduce prima otravă: lăcomia.

A doua otravă este teama: de necunoscut, de ce va fi mâine. Dacă voi avea bani, un serviciu, dacă voi face faţă tuturor situaţiilor imaginare care încă nu au apărut în viaţa mea şi poate nici nu vor apărea, dar prin teama mea s-ar putea să le materializez. Pentru că tot ce cred, toate gândurile şi sentimentele mele de teamă sunt o acţiune care conform principiului acţiunii şi reacţiunii va produce cândva în viitor o reacţiune, un eveniment fizic. Şi de multe ori se produc anumite situaţii după care spunem: dar de ce mi s-a întâmplat asta chiar mie, cu ce am fost de vină? Deoarece de multe ori am uitat demult anumite gânduri pe care le-am avut în trecut şi acestea se materializează la un moment dat. Lumea evenimentelor este compusă din evenimente accidentale şi evenimente cauzale care sunt efectele unor cauze. Până la urmă nu există nimic accidental, cum spunea Einstein: Dumnezeu nu joacă zaruri. Totul este minuţios pregătit conform unor legi precise şi eterne. Roadele a tot ce am  sădit trebuie să le culegem că ne place sau nu.  Când începem să facem legătura între sămânţă şi roade chiar dacă sunt separate de mari intervale de timp ne dă o înţelegere şi cunoaştere reală.  În plus teama te opreşte să faci ceva nou, pentru că teama e strâns legată de inerţia mentală. Tot ce este automat, mecanic se poate face prin imitare, aşa cum fac ceilalţi. Tot ce este creativ,  diferit, necunoscut  presupune curaj.

A treia otravă este ignoranţa. Ne simţim străini în acest univers ostil şi ne întrebăm de ce trebuie să suferim în această viaţă atât de mult. Nu trebuie. De ce ne amintim copilăria ca o perioadă fără griji când eram în siguranţă şi fericiţi? Ce vrajă cumplită a pus stăpânire pe mintea şi inima noastră? Vraja separabilităţii. Brusc descoperim ego-ul nostru şi ne identificăm cu el. Începem să spunem: mă numesc în aşa fel, acesta e corpul meu, acestea sunt ideile mele, sentimentele mele, acestea sunt lucrurile mele. Iar cu ceea ce nu ne identificăm începem să afirmăm: acestea nu-mi aparţin, nu-mi plac. Iar atunci începe o rapidă punere de etichete, e drept că inconştientă, la tot ceea ce simţim cu cele 5 organe de simţ: eticheta “îmi place“ şi eticheta “îmi displace“. Vom încerca să scăpăm de toate lucrurile cu eticheta “îmi displace“ şi vom încerca să ne însuşim pe cele cu eticheta “îmi place“. Când vom reuşi vom fi satisfăcuţi pentru că am hrănit lăcomia, iar când nu reuşim vom fi frustraţi şi vom hrăni mânia şi nemulţumirea. Iar ultimele apar din teama faţă ceea ce considerăm că ne este străin şi ostil.  În realitate, nimic nu ne aparţine, toate sunt lucruri exterioare pe care ni le putem însuşi doar pentru o clipă după care le pierdem şi suferim. În schimb nu căutăm în interiorul nostru acel ceva, care există veşnic şi nu poate fi pierdut. Necunoscând această realitate reprezintă ignoranţa. Nu este un lucru, de aceea nu poate fi numit. Este o stare, este “a fi“. Şi permanent suntem. Nu putem să nu fim. Dar ni se pare că pentru a fi trebuie să fim ceva anume: acest corp, această minte, acest nume.

Tot timpul căutăm undeva în exterior, suntem impresionaţi de un apus superb de soare, de primul sărut, de clipele de déjà vu, când parcă ni s-a mai întâmplat acelaşi lucru odată şi nu realizăm că în acel moment ni se revelează fiinţa noastră intimă, interioară, ea ne oferă trăirea, revelaţia. În fiecare clipă ceea ce ne anima şi ne dădea viaţă era cu noi, în noi. Fără fiinţa interioară nu am fi fost în viaţă, pentru că ea este viaţa însăşi. Ignoranţa constă în faptul că nu suntem conştienţi de fiinţa interioară pentru că e atât de gingaşă şi evanescentă încât dispare fără urmă în momentul în care ne identificăm cu ceva exterior. Dar chiar şi o clipă când trece fugar prin faţa ochilor noştri interiori ne produce o asemenea zbatere în inima noastră, o sete atât de mistuitoare de absolut încât totul în jur se întunecă în faţa acestui soare interior.

Când ne amintim toate momentele creatoare sau revelatorii putem  descoperi în spatele lucrurilor aceeaşi sursă secretă: izvorul vieţii a ieşit pentru o clipă la suprafaţă după care s-a ascuns din nou în subteran. Izvorul vieţii a fost permanent cu noi  şi în noi, doar că era ascuns privirilor, ego-ul îl acoperea şi-l ascundea. Să-ţi realizezi natura intimă, Sinele sau Fiinţa, înseamnă eliberarea, să n-o cunoşti înseamnă suferinţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: